despre redactarea unei lucrari stiintifice, ep.2

Scriam acum aproape un an despre modul in care unii profesori (de la Studii Europene, atunci) isi tiparesc suporturile de curs cu numeroase greseli de exprimare, gramaticale si altele.

Ei bine, venind la ASE, recunosc ca nu ma asteptam sa gasesc altceva, tinand cont ca in Bucuresti nu prea “se omoara” (a se citi “se sinchiseste”) nimeni sa vorbeasca limba romana corect. Iar daca le atragi atentia, esti vazut ca unul care vrea sa se dea mare ca el stie limba romana sau ti se spune ca exagerezi, ca se intampla tuturor sa greseasca (da, se intampla tuturor; dar, de obicei, invatam din greseli si nu le repetam).

Totusi, tinand cont ca prima publicatie care mi-a venit in mana (pe langa cele doua “romane” care le-am avut de citit pentru adimtere la master) este tocmai suportul de curs al decanului facultatii de marketing, din cadrul ASE, trebuie sa recunosc ca asteptarile mele erau oarecum ridicate. Trebuie sa precizez ca suportul este foarte bine “ambalat” (se cunoaste ca autorul este specialist in marketing)- pe coperta apare “in premiera”, in sectiunea “autorul”, cineva a avut grija sa ii scoata in evidenta meritele sale de teoretician desavarsit in materie de marketing (citez doar o fraza:”este coautor la numeroase editii ale celei mai cunoscute si prestigioase lucrari de specialitate din tara noastra, un adevarat <<best seller>> in materie <<Marketing>>, premiata in anul 1992 [...] de Academia Romana”). Pe langa asta, se precizeaza faptul ca detinut functii importante in diverse institute, ca a colaborat cu universitati de presitigiu din Anglia, Franta, Austria si altele. Ce sa mai… un adevarat brand personal (sic).

Din pacate, acest distins profesor doctor, in munca lui de cercetare asidua, se pare ca a fost atat de preocupat de impartasirea unor informatii de valoare inestimabila pentru domeniul marketing-ului, incat nu a mai avut resursele intelectuale necesare pentru a acorda atentie exprimarii corecte.

Evident, era o ironie. Pentru ca nu am intalnit doar cuvinte din care lipseau litere sau erau scrise gresit (se intampla tuturor, desi eu am atat respect fata de mine incat sa-mi revizuiesc articolele, dupa ce le scriu, ca sa depistez greseli de scriere), ci pur si simplu greseli datorate unei neintelegeri a limbii romane. Ma refer la grupuri de cuvinte, precum “In concluzie deci” sau “In consecinta deci” (intalnite de cel putin 20 de ori, intr-o suta de pagini), pleonasme asupra carora ni se atrage atentia inca din scoala generala; ma mai refer la cuvinte precum “de loc” (in loc de “deloc”), “ne mai reprezantand”, “o data cu” (in loc de “odata cu”), virgule puse unde nu au ce cauta si virgule ce lipsesc acolo unde ar trebui sa apara… si lista poate continua.

Intrebarile mele, cat se poate de simple, sunt: cum este posibil ca un profesor doctor sa faca greseli de scriere de ciclul gimnazial? Cum poate un om de marketing sa nu realizeze ca astfel de greseli pot dauna foarte grav imaginii sale? Raspunsul care imi vine in minte (si care va vine si voua, probabil) este: nepasarea.

Totusi, cand au ajuns oamenii care ar trebui sa fie modele pentru studentii lor, sa fie atat de nepasatori? Cum pot acesti oameni sa aiba pretentii de la studentii lor, cand ei nu sunt in stare nici macar sa scrie corect? Sa fie, oare, atat de greu, pentru un institut de invatamant de talia ASE-ului, sa isi angajeze un om care sa se ocupe special de asa ceva (exista denumire pentru aceasta meserie, dar am un lapsus)? Sa fim seriosi… Din cate stiu eu, oamenii care se ocupa de asa ceva nu au pretentii salariale ridicate. Iar daca vrei, intr-adevar, sa oferi invatamant superior de calitate, incepi prin a redacta calumea toate lucrarile ce apartin profesorilor din cadrul universitatii, sau macar din cadrul facultatii. Revenind la omul de marketing, cred ca, la “fizicul si pregatirea” sa, ar trebui sa stie ca diferentierea este unul din pilonii marketing-ului modern (in cazul de fata, diferentierea fata de alte facultati/ universitati).

Imi aduc aminte ca la BAC, 10 puncte din cele 100 erau acordate pentru scrierea corecta. Cine stie… poate o sa avem surpriza, in curand, sa vedem ca nu se mai acorda niciun fel de punctaj pentru aceasta “performanta” (spun performanta, pentru ca am senzatia ca in asta se transforma, incet-incet, un lucru cat se poate de firesc).

In fine, tinand cont ca acesta este ultimul articol pe anul 2008, urez tuturor cititorilor (fideli sau mai putin fideli) un an nou cat se poate de frumos, cu blog-uri cat mai prolifice (acolo unde este cazul), mai bun decat cel care a trecut si, nu in ultimul rand, un an asa cum si-l doresc ei!

un altfel de “spirit al sarbatorilor”

Desigur, o parte dintre cei care vor citi articolul de fata, se vor gandi ca am probleme serioase, daca si in seara de Craciun stau in fata calculatorului si scriu articole. Restul se vor gandi ca urmeaza sa citeasca, din nou, un articol despre un subiect deja expirat, si anume modul in care oamenii traiesc sarbatorile.

Primilor le voi spune ca am preferat sa raman acasa, decat sa ies cu prietenii unui prieten de-al meu (oameni pe care fie nu ii cunosc, fie ii cunosc prea putin, incat sa imi petrec cu ei seara de Craciun). Am ramas acasa fiindca prietenii mei, oameni dragi mie, fie nu au avut chef sa iasa, fie lucreaza, fie sunt plecati. Asta nu inseamna, totusi, ca am stat in casa toata seara. Am fost prin oras cu o persoana speciala din viata mea, careia i-am si oferit cateva cadouri (sper sa-i fie bune toate).

Cat despre subiectul dezbatut, nu am de gand sa ma repet, povestind iar despre modul in care traditiile devin din ce in ce mai comerciale (Bucurestiul este un “etalon” in asa ceva, daca tinem cont ca iti suna colindatorii la usa inca de dinainte de 15 decembrie sau ca se merge “cu capra” prin 20 decembrie).

Este vorba despre modul in care fiecare simte sarbatorile. Pentru unii, sarbatorile sunt un motiv de petrecere, de chefuit, etc. (vezi cazul “colindatorilor” beti turta) Treaba lor, atat timp cat nu cauta scandal. Pentru altii, este un fel de povara. Umblat dupa cadouri, stat la coada, cheltuit o gramada de bani, etc. Treaba lor, din nou.

Mai sunt cei care traiesc adevarate momente de vis cu ocazia sarbatorilor: se simt fericiti sa fie alaturi de cei dragi (fie ca vorbim de familie, fie ca vorbim de prieteni sau iubit/iubita), au un sentiment deosebit atunci cand ofera cadouri (atentie! ca sa traiesti bucuria asta, este foarte important sa nu astepti, la randul tau, un cadou), etc. Mai sunt (si printre acestia) si cei care merg sa colinde cu un intreg cor dupa ei; sunt cei care, chiar daca nu esti un “fan” al sarbatorilor de iarna, iti dau fiori cand ii auzi ce bine canta. Acestia sunt, in general, oameni care cred in simbolurile traditiilor.

Legat oarecum de acest tip de oameni, am auzit astazi (nu pentru prima data) o discutie in care se punea problema ca pentru unii exista Dumnezeu doar de sarbatori, ca doar in aceste momente ale anului il pretuiesc (nu am inteles exact la ce se refera cel care zicea asta, dar cred ca era vorba de faptul ca persoanele respective devin religioase doar in aceste momente). Ei bine, nu sunt de acord. De ce? Pentru ca nu sunt un om credincios, dar cu toate astea cred in bucuria pe care ti-o aduc momentele petrecute cu cei dragi in aceasta perioada si sunt extrem de fericit cand vad ca pot face o persoana bucuroasa prin oferirea unui cadou, ca imi place sa ma plimb pe strazi inalbite de zapada si sa vad oameni fericiti.

In fine, am convingerea ca in astfel de momente ar trebui, mai mult ca niciodata, sa ne vedem de ale noastre, sa ne bucuram, fiecare in felul sau, de aceste sarbatori si de ceea ce aduc ele bun in viata noastra.

Pentru cei mai putin rabdatori sa citeasca intreg articolul (stiu ca se numara printre cititorii blog-ului), cred ca acesta se reduce la o singura fraza: spiritul sarbatorilor se simte, sau nu…

Cand, daca nu acum? Cand?

Eh… am facut-o si pe asta… M-am lasat convins sa merg la patinoar. Cu toate ca eram 90 % sigur ca o sa-mi rup gatul, mi-am zis ca pana la urma nu ma costa nimic sa incerc. Desi m-am dat pe role o perioada (pe la 14-15 ani), eram sigur ca au trecut prea multi ani de atunci si ca nu este chiar ca mersul pe bicicleta….

Ei bine, spre totala mea surprindere si a “partenerei de patinaj” (Laura, o buna amica de-a mea), care statea “geana” pe aparat ca sa-mi faca o poza cand cad, am reusit sa ma dau timp de aproape o ora, fara sa ma prabusesc (nu ma intrebati de cate ori am fost foarte aproape ). Se pare ca anii de karate, escalada si dat cu BMX-ul si-au pus amprenta si m-au ajutat sa-mi dezvolt un bun echilibru.

Bine… probabil unii dintre voi se vor intreba de ce am proasta impresie ca intereseaza pe cineva ca eu am fost sa ma dau cu patinele. Ideea este cu totul alta.

Am scris, cu ceva vreme in urma, un articol in care (ma) intrebam ce am face daca ni s-ar oferi o ora in plus pe zi… am revenit, insa la realitate, la cele 24 de ore ale unei zi. Mai mult decat atat, am revenit la acea singura viata pe care o avem…

Nu de putine ori mi s-a intamplat si mie (desi am consider o persoana foarte deschisa la experiente noi) sa fiu prea comod- sa mi se propuna sa merg undeva unde nu am mai fost, sa fac ceva ce nu am mai facut si efectiv sa imi fie prea lene sau sa nu am chef. Si cat de mult greseam!

Am facut multe sporturi cat am fost copil, am facut bugee jumping (o versiune mai “blanda”, denumita kingfly) si astept ziua in care o sa am venituri destul de mari incat sa-mi permit sa fac bungee la barajul Vidraru sau la cheile Rasnoavei.

Imi aduc aminte chiar si cand verisorul meu, Inu, m-a luat cu el in muntii Harghitei sa ne dam cu mountain board-ul lui. Desi parea (din masina) ca mersul cu 20-30 km/h pe un drum de munte este o joaca de copii, cand m-am urcat pe board si mi-am simtit picioarele imobilizate, nu mi-a luat mult timp pana sa trag de frana de mana (un sistem de frana de bicileta, cu un cablu pe care il tii in mana) pentru ca simteam ca nu ma mai asculta picioarele. De atunci, mi-am propus sa-mi achizitionez si eu o “jucarie” din asta si sa mergem sa ne dam impreuna. Adevarul este ca la sporturi extreme intotdeauna am fost deschis.

Sunt sigur ca de multe ori va simtiti foarte obositi dupa o zi de munca si nu aveti nciun chef de nimic. Tot ce vreti este sa ajungeti acasa cat mai repede. Am trecut si eu prin starea asta. Dar…. intr-o seara mi-am dat seama cat de mult te poate destinde, chiar si o plimbare cu un amic/o amica. Da, chiar daca presupune efortul fizic de a te plimba, dupa o zi care simti ca te-a surmenat, in momentul in care ajungi acasa parca iti revine cheful de viata. Si plimbarea era doar un exemplu. Cred ca orice activitate care ne scoate din rutina zilnica poate fi de un adevarat ajutor. Din pacate, prea putini isi dau seama de asta.

Si prea putini isi dau seama cu adevarat ca viata asta este mult prea scurta, ca sa pierzi vremea aiurea in fata televizorului sau a calculatorului (desi unii ar fi tentati sa spuna ca si eu fac asta, din moment ce scriu atata, pe blog ).

Datorita faptului ca am oarecare dubii in ceea ce priveste a doua viata/viata de dupa (repet, sunt dubii, nu neg si nici nu sustin existenta ei) consider ca ar trebui sa fac cat mai multe in viata asta. Si, mai ales, acum, cat inca sunt tanar (nu am nevoie de un baston ca sa ma misc, vad bine, nu am nevoie de medicamente ca sa ma mentin in forma, etc.). Sunt o grmada de chestii pe care nu mai ai posibilitatea sa le faci mai tarziu. Si nu ma refer la prejudecati aiurea de genul “de la o varsta nu se cade sa faci anumite lucruri”. Chiar nu cred in asa ceva. Si de aceea exista mari sanse ca pe la 40-50 de ani sa mai practic inca sporturi extreme.

Viata asta este un cadou si putini isi dau seama de asta. Faptul ca traim, ca nu suferim de vreo dizabilitate fizica sau psihica este, pentru mine, cel mai frumos cadou pe care mi l-ar fi putut face mama mea. Si consider ca doar descoperind noi oameni, noi locuri, noi experiente, ajung sa traiesc cu adevarat. In momentul in care o sa “schimb prefixul” (fie ca este vorba de 30 de ani, fie ca este vorba de 40, 50 sau chiar mai mult) as vrea sa nu am senzatia urata ca am ajuns la o varsta si, cand ma uit inapoi, sa nu imi vina in minte nimic care sa ma binedispuna. As vrea sa fiu un exemplu de viata pentru copiii, sau chiar nepotii mei.

Oameni buni, acum ca aveti toata viata inainte, nu pierdeti vremea stand aiurea in casa, prin baruri sau mai stiu eu pe unde. Gasiti pe cineva (prieten/prietena, iubit/iubita) si cautati locuri noi, mergeti undeva unde v-ati dorit intotdeauna, dar nu ati avut ocazia; incercati lucruri pe care nu le-ati incercat niciodata. Si inca ceva… incepeti de azi. Pentru ca s-ar putea sa va treziti prea tarziu, cand persoanele dragi nu mai sunt langa voi sau nu mai sunt dispuse sa va insoteasca in tot felul de “aventuri”. Daca nu incerci, nu o sa stii niciodata ce ai pierdut.

p.s. nu recomand, totusi, sa incercati lucruri noi care ar putea avea consecinte negative asupra voastra (de genul drogurilor, tigarilor, combinatii ciudate de alcool, etc.) sau asupra altora.

They’re back!!

O intrebare total aiurea ar fi: cine isi mai aduce aminte de trupa The Prodigy? Evident ca toti ati auzit de ei; sunt oamenii care au creat furori prin anii ’90. Multi au incercat sa-i incadreze intr-un anumit stil de muzica, dar nu au reusit. S-a spus despre ei ca ar canta rave (pe la inceputuri). Primul lor album, “experience” cam asta contine. Dupa aceea s-a spus ca de fapt canta jungle, harcore (auzi “one man army”) sau chiar punk. Ei bine, printre genurile lor s-au numarat si breakbeat-ul (la vremea respectiva, un stil muzical prea putin cunoscut- mai fusese folosit inainte doar de DJ-i clasici ai muzicii rap, precum Kool Herc) sau techno.

Saptamana trecuta (sau acum doua saptamani, nu-mi aduc aminte exact ), la BBC radio 1 (postul meu preferat) Zane Lowe (unul dintre DJ-i) a avut o saptamana de muzica, intitulata “Zane Lowe’s masterpiecese”, in fiecare zi difuzand cate un album memorabil din istoria muzicii moderne. Pe langa genialele albume Pink Floyd- The Dark Side of the Moon si Rage Against the Machine- albumul cu acelasi nume, a fost difuzat si Music For the Jilted Generation. Zane Lowe spunea ca acesta inca mai este considerat cel mai bun album dance din istoria muzicii. Si pe buna dreptate- la varsta de doar 23 de ani, Liam Howlett (DJ-ul trupei) a reusit sa scoata din sintetizator niste negative cum nu mai fusesera auzite pana atunci. Sa pui un sunet de sticla care se sparge (Break & Enter) si sa reusesti sa faci motivul unei piese din asta, este fenomenal. Imi aduc aminte ca fratele meu (un mare fan al trupei, in momentul in care a aparut; un prieten de-al lui i-a adus caseta cu Music for the Jilted Generation din strainatate, chiar in anul aparitiei, si asa am devenit si eu fanul lor, pe viata) spunea ca Liam Howlett scotea sunete pentru negativele sale din orice, chiar si din trasul apei la toaleta.

A fost o trupa controversata, a pornit cu 5 membri (Music for the Jilted generation), din care au ramas doar 3: Liam Howlett (DJ) si Keith Flint cu Maxim (voci, dansatori). Am fost de parere totdeauna ca Howlett este cel care face, de fapt, toata trupa. Dar daca stau acum sa ma gandesc, Maxim are o voce excelenta pentru stilul lor agresiv, iar Keith Flint poate duce publicul in delir, prin stilul lui de dans (as putea spune ca el este cel care a dat nastere stilulului cunoscut sub denumirea populara de “pogo”). Deci, fiecare membru are importanta sa in trupa.

Nu s-au grabit sa scoata albume “pe banda”. A fost Experience in 1992, Music for… in 1994, The Fat of the Land in 1997 si… dupa o pauza de 7 ani, a aparut si Always Outnumbered, Never Outgunned (un album care, desi poarta numele formatiei, nu ii include si pe Maxim sau Keith Flint). Intre timp, totusi, au pastrat legatura cu publicul prin diverse single-uri (Baby’s Got a Temper, scos in 2002, este cel mai elcovent exemplu) sau chiar  albume solo (The Dirtchambers Session vol. 1, in 1999, al lui Liam Howlett, continand piese in colaborare diversi artisti, chiar si din lumea rap-ului). Single-urile au continuat si dupa albumul din 2004. Una din piesele lor (First Warning) apare si pe coloana sonora de la Smokin’ Aces (unul din genialele filme regizate de Guy Ritchie). Mai trebuie sa spun ca am fost oarecum surprins sa aflu ca a existat si un album oarecum de antologie- Their Law: The  Singles 1990-2005. Nu am ascultat decat remix-ul Pendulum la Voodoo People (care, apropos, suna excelent).

Sa nu uitam si videoclipurile lor, totusi. Ele au contribuit foarte mult la notorietatea trupei. Sa ne aducem aminte de clipuri ca Poison, Voodoo People (cu geamantanul care se rastoarna pe un deal, este aruncat in diverse locuri, pentru ca in final sa iasa un om din respectivul geamantan), Firestarter (piesa care a reusit sa sparga dominatia muzicii pop in discotecile de pe la noi), care ni-l infatisa pe Keith Flint cu o frizura de-a dreptul originala, Breathe, Smack My Bitch Up (videoclip a carei difuzare a fost permisa pe MTV doar dupa miezul noptii- aflasem de la un vecin de-al meu ca piesa avea si videoclip dar se difuza doar dupa miezul noptii, asa ca intr-o noapte am stat cu ochii beliti in TV, pe MTV, pana am prins videoclipul- si ce videoclip!); nu in ultimul rand, Baby’s Got a Temper sau mai recentul Voodoo People, in varianta remixata de Pendulum (absolut genial!).

Ei bine, din seria videoclipurilor de senzatie face parte si cel de la noul single, Invaders Must Die. Am auzit prima data piesa la show-ul lui Zane Lowe, de pe BBC Radio 1, unde au fost invitati si componentii trupei. Acestia au anuntat ca single-ul va fi inclus pe noul album (da, ati auzit bine, NOUL ALBUM!) Prodigy, ce va iesi prin februarie-martie, anul viitor, purtand titlul noului single. Cat despre sound-ul noului single, as zice ca mi se pare o combinatie intre Their Law, One Man Army si Spitfire. Au, in continuare, un stil agresiv, inconfundabil. In orice caz, se simte o schimbare in sound. Si asta i-a facut pe cei de la The Prodigy o trupa asa apreciata. Nu s-au inghesuit cu albumele, nu au fost niciodata comerciali (chiar daca unii m-ar contrazice, argumentand cu cele 3 videoclipuri de pe Music for the…) dar pe fiecare album au venit cu ceva nou. Si chiar si marele Miles Davis, care la randul sau a tecut prin mai multe stiluri (in special spre sfarsitul vietii) spunea ca pentru a putea supravietui in timp, trebuie ca sunetul tau sa evolueze continuu.

In fine, cu regretul ca show-ul de la Radio BBC 1 nu mai este disponibil decat pentru cei din Marea Britanie, va las sa savurati noul single The Prodigy si astept parerile voastre.

despre lipsa unei culturi muzicale

Poate unii dintre voi stiu, poate altii nu: acum vreo saptamana (nu este prea relevant momentul) am bagat de seama ca cei de la apropo tv deruleaza un proiect prin care vor sa promoveze trupe de la noi, mai putin cunoscute.

Ei bine, poate unii va aduceti aminte de The Others, prezenti si ei intr-una din emisiuni, o trupa din Brasov. Sa zicem ca eu si cu bateristul formatiei ne cunoastem destul de bine si am fost la cateva concerte de-ale lor.

Intrand pe site-ul cu formatiile (10 la numar) propuse de cei de la apropo tv, am vazut ca se voteaza in sistemul acordat de stelute (de la una la 5), nota finala fiind si ea incadrata intre 1 si 5. In prima zi cand am intrat sa votez, The Others aveau nota undeva pe la 4,16. Am intrat saptamana trecuta si aveau putin sub 3. Astazi, cand m-am uitat din nou, aveau 1,96. Va dati seama ca nu am putut sa nu ma enervez. De ce? Pentru simplul fapt ca oamenii astia sunt printre extrem de putinele formatii din Romania are canta funk, un stil de mult uitat pe la noi (cam din vremea in care genialul James Brown mai era inca in viata). Daca intrebati lumea pe strada despre stilul funk, o sa va spuna tot felul de formatii sau artisti de muzica usoara. Iar daca intrebati cine a fost James Brown, mira-m-as sa gasiti 2 oameni din 10 care sa stie. La un moment dat chiar am crezut ca cineva a votat in dusmanie, ca sa nu iasa ei. Dar m-am uitat, intre timp, si la celelalte formatii, si am vazut ca nu are niciuna 3 puncte. Bagati de seama ca si celelalte formatii sunt underground.

Acum, sa vedem despre ce formatie este vorba (mai am multe de invatat in materie de muzica si nici nu am fost decat la 2-3 concerte, asa ca voi vorbi doar de 3 dintre membri): Flavius (tobe, liderul trupei), un om care traieste fiecare bataie in tobe cu toata fiinta si tot sufletul (stiu ce spun, fiindca am locuit in aceeasi camera cu el, timp de un an si eram langa el, in fiecare zi, cand isi punea castile pe urechi, lua betele in mana, punea practice pad-ul pe picioare si incepea sa bata pana ramanea fara suflare- un om care respira prin fiecare bataie in toba), un om care s-a zbatut enorm de mult ca sa scoata trupa din anonimat (si tocmai acum, cand este pe cale sa se intample asta, se vede nevoit sa se retraga); Alex Munteanu (a.k.a. Munti, saxofon, blockfluete), cel mai tanar artist de la Stufstock 2008, un om care la doar 18 ani scoate din saxofon sunete absolut geniale; in sfarsit, Petra (voce, chitara), cu o voce cum nu exista pe scena romaneasca. Poate canta foarte jos (dand impresia ca este un cantaret de jazz), dar poate sa si urce destul de sus (acopera, in total, 3 octave- tineti cont, totusi, ca vocea ei se incadreaza intr-un registru grav). As mai adauga la acestea inca doua detalii, zic eu, importante: impresarul lor este Mihnea Blidaru, de la Luna Amara, un om (ca si toata trupa, de altfel) nu de milioane, ci de miliarde (si ma refer, in special, la cat de mult a ajutat trupa). Iar motivul pentru care a ales sa fie impresarul acestei trupe il puteti gasi in video-ul lor de la alternativa apropo tv. Al doilea detaliu: la concertul din Art Jazz Club, din 7 decembrie, a fost prezent un om influent din jazz-ul romanesc, in ideea de a-i propune pentru “jazz best newcomers”. Trageti voi concluziile. P.s. Pentru cei oarecum confuzi, The Others canta atat funk, cat si jazz sau chiar soul.

Eu ma voi limita la a trage alte concluzii. Si anume ca la noi exista prea putini intelegatori de muzica (nu doar ascultatori), daca pot spune asa. Dupa cum o spunea si Flavius, punctajul pe care l-au primit reflecta gusturile muzicale ale tinerilor nostri.

Si chiar asa este… muzica pe care tinerii nostri o asculta o reprezinta, in mare parte, manele. Iar daca nu sunt manelele, sunt genuri de muzica la moda (cum ar fi minimal, house sau ce se mai asculta prin cluburi). Iar cei care nu asculta niciunul din genurile respective, se limiteaza la 3-4 genuri si nu pot aprecia muzica cu adevarat buna. Am zis-o si in primul articol din aceasta sectiune: sa poti intelege muzica, este nevoie sa asculti cat mai multe genuri muzicale. Iar ca sa iti formezi, intr-adevar, o cultura muzicala, parerea mea este ca trebuie sa treci obligatoriu prin cateva genuri,  cum ar fi muzica simfonica, jazz, beat, blues si altele, sa ai o oarecare idee cam pe unde a inceput fiecare stil, in ce perioada si ce au vrut fondatorii sa exprime stilul. Ideea este sa incerci sa iei fiecare gen muzical cat mai aproape de momentul aparitiei sale.

Si iata cum promovarea non-valorilor incepe sa isi faca tot mai mult loc si in muzica noastra…. Si, sincer sa fiu, nici nu ma mira, din moment ce un blog (monden.info, pe numele sau) care se vrea a fi un blog dedicat muzicii (de fapt, nu este nimic mai mult decat un blog despre mondenitati, dupa mine) a ajuns sa fie votat cel mai bun blog de muzica, in cadrul roblogfest 2008. Citez doar o parte dintr-un articol despre cantat live vs. playback: “cantat peste negativ (sau semi-live): atunci cand nu iti permiti un band, dar te tine vocea sa iti canti melodiile cap-coada. Exemple: Mihai Traistariu, Activ, Fly Project, Alb Negru (exemplele de aici s-ar putea sa varieze si sa se incadreze si la urmatoarea categorie…).” Sa intelegem de aici ca aproximativ toate trupele de rap canta “semi-live”… asadar, dragi artisti, cand mai mergeti pe la vreo emisiune la tv sau faceti vreun reportaj, nu va mai laudati ca voi cantati live. Pentru ca voi, de fapt, cantati “semi-live” (sic). Iar autoarea acestui articol detine si un blog personal, pe care ne relateaza, cu toata modestia (sic), ca multi artisti romani sau formatii au venit la ea sa le ceara sfatul in materie de muzica. Acum, va rog, toata lumea, o plecaciune in fata acestui nemaipomenit critic de muzica (care, incredibil, are doar vreo 21-22 de ani!)… sau nu.

In orice caz, pentru cei care vor sa citeasca blog-uri cu adevarat bune despre muzica, le recomand sa inceapa cu blog-ul Catincai Hanganu (habarnam este pseudonimul sub care scrie), de pe muzicabuna.ro. Din pacate, nu a mai scris din luna octombrie.

Cat despre mine, am inaugurat aceasta noua sectiune a blog-ului, in ideea de a strange aici cat mai multi oameni foarte pregatiti si cu o cultura muzicala net superioara mie, oameni de la care stiu ca am multe de invatat. Voi continua sa fiu acid, chiar daca uneori este din cauza gusturilor mele ciudate. Voi scrie, insa, evident, si despre artistii mei preferati, show-uri preferate, etc.