Economia României, astăzi

Scăderea invizibilă a TVA

Cu toții l-am auzit zilele astea pe inegalabilul Victor Viorel lăudându-se cu foarte buna colectare a taxelor la bugetul statului, colectare care a „permis” scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare (alimente, mai pe înțelesul tuturor). Deși pare o aiureală, la prima vedere, v-aș propune să analizăm chestiunea în profunzime.

Scăderea TVA și implicațiile sale

Într-o economie de piață, în mod normal orice scădere de taxe ar duce la creșterea bazei de colectare (în termeni simpli, creșterea numărului celor care plătesc taxele). Pe principiul „un preț mai mic aduce mai mulți clienți”, și numărul contribuabililor crește. Ținând cont de nivelul ridicat al evaziunii fiscale provenite din neplata TVA (12,2% din PIB în 2013, conform Consiliului Fiscal), scăderea Taxei pe Valoare Adăugată ar trebui să scoată la suprafață suficienți evazioniști încât să acopere banii ce se pierd de la contribuabilii care respectă legea, dacă nu chiar mai mulți. De aceea, pare o aiureală ce spune V.V. – nu trebuie să „acoperi” cu nimic, din moment ce baza de colectare crește. Până aici, toate bune și frumoase: scade evaziunea fiscală, evoluția economiei devine mai predictibilă, consumatorii finali (contribuabilii) plătesc mai puțin pe cumpărături…

Sau nu?

Să scadă taxele cerem, dar să nu se modifice prețurile

…ar fi zis cunoscutul personaj Nae Cațavencu, într-o astfel de situație. Rolul său în cazul de față a fost luat, însă, de marile lanțuri de magazine, pe care le-am auzit recent (pe la buletinele de știri – era la Digi 24, nu am găsit articolul pe site-ul lor fiindcă nu le funcționează opțiunea de căutare) că nu sunt de acord să scadă prețurile la alimentele pe care le comercializează. Și auziți aici motiv penibil: „deja avem oferte promoționale la produse, nu mai putem scădea prețurile fiindcă nu ne-am acoperi costurile”. Ei bine, iată o doză de penibilism dus la extrem – să spui că nu mai poți să scazi prețul, în condițiile în care TVA-ul (cel pe care tu, ca și magazin, ești nevoit să-l scazi) este suportat în întregime de către contribuabil este cel puțin dubios.

Ce se întâmplă, de fapt?

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt destul de simple: avem de-a face cu o situație „win-win” pentru guvern și comercianți: VV și guvernul lui se laudă că au scăzut TVA-ul la alimente, iar magazinele își bagă în buzunar diferența de TVA. Toată lumea câștigă. Mai puțin cumpărătorul, care ajunge să plătească, pe termen mediu și lung, aceleași prețuri ca înainte de modificarea TVA-ului. Cine a urmărit evoluția prețurilor la produsele de panificație (la care s-a scăzut TVA în septembrie 2013), a observat că ele au crescut, până acum, cu un procent peste cel al inflației.

De ce nu sunt de acord, totuși, comercianții cu scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare? Deși, în mod normal, scăderea TVA-ului ar trebui să ducă la creșterea consumului, în actualele circumstanțe, teoria nu se aplică. Din ce motiv? Au demonstrat alții, înaintea mea (spre rușinea mea, i-am uitat numele economistului, dar voi reveni), că scăderea prețurilor la produsele de bază (alimentele, în cazul nostru) NU poate duce la creșterea consumului – omul consumă alimente atât cât are nevoie, indiferent de veniturile pe care le are și, oricât de mici ar fi ele, consumatorul va căuta mereu să-și satisfacă mai întâi una din nevoile de bază, și anume nevoia de mâncare. Deci, scăderea prețurilor (prin scăderea TVA) la această categorie de produse nu va duce la creșterea încasărilor pentru marii comercianți.

Problema este, însă, din punctul meu de vedere (e posibil să greșesc, desigur), alta: banii din TVA-ul pe alimente pe care magazinele îi colectau, le ajuta să acopere TVA la celelalte produse.

O scurtă paranteză pentru cei care nu sunt foarte familiari cu bilanțul contabil al firmelor. Pe lângă venituri, cheltuieli și profit/pierdere, orice firmă trebuie să declare TVA la final de an (parcă s-a introdus recent opțiunea cu declararea TVA la 6 luni). Din TVA colectată (de la produsele/serviciile vândute) se scade TVA plătit (pe produsele/serviciile achiziționate de la producători/distribuitori), de unde rezultă fie TVA de plată (dacă TVA colectată este mai mare decât cea plătită), fie TVA de încasat (în situația inversă). Problema este, însă, că statul nu plătește niciodată TVA firmelor (găsește el o modalitate de a ocoli această plată, iar dacă nu-ți convine, s-ar putea să te trezești cu niște controale „inopinate” de pe la ANAF sau Inspecția Muncii)

Ei bine, dat fiind faptul că TVA scade doar la o categorie de produse, categorie care are o elasticitate foarte scăzută a cererii (scăderile de prețuri aduc cu sine o foarte scăzută creștere a cantității cerute), nu-i ajută deloc pe marii comercianți, care se văd puși în situația de a plăti mai mult TVA decât încasează și, în consecință, pierd niște bani (rămân cu TVA de încasat).

Cât despre reducerile de prețuri pe care le dau, stați liniștiți – de cele mai multe ori și, majoritar, ele sunt suportate de către producători. Acum, că vor fi nevoiți să scadă prețurile, reducerile nu vor mai fi atât de mari încât să creeze impactul dorit în mintea consumatorilor.

Toate acestea vor duce, pe termen lung, la creșterea prețurilor până la nivelul dinaintea scăderii TVA (creștere ajustată cu inflația, desigur), ceea ce va crea situația „win-win” de care vorbeam la început. Din păcate pentru noi, contribuabilii, politicienii nu au înțeles (sau nu au vrut să înțeleagă) că, în vremuri de scădere sau stagnare economică, soluția ieșirii din impas nu este nici creșterea impozitelor indirecte (ceea ce a făcut regimul Boc cu TVA sau regimul Ponta cu accizele la benzină), nici creșterea consumului prin scăderea lor (ce vrea acum să facă guvernul Ponta), ci scăderea impozitelor directe – impozitul pe profit, pe salarii, dividende ș.a. (cam tot ce înseamnă venituri). Într-o economie cu așa mult loc de creștere, cum este cea românească, soluția este, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, încurajarea/stimularea investițiilor și a muncii. Iar asta se poate face doar prin scăderea impozitelor directe. Doar că în România investițiile se fac doar pe șpăgi…

Infrastructura românească, în derivă

Că în fiecare an se amână investițiile în autostrăzi sau rețeaua feroviară, chiar și cu fonduri europene (nerambursabile!) deja nu mai este un secret pentru nimeni. Mai revoltător este că nu am văzut pe nimeni ieșind în stradă să protesteze, deși Ungaria e la „ani lumină” de noi în ceea ce privește kilometrii de autostrăzi, iar bulgarii, cu care ne place mereu să ne comparăm (fiindcă, de obicei, stau mai prost ca noi), sunt foarte aproape să ne depășească. De ce au reușit alții și noi nu? Nu din cauza munților, fiți pe pace – am traversat, în Bulgaria, autostrăzi săpate prin munți, pe cele din Italia le știm cu toții, iar de cele din Elveția nu cred că e cazul să discutăm.

În primul rând, cred că suntem singura țară din istoria UE care construiește autostrăzi pe „loturi” (azi-mâine poate le construim pe parcele). Din ce am aflat de la alții, vecinii noștri de la Sud au încheiat un contract cu o firmă germană (și știm că germanii fac doar lucruri de calitate, nu?) pentru întreaga rețea de autostrăzi din Bulgaria. dar haideți să vedem și „dezavantajele” unei astfel de abordări:

1. Cel mai important: un singur constructor, o singură șpagă (în fericitul caz în care se și dă): nu putem mulțumi pe toată lumea…

2. Un singur constructor, o lucrare de calitate identică pe orice tronson (ca și când ai folosi materiale de construcții de la un singur producător, atunci când construiești un imobil). Păi dacă toate tronsoanele de autostradă ar fi bune, cum am mai manevra noi banii din pseudo-reparații/ lucrări de mentenanță la drumuri? Și din nou, mentenanța o face o singură firmă, deci o singură șpagă.

3. Un singur constructor – mai puține contestații de soluționat, mai puține studii de fezabilitate, timp de execuție redus considerabil. Păi cum adică mai puține studii de fezabilitate, ați înnebunit? Dacă nu mai avem studii de fezabilitate care „expiră” din cauza contestațiilor, a firmelor care intră în insolvență sau a contestațiilor, ne rămân prea puțini bani de șpăgi.

Poate părea comic ce am scris mai sus, însă situația este mult mai gravă. Vă recomand (chiar insist) să citiți un amplu și foarte bun interviu cu fostul director al Ford RomâniaRedau mai jos câteva declarații:

„Nokia a venit, a investit, a văzut jumătate de centură la Cluj şi a plecat.”

„Dar noi nu putem nici măcar intra în licitaţii pentru că ele sunt create la milimetru pentru anumite companii – de la cilindree la alte specificaţii tehnice care ne elimină din start, fără discuţii. Si nu suntem singurii.”

„30 km/h pe oră este viteza medie de deplasare a unui camion încărcat cu maşini în România!”

„Nu pot înţelege. În Portugalia, când am investit într-o uzină, au venit autorităţile şi au construit o autostradă de 300 de kilometri într-un an. Într-un an! Nu putem pur şi simplu înţelege cum, la şapte ani de la investiţiile de la Craiova, autorităţile române nu sunt în stare să facă un drum expres, darămite o autostradă.”

„dacă Ford Craiova ar produce la maximum, ar intra şi ieşi zilnic 240 de camioane cu maşini. Nu au unde să se ducă, nu ţine infrastructura să le ducă.”

„Luaţi motorul EcoBoost, care se face în România, corespunde normelor Euro 6, este un motor premiat şi foarte, foarte curat. Ce face România? România taie bonusul pentru acest tip de motor la jumătate faţă de anul trecut, iar voi vă întrebaţi de ce Ford nu mai face investiţii?”

În ceea ce privește infrastructura feroviară (care se poate îmbunătăți cu aceiași bani europeni, nerambursabili), din punctul meu de vedere lucrurile sunt foarte simple: presiunea („lobby-ul”, ca să folosim un eufemism) transportatorilor rutieri este prea mare ca să vedem o transformare a acestei rețele în viitorul apropiat. Mi-aduc aminte de un șofer care mă luase într-o seară la ocazie și îmi povestea de planul (din vremea lui Ceaușescu) pentru o linie Sibiu-București prin Râmnicu Vâlcea, care s-ar fi tradus printr-o durată a călătoriei de doar vreo 3 ore (față de 5 ore, cât a fost cel mai scurt drum Sibiu-București prin Valea Prahovei – 6 ore, actualmente). A rămas la stadiul de proiect, desigur…

Drumuri proaste, carburant scump

Dacă ar face cineva o comparație la nivel european (sau chiar mondial), pe baza unor indecși, între starea drumurilor și prețul carburanților, cred că ne-am poziționa undeva pe la coada clasamentului.

Dar haideți să vedem mai întâi cum a evoluat prețul benzinei, la noi, în comparație cu prețul barilului de petrol, poate ne spune ceva. Dacă în iulie 2014, prețul unui litru de benzină la stațiile Petrom era de 6,39, în decembrie 2014-ianuarie 2015, prețul a ajuns undeva pe la 5 lei (bazat pe propriile observații) – dacă scoatem acciza din formulă (2 lei/litru), un calcul simplu ne arată o scădere de aproape 32%. Ei bine, prețul barilului calculat la aceleași două momente arată o scădere de 50% în decembrie, față de iulie (conform unui grafic preluat de gândul.info). Vă surprinde? Haideți să vedem și evoluția prețurilor din decembrie 2014 până la momentul actual.

Dacă în momentul de față, prețul barilului de petrol se situează undeva în jurul valorii de 56 dolari (cam același cu cel din decembrie-ianuarie), prețul benzinei la pompă este de 5,6-5,7 lei (deci, o creștere de 20%).

Vă surprinde? Pe mine, nu. Asta se întâmplă de câțiva ani încoace – cum crește prețul barilului de petrol, hop! toți distribuitorii de carburant cresc prețurile la pompă proporțional cu creșterea prețului la baril (sau peste), dar în momentul în care prețul barilului scade, se fac că plouă.

Cei care ați mai citit articolele pe teme economice și cei care mă cunoașteți știți că sunt pentru libertatea pieței și, deci, pentru libertatea de a stabili prețurile. Cea mai mare problemă o reprezintă, însă, faptul că toți distribuitorii de carburant au grijă să-și alinieze prețurile de fiecare dată când barilul își schimbă cotația. Să nu-mi spună mie cineva că este o coincidență fiindcă e clar ca lumina zilei că la mijloc există un fel de înțelegere între concurenți. Mai strigător la cer este faptul că cei din Consiliul Concurenței închid ochii (sau se fac că nu văd) la astfel de practici anticoncurențiale.

This entry was posted in economie, politică and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s