10 piese necomerciale (VIII)

Uitându-mă la ultimul articol muzical, nu pot să nu observ cât de multe piese bune am ratat în toată această perioadă și nu am la dispoziție decât 10 „locuri” (da, știu, aș putea pune mai multe, dar este o provocare pentru mine să aleg doar 10 și, în plus, m-aș abate de la tematica seriei de piese necomerciale, nu?).

Cu riscul de a pierde două din cele 10 „locuri disponibile”, cred că trebuie să aduc în discuție două albume noi ale unor „veterani”, venind din zone foarte diferite.

Înainte de a începe audiția (și lectura, cine vrea), nu uitați un aspect foarte important: pentru o redare cât mai fidelă, recomand ca piesele de mai jos să fie ascultate pe un set de boxe sau o pereche de căști de înaltă fidelitate.

Primii sunt Pink Floyd, formație cu care am crescut (mulțumită tatălui meu, probabil cel mai mare fan al lor) și ale căror piese pe discurile de vinil mă trezeau in week-end-uri, când aveam doar vreo 5 ani. N-are absolut niciun sens să deschid o discuție despre ei fiindcă nu se poate cuprinde în cuvinte ceea ce au creat prin muzică. Vă recomand cu căldură concertul-documentar „Live in Pompeii”.

Cât despre noul album, impresia mea este că recreează câte ceva din Division Bell (Louder Than Words – High Hopes) sau Wish You Were Here (It’s What We Do – Shine On You Crazy Diamond). Din ce am citit, unele piese chiar au fost înregistrate în perioada albumului The Division Bell.

Probabil că am fi avut parte de mai multe și mai complexe piese dacă Roger Waters ar fi făcut și el încă parte din trupă, dar chiar și așa, merită ascultată fiecare secundă. Mai jos, It’s What We Do.

Pentru a nu schimba radical registrul muzical, mă voi întoarce mai târziu la cel de-al doilea album (proaspăt lansat) și, în schimb, voi scotoci prin muzica anilor ’70 (1971, mai exact).

Pe atunci, un grup de „arhi-necunoscuți”, intitulați The Beginning Of The End (un quartet de muzică funk, din Nassau, Bahamas), au scos două albume (Funky Nassau, în 1971, respectiv Beginning Of The End, în 1976) prea puțin cunoscute publicului. Totuși, după cum spune discogs.com, piesa care a dat și numele primului album a devenit un „clasic al genului”, o piesă atât de bună încât geniul Liam Howlett (The Prodigy) a inclus-o (sub formă de sample, evident) pe mix-ul lui din seria The Dirtchamber Sessions (vol. 1).

Pe mine unul, m-a impresionat la maxim complexitatea muzicală, schimbările de ritm și modul în care au reușit să îmbine atât de bine o mulțime de instrumente – formidabil, pentru anii ’70. Beat-ul de tobe care intră pe la începutul minutului 3 cred că ar mai putea fi folosit și astăzi în compoziții drum and bass și nu numai.

Pentru nostalgicii muzicii disco, dar și pentru cei care credeau că acest gen a „murit”, am găsit într-unul din mix-urile lui Dixon o piesă care sigur o să vă placă. Aparține duo-ului care se autointitulează Holy Ghost!, un grup „luat sub aripă” de către DFA Records (casă de discuri recunoscută mai mult pentru remix-uri ale unor piese aparținând UNKLE, M.I.A., N.E.R.D., Gorillaz ș.a.) încă din 2007, de la primul lor material discografic (pe atunci, erau parte dintr-un grup de hip hop).

Originari din New York și colegi de școală generală, cei doi s-au „jucat” mai mult cu muzica, remixând piese aparținând lui Moby (I Love To Move In Here) sau MGMT (Of Moons Birds and Monsters), făcându-și simțită încă de atunci orientarea spre disco/dance.

Dacă vă plac băieții de la LCD Soundsystem (colegi la casa de discuri, dar și de turneu live în 2010), o să vă placă și It Gets Dark, piesa de care vorbeam.

Tot în zona disco, dar cu mai mare accent pe muzica electronică (un fel de „dark electronic disco”, chiar), am dat de piesa Frosty (Leo Cave Jam mix) a lui Flori. Jamie Taylor, pe numele său real, nu pare să spună prea multe – singura informație pe care am găsit-o este pe Resident Advisor și spune că el ar fi un producător englez de muzică House și Techno. Ei bine, despre Dorisburg  (cel care mixează piesa originală) am găsit și mai puțin – doar că este originar din Suedia. Cine știe, poate vom mai auzi de ei pe viitor. În orice caz, piesa promite mult.

Personal, am ascultat atât de multe mix-uri și piese ale lui Dixon încât mi se pare absolut redundant să mai zic ceva despre el. Aș aminti doar colaborările sale cu Âme (de ascultat întreg mix-ul Boiler Room Innervisions din 2012, de 4 ore) și/sau cu maestrul Henrik Schwarz (piesa DPOMB, o colaborare a celor 3), proiectul lor fiind cunoscut sub numele de A Critical Mass. Mai mult decât atât,  în sondajul anual Resident Advisor, al celor mai buni 100 DJ, Dixon s-a clasat anul trecut pe primul loc.

Nu în ultimul rând, el poate fi văzut/ascultat la festivalul Airfield, de la Sibiu, la finalul lunii iulie, anul acesta. Mai jos, versiunea lui Dixon a piesei These Times, aparținând Jimpster feat. Simon Jinadu.

Despre Henrik Schwarz v-am vorbit în nenumărate rânduri (cel mai mult, aici). El este cel care l-a lansat în muzică pe „ucenicul” Johannes Brecht. Acesta a pornit ca director muzical în „band”-ul lui Schwarz, fiind responsabil de întreaga sonorizare. După un timp, Schwarz i-a remarcat talentul muzical și s-a hotărât să-și re-activeze propriul label, Sunday Music, pentru a lansa EP-ul lui Brecht intitul „Hola” (titlu dat de piesa omonimă) – vă recomand să-i „dați o ascultare”, măcar piesei menționate. Dacă vreți să aflați mai multe, vă recomand să citiți de pe Resident Advisor.

Pe lângă multele remix-uri (foarte bune, le găsiți pe pagina lui de soundcloud), la finalul anului 2013, lansează un nou EP, însă de această dată cu Poker Flat Recordings, casă de discuri ce a lansat albume de-ale genialului Trentemøller, dar și ale românului Mihai Popoviciu (bravo lui!), intitulat „What’s About”. De pe el, am ales piesa omonimă, pe care o puteți asculta mai jos.

Influențele maestrului Henrik Schwarz se simt destul de bine în muzica lui Brecht, însă spre deosebire de primul, beat-urile lui sunt ceva mai alerte și, chiar dacă se joacă mult cu pianul (sau sunetele de pian), ele sunt elementul principal al muzicii sale (spre deosebire de Schwarz, care pune accent mai mare pe instrumente și diversitatea sonoră).

Cu aproximativ un an în urmă vă spuneam care au fost cele mai bune albume ale anului 2013 (în opinia mea de ne-specialist, evident), nominalizând Blackbird, al băieților de la Fat Freddy’s Drop ca fiind chiar cel mai bun. În continuare, cred că această trupă nu beneficiază de atenția care i s-ar cuveni și că ceea ce fac ei este, la momentul actual, unic.

Din ce am citit pe site-ul lor, au avut un an 2014 destul de încărcat cu turnee (încep să pun bani deoparte pentru ziua în care vor concerta și la noi), dar și un „live session” special pentru iTunes. Printre ele, au reușit să înregistreze un single care, așa cum au declarat chiar ei (nu găsesc acum sursa, dar țin minte că am citit undeva), reprezintă „the return to the roots”, adică la muzica reggae – Slings and Arrows

Facem o scurtă haltă în zona clubbing-ului, cu piesa So High, a lui Shadow Child. O piesă deloc rea, însă  remix-ul lui „Hot since 82” sună absolut demențial – de foarte mult timp n-am mai auzit o piesă așa bună de pus în club. Dacă ascultați originalul, veți zice că nu a adus modificări importante piesei (nu s-ar mai fi numit remix dacă schimba mai mult, nu?). E adevărat că a avut „material de lucru” bun, însă îmbunătățirile pe care le-a adus sunt exact ce-i trebuiau piesei pentru a deveni un „club anthem”. Băiatul Hot since 82 (ciudat nume de scenă, știu) se pare că este un producător și, în același timp, DJ (are o sumedenie de remix-uri în discografia proprie, printre care și piese aparținând Rudimental) britanic de muzică house. Și cam atât.🙂

În încheiere, ne delectăm cu două piese „grave”.

Prima aparține The Bug, noua „speranță” a label-ului Ninja Tune – dacă nu ați auzit de ei, menționez doar că găzduiesc producători foarte buni: de la Machinedrum, Martyn sau Lorn, până la Bonobo, Amon Tobin, The Cinematic Orchestra, Antibalas sau chiar DJ Vadim.

Ei bine, The Bug și-a început periplul muzical prin 1997, când a colaborat cu DJ Vadim pe primul său album, „Tapping The Conversation”, un tribut (s-a dorit a fi chiar un soundtrack) pentru filmul The Conversation al lui Francis Ford Coppola.

Între 2001 și 2004 a colaborat cu producătorul britanic de muzică dub The Rootsman, cu care a înregistrat o serie de single-uri adunate în colecția Razor X Productions. Băieții de la Ninja Tune spun, pe site-ul lor că în acea perioadă The Bug și-a definit stilul caracteristic de „head-sheering apocalyptic dancehall production”. Ciudată definiție, nu? dar chiar așa sună piesele lui (cel puțin, cele de pe cel mai recent EP, Exit). Ceea ce face și mai interesantă muzica lui este prezența frecventă a vocilor (deosebite) pe piesele lui, spre deosebire de alți producători cu stiluri asemănătoare.

Mai jos, o piesă ce poate părea, în același timp, liniștitoare, dar și „mind blowing”: Black Wasp, feat. Liz Harris (cunoscută ca Grouper, o cântăreață americană)

 

Al doilea comeback despre care vorbeam la începutul articolului nu putea fi decât al celei mai tari trupe din istoria muzicii electronice, idolii copilăriei și adolescenței mele, The Prodigy (îmi plact atât de mult încât de curând mi-am cumpărat din magazinul lor online un maiou cu exact modelul bluzei purtate de Keith Flint în Firestarter). Albumul se numește The Day Is My Enemy și s-ar putea ca unii dintre voi să fi auzit deja piesa Nasty, prima extrasă de pe album, care a circulat prin mediul virtual acum vreo câteva săptămâni (nefiind Shakira sau Rihanna, nu a strâns decât 4 milioane de vizualizări până acum, pe youtube).

N-o să insist asupra trupei, oamenii aceștia sunt deja legende, iar despre geniul Liam Howlett am vorbit cu diverse ocazii. Le-am dedicat un întreg articol în 2008, când a apărut albumul Invaders Must Die

Cât despre album, recunosc că nu am citit părerile criticilor, însă un fost coleg îmi zicea că nu au venit cu nimic nou. E adevărat că Nasty sau The Day is My Enemy se aseamănă foarte mult cu Spitfire, Girls sau Hotride, dar nu sună deloc precum vreo piesă de pe Invaders Must Die (acolo unde au încercat elemente de noutate). De aceea, aș considera (deși nu am ascultat decât 3 piese până acum) albumul mai degrabă o întoarcere în timp, un „back to the roots”. Recunosc, trebuie să ascult și restul pieselor ca să-mi pot forma o părere completă.

Aș remarca, totuși, un alt aspect – este pentru prima dată, după The Fat Of The Land, când lansează 3 videoclipuri pentru piese de pe un singur album. Și mai cred eu că prezența constantă a vulpii ca laitmotiv în toate cele 3, se dorește a fi un mesaj (nu am reușit să-l decodific momentan :))

Am ales piesa Wild Frontier, care mie unul îmi pare că are ceva diferit față de celelalte două – este mai puțin agresivă și parcă „o idee” mai melodioasă. În plus, versurile parcă vor să transmită un mesaj.

Sper că v-a plăcut selecția episodului 8 și, dacă aveți recomandări muzicale, vă rog (insist chiar) să le împărtășiți și cu mine – nu fiți egoiști!🙂 În fine, dacă v-a plăcut oricare dintre piesele sau artiștii de mai sus, nu uitați să-i susțineți cumpărându-le muzica – nu există gest de mai mare recunoștință și apreciere pentru arta pe care o creează decât acesta.

This entry was posted in muzică and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to 10 piese necomerciale (VIII)

  1. Cristi says:

    Nu mai pui altele? Nu ai mai postat de mult…

  2. Vladi Martinus says:

    Ba da, pregatesc ceva saptamana asta sau cel tarziu saptamana viitoare. Deocamdata am actualizat toate link-urile de youtube care nu mai existau in articolele mai vechi. Don’t forget to subscribe🙂

  3. Pingback: 10 piese necomerciale (IX) | Blog-ul nimănui

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s