10(+1) piese necomerciale (IX)

This rap is what happens when the vibrance fades
My first pen stroke thinking curse kinfolk
And all disturbed words my men spoke

N-am nici cea mai vagă idee cine este „Dr Yen Lo” (tocmai am citit că e vorba de un personaj din filmul „The Manchurian Candidate”, din 1962), dar albumul Days with Dr Yen Lo este ceva ce eu unul nu am mai întâlnit până acum. Am ascultat Day 0, Day 3, Day 81 (nu pare să existe vreo logică anume în alegerea zilelor), iar piesa de mai sus cred că este la a 10-a ascultare și tot mi-e greu să descifrez versurile. Chiar și după ce le-am găsit (aici), mi se par foarte grele (atât la propriu, cât și la figurat).

Rapper-ul din spatele albumului este Ka, iar materialul a fost produs împreună cu Preservation, iar pe Pitchfork am găsit o recenzie foarte bine scrisă (și care dă albumului nota 8, una foarte bună pentru o recenzie în Pitchfork) . Redau aici un fragment care, după mine, reprezintă foarte bine atmosfera pieselor: The album and the twist-filled noir share a paranoiac atmosphere: Tension is everywhere and nowhere in particular. Nothing turns out right; no one breaks the shackles that held them without a scar or much worse. “Yen Lo,” in both, is the unrepentant arbiter of fate, both the cold facts and entropy of life, concentrated into one force.

Nu pot decât să recomand ascultarea întregului album și, chiar dacă de obicei încerc să ascult doar muzica și să nu mă las influențat de elemente vizuale, în cazul de față merită vizionate toate clipurile postate de pe album – au ceva cu totul aparte.

Lăsăm „noir”-ul deoparte și trecem spre un registru din zona funk / soul. Nu prea găsești informații despre Gang Fatale pe net (dacă găsiți voi, dați-mi și mie sursa), tot ce am aflat despre ei fiind că sunt, de fapt, doi producători (Neana, din Londra și Ra Ra, din Philadelphia) care, pe albumul din care face piesa de mai sus, folosesc multe sample-uri din anii ’80, dar și voci ale unor artiști din prezent. Piesa în sine pare să aibă ceva din Aaliyah, Janet Jackson și sintetizatoarele anilor de început, la un loc, îmbinate într-un mod cât se poate de armonios.

De fiecare dată când aleg „Playlist”-ul de 10 piese comerciale, mă văd nevoit să las „pe dinafară” unele piese care mi-ar plăcea (după cum cred c-am mai zis-o, asta mă face să postez ceea ce cred eu că sună cel mai bine). Uneori, alegerile sunt foarte grele, cum a fost și în cazul de față: prima piesă pe care am auzit-o, de la Fatima Yamaha („discografia” o fac ascultând BBC Radio 1 sau Radio 6, dar și diverse episoade Boiler Room sau, mai nou, Google Play Music), a fost What’s a Girl To Do (ascultați-o, merită!). Și ce piesă… am ascultat-o aproape o săptămână în continuu. Piesa are un funk electronic foarte fin, muzicalitate din plin, dar și multă emoție.

Apoi, am dat de Love Invaders, un fel de tribut adus genurilor house (old school), soul, disco și funk (ca, de altfel, cam toată muzica lui Fatima Yamaha). Spre deosebire de What’s a Girl To Do, piesa este mai ritmată, pare mai bine „lucrată”, dar are și o „linie vocală” excelentă, în ton cu negativul. Mie, personal, îmi pare o combinație perfectă între Dâm Funk, Prince și muzica electronică a prezentului.

Cât despre Fatima Yamaha, este vorba de un alias folosit de producătorul olandez Bas Bron, cunoscut mai mult în țara sa natală (până anul trecut, când relansarea What’s a Girl To Do, cu casa de discuri Dekmantel, a stârnit atenția presei muzicale, dar și a publicului), unde a avut și are proiecte muzicale atât solo, cât și cu diferite formații.

Dacă tot aminteam de Janet Jackson mai sus, iată un remix-capodoperă aparținând unui maestru al remix-urilor, Kaytranada (are o listă întreagă de piese cunoscute remixate, pe care o puteți găsi pe wikipedia, la doar 24 de ani). Piesa asta îmi place atât de mult încât, oricând o ascult, mă încarcă nespus de mult cu energie pozitivă. Dac-aș fi DJ, cu siguranță aș pune-o în orice seară de weekend, într-un club plin de oameni, fără absolut nicio teamă.

Câteva cuvinte despre Kaytranada: S-a născut în Haiti, iar la scurt timp s-a mutat în Quebec, unde, la 14 ani, s-a apucat de DJ-ing, iar la 15, de produs. A remixat 16 piese și a produs alte 13 materiale (EP-uri sau single-uri) până în prezent, a deschis 2 concerte într-un turneu al Madonnei, iar în ddcembrie 2014 a semnat cu XL Recordings (Label-ul cu care lucrează și The Prodigy, The XX, Adele, Radiohead, Koreless, SBTRKT și alții).

Martyn, cel pe care îl catalogam în 2009 ca producător de dubstep (pe bună dreptate), s-a întors în 2015 cu un EP foarte bun, de această dată mai mai mult spre techno-ul clasic, dar în același timp, surprinzător. „Incursiunile” de clape din piesa de mai sus aduc puțin aminte de stilul „maestrului” Henrik Schwarz.

Desigur, din noua seria a pieselor necomerciale nu putea lipsi „comeback”-ul Massive Attack, un EP format din 4 piese (îl găsiți pe toate platformele de muzică, inclusiv Google Play Music – eu de acolo l-am achiziționat pentru o sumă derizorie). După 6 ani de la ultimul material, se pare că băieții pregătesc încă un EP, după care un album.

Aș zice că sună la fel de „surprinzător de bine” ca albumul Third, al lui Portishead, din 2008, venit tot după o pauză lungă (apropos, aștept cu nerăbdare un nou album și de la ei – concertul de anul trecut, de la Glastonbury a fost magnific), iar colaborările s-au dovedit foarte inspirate. Piesa mea preferată este Ritual Spirit, dar de dragul artei, am pus și Voodoo Blood, cu un videoclip nemaipomenit, în care și Rosamund Pike (o știți, poate, din Gone Girl) face un rol atât de bun de parcă ar juca într-un film.

Al treilea comeback (ce-i drept, din 2014 – recunosc că mă surprinde lipsa lui din playlist-ul DJ-ilor de la BBC Radio 1, de la vremea respectivă) din seria de astăzi, poate cel mai bun (dacă nu cel mai bun, cu siguranță în top 3) producător din era modernă a muzicii, DJ Shadow – un om care nu mai are nevoie de absolut nicio prezentare (e imposibil să nu fi ascultat o piesă de-a lui vreodată, chiar dacă nu știai sau nu te interesa, la vremea respectivă, de cine este produsă). Piesa asta sună atât de bine și trece prin atât de multe stări (ai zice că este ea în sine o poveste) încât „nu te lasă [urechea]” (ca să parafrazez o vorbă cunoscută) să nu dai „repeat”. Piesa face parte din EP-ul The Liquid Amber, omonimul noului său label.

Nu prea-mi vine să cred că trupa asta s-a înființat în anii 80, iar eu abia acum i-am auzit pentru prima dată… Se pare că Underworld sunt cunoscuți nu doar pentru legătura cu filmul cu același nume, ci mai ales pentru colaborarea cu regizorul Danny Boyle – o colaborare de peste 20 de ani (a început cu Trainspotting). Se pare că unul dintre membrii duo-ului este și omul din spatele ceremoniei de deschidere a JO de la Londra, din 2012).

La piesa de mai sus am ajuns, pur și simplu întâmplător, ascultând un mix aleatoriu din Google Play Music (foarte bună platforma, foarte bună ideea cu subscripția de 22 lei/lună, care-ți permite să asculți orice melodie din vasta lor discografie)

Am zis că avem doar 3 comeback-uri pe ziua de azi, dar m-a cam cuprins nostalgia și m-am gândit să includ o piesă și de pe noul album Leftfield – asta da revenire, pentru mine🙂 nu prea am mai ascultat nimic de-al lor de la Leftism (se pare că n-am ratat prea mult, au mai scos un album doar în `99). Între timp, unul din cei 2 componenți a și părăsit trupa, iar în 2015 Neil Barnes a scos albumul Alternative Light Source. Ca orice producător/ artist care se respectă, Barnes a imprimat albumului sound-ul specific Leftfield, pe care l-a „condimentat” cu un techno al zilelor noastre. Rezultatul este un album dance care ar avea loc în orice club/locație care se respectă. Vă recomand să ascultați și Head and Shoulders de pe acest album, o satiră foarte bună.

Așa cum v-am obișnuit, închei seria „en fanfare”, cu o piesă gravă de tot – un fel de combinație între The Bug și Demdike Stare. L-am auzit pe Gila (a.k.a. Gila Monsta) la un episod de-al lui Benji B (cam singurul care pare să mai promoveze producătorii underground buni de muzică electronică), cu exact piesa de mai sus. La momentul respectiv nu avea un nume piesa respectivă – în show-ul respectiv încă apare ca „Untitled” – așa că mi-a luat o vreme s-o găsesc. Mă bucur că am căutat-o, așa am ajuns și pe pagina de soundcloud a lui Gila Monsta. Ascultați tot ce găsiți acolo, merită!

P.s. De când a început soundcloud să interzică anumite piese în România???!!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Țigări, baruri și proprietatea privată

Înainte de toate, o scurtă precizare: NU sunt fumător (am fumat, m-am lăsat, șansele de a mă reapuca sunt nule) și NU dețin un bar/local/club.

Unde ne aflăm acum

Acum 3 săptămâni a avut loc un foarte trist și tragic eveniment, care a ridicat niște semne de întrebare și a declanșat o serie de schimbări la nivelul țării noastre (inclusiv demisia guvernului). Nu o să insist asupra aspectelor deja discutate (cele politice), ci aș vrea să aduc în discuție un alt subiect (a fost și el atins, la un moment dat): fumatul în spațiile închise. Atenție, însă, la un aspect care scapă din vedere: legea despre care se vorbește și care așteaptă să fie votată, numită „interzicerea fumatului în spații publice (publice, da?).

Fumatul și spațiile publice private

În Uniune Europeană se interzice de ceva vreme fumatul în toate spațiile închise , inclusiv cele de divertisment (discoteci, baruri, pub-uri, cluburi etc.), aflat în proprietate privată.

Acum, se discută și la noi de așa ceva. Ba chiar s-a votat în „comisia de sănătate” (ce-o fi însemnând și aia) și urmează să fie votată în Camera Deputaților (ce-o fi însemnând și aia).

Din ce știu eu (vă rog să mă corectați dacă greșesc), există deja o lege care interzice fumatul în instituțiile publice, lege pusă în aplicare și respectată (cu mici excepții, că nouă ne place să mai „păcălim” legea).

Acum, se pune întrebarea: sunt localurile, cluburile, barurile etc. istituții publice sau private? Evident, în proporție de peste 90% sunt private. Bun, și atunci cum rămâne cu dreptul la proprietate? Nu cumva dreptul de proprietate cuprinde dreptul de uzufruct, adică să mă folosesc cum vreau eu de spațiul pe care-l dețin? Ba da! Nu cumva ar trebui ca fiecare patron/administrator de bar/club/local să decidă singur dacă permite sau nu fumatul în propria locație? Cu siguranță, da!

Cum procedăm cu nefumătorii?

Pare complicat, dar nu este deloc – sunt 2 aspecte: business-ul propriu-zis, respectiv bunul simț.

În ceea ce privește business-ul, un patron cu ceva spirit antreprenorial și apetit de risc, ar putea încerca să deschidă/ transforme un local într-un spațiu unde fumatul este interzis (se poate fuma afară, așa cum se întâmplă și în localuri din Occident) – sunt destui nefumători în țară (în special în orașele mari) încât să poată exista localuri pentru ei. Au dovedit-o la Cluj (vezi aici), Sibiu (citește aici) și chiar București (aici și aici). Se pare că funcționează și din proprie inițiativă, nu? Am mai zis-o: nu există responsabilitate socială (CSR) sau corporatistă, există interesul clientului. Și dacă lui îi place mai mult să nu se mai înece cu fumul de la țigările altora și să nu-i mai duhnească hainele a fum, când ajunge acasă, localul se va alinia la aceste dorințe. Mai mult decât atât, nimeni nu oprește patronul barului de nefumători să crească prețurile pe care le practică pornind de la ideea că oferă clienților un beneficiu pe care alte baruri nu-l oferă.

Al doilea aspect pe care îl menționam mai sus este bunul simț. Și nu mă refer la bunul simț al patronului – să nu uită că scopul oricărei afaceri este să facă profit, nu să aibă grijă de clienți – ci la cel al oamenilor care frecventează baruri/cluburi. Unde este bunul simț și altruismul (cel care a scos oamenii în stradă) când vine vorba de fumatul în locuri închise? Câți dintre cei care au protestat și au deplâns situația din clubul Colectiv se gândesc la cei din jurul lor atunci când își aprind țigară după țigară în baruri sau cluburi? Foarte puțini, vă zic eu. Știu că motivul protestelor a fost corupția, dar incendiul a fost cel care a produs „declicul”, mai exact sentimentul de empatie cu oamenii care au avut de suferit.
A nu se intelege greșit: orice local, bar etc cred că ar trebui să fie pus la punct împotriva incendiilor, inclusiv în cazul unor artificii. Dar și aici, clienții ar trebui să se informeze în prealabil și să poată alege în ce local merg. Cum? Fiecare local să aibă la vedere documente care să ateste că au sau nu avizul ISU/pompierilor, că este construit din materiale ignifuge sau cu un anumit grad de rezistență la foc etc.

Fumatul în economia statului

În fine, pentru că sunt un mare fan al lui Gary Becker și îmi place să abordez lucrurile și din punct de vedere economic, vă propun următoarea analiză:

Dacă oamenii renunță la fumat (datorită interzicerii acestui obicei în toate spațiile închise), se pierd bani de la bugetul statului – taxele din piața de profil din România însumau, în 2014,  2.7 miliarde euro (!) (sursă). Și, dacă ne gândim că 80% din totalul pieței (conform aceleiași surse) ajunge în buzunarul statului, rămân vreo 800 milioane euro cifra de afaceri totală. Din acești bani, se plătesc și câteva mii de oameni (salariați ai companiilor). La rândul lor, acești oameni plătesc taxe și impozite la bugetul statului. Ce s-ar întâmpla dacă toată această industrie s-ar „prăbuși”? Pe termen scurt, ar fi destul de nasol.

În loc de concluzie

Așa cum (probabil) mă știți, sunt de părere că fiecare e liber să aleagă unde iese în oraș – pe mine nu mă obligă nimeni să ies în locuri în care se fumează, e alegerea mea. Dacă nu-mi place să stau în fum și nu există localuri de nefumători, stau în casă. Da, mi-ar plăcea să văd inițiativă din partea patronilor, dar, mai ales, a clienților.

Posted in economie, viața de zi cu zi | Tagged , , | Leave a comment

Cifre, întrebări și supoziții

Cifrele

  1. La alegerile prezidențiale din 2014, prezența la vot a fost de 52% în primul tur și ~62% în turul al doilea (după mediatizarea, pe diverse canale media, a haosului de la urnele de vot din diaspora, din primul tur).
  2. La alegerile parlamentare (legislative) din 2012, prezența la vot a fost de 41,72%
  3. (Televiziunile spun că) ieri seară au ieșit 25.000 de oameni în stradă, în București iar astăzi, 35.000 (70.000 la nivelul țării) – un calcul matematic ne spune că undeva la 3% (azi) din populația Bucureștiului, respectiv 0,3% din cea a României a ieșit în stradă.
  4. Avem 588 de parlamentari, cei mai mulți (raportat la totalul populației) din Europa (dacă nu chiar din lume). Aceiași parlamentari au propus măriri de salarii în vara acestui an, la care s-ar adăuga și „pensiile speciale”

Întrebările + supozițiile

  1. Dacă se ajunge în scurt timp la alegeri parlamentare anticipate, așa cum cere strada, care va fi procentul prezenței la vot? Bănuiala mea este că vreo 60%
  2. Dacă nu se ajunge la alegeri anticipate, care va fi procentul de prezență, în 2016? Aș zice că vreo 45%…
  3. Doar după ce au murit niște oameni am realizat cât de corupt este „sistemul”?
  4. De ce a demisionat Viorel așa de repede? Nu cumva se pregătește ceva „în culise”…?
  5. Va avea Johannis curajul să propună un candidat pe care majoritatea parlamentară să-l refuze de 2 ori și, astfel, să forțeze dizolvarea parlamentului?
  6. Dacă vor avea loc alegeri anticipate, pe cine alegem? Înțeleg (de la știri) că „strada” vrea restructurarea completă a clasei politice.
  7. Președintele ANPC, Marius Dunca, singurul om care (din punctul meu de vedere) a avut grijă ca instituția să-și facă treaba (pe mine, unul, m-a convins atât de tare încât am înregistrat o plângere și, spre surprinderea mea, a și fost luată în seamă), a fost demis de Viorel. Să fie el cel mai vinovat pentru cele întâmplate sau este doar „vinovatul de serviciu”?
  8. Să zicem că se restructurează „sistemul”. Asta înseamnă că, de anul viitor (ca să nu zic de mâine), n-o să se mai dea șpăgi pe la instituțiile și/sau funcționarii statului sau medici? De anul viitor, n-o să mai vedem coji de semințe scuipate pe jos sau excremente de câine pe trotuare? Considerați-mă cinic, dar eu unul nu cred că vecina de la etajul 1 va avea bunul simț să-și scoată câinele afară și să nu-l mai lase să-și facă nevoile pe casa scării. De anul viitor nu vor mai sta polițiștii cu radare la „ciupeală”, ci vor aborda tactica prevenției, așa cum se face în țările civilizate? De anul viitor, primăriile și consiliile locale vor opri finanțarea entităților private (cluburi de fotbal, în special, dar nu numai), ci vor direcționa banii spre infrastructură (motorul de creștere al unei economii emergente) sau dotarea tuturor locuințelor cu băi + apă curentă? De anul viitor, țărani cu BMW si Audi vor învăța să semnalizeze când schimbă banda sau direcția în trafic și nu vor mai da „flash-uri” pe autostradă, ca să le faci loc? Dați-mi voie să am dubii.

N-aș vrea să fiu înțeles greșit – sunt complet în favoarea unor astfel de manifestări, am participat la ele, le-am încurajat, însă cred că schimbarea începe cu noi, cei „de jos” și nu ar trebui să aibă loc doar seara, la proteste, ci în viața de zi cu zi.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Economia României, astăzi

Scăderea invizibilă a TVA

Cu toții l-am auzit zilele astea pe inegalabilul Victor Viorel lăudându-se cu foarte buna colectare a taxelor la bugetul statului, colectare care a „permis” scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare (alimente, mai pe înțelesul tuturor). Deși pare o aiureală, la prima vedere, v-aș propune să analizăm chestiunea în profunzime.

Scăderea TVA și implicațiile sale

Într-o economie de piață, în mod normal orice scădere de taxe ar duce la creșterea bazei de colectare (în termeni simpli, creșterea numărului celor care plătesc taxele). Pe principiul „un preț mai mic aduce mai mulți clienți”, și numărul contribuabililor crește. Ținând cont de nivelul ridicat al evaziunii fiscale provenite din neplata TVA (12,2% din PIB în 2013, conform Consiliului Fiscal), scăderea Taxei pe Valoare Adăugată ar trebui să scoată la suprafață suficienți evazioniști încât să acopere banii ce se pierd de la contribuabilii care respectă legea, dacă nu chiar mai mulți. De aceea, pare o aiureală ce spune V.V. – nu trebuie să „acoperi” cu nimic, din moment ce baza de colectare crește. Până aici, toate bune și frumoase: scade evaziunea fiscală, evoluția economiei devine mai predictibilă, consumatorii finali (contribuabilii) plătesc mai puțin pe cumpărături…

Sau nu?

Să scadă taxele cerem, dar să nu se modifice prețurile

…ar fi zis cunoscutul personaj Nae Cațavencu, într-o astfel de situație. Rolul său în cazul de față a fost luat, însă, de marile lanțuri de magazine, pe care le-am auzit recent (pe la buletinele de știri – era la Digi 24, nu am găsit articolul pe site-ul lor fiindcă nu le funcționează opțiunea de căutare) că nu sunt de acord să scadă prețurile la alimentele pe care le comercializează. Și auziți aici motiv penibil: „deja avem oferte promoționale la produse, nu mai putem scădea prețurile fiindcă nu ne-am acoperi costurile”. Ei bine, iată o doză de penibilism dus la extrem – să spui că nu mai poți să scazi prețul, în condițiile în care TVA-ul (cel pe care tu, ca și magazin, ești nevoit să-l scazi) este suportat în întregime de către contribuabil este cel puțin dubios.

Ce se întâmplă, de fapt?

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt destul de simple: avem de-a face cu o situație „win-win” pentru guvern și comercianți: VV și guvernul lui se laudă că au scăzut TVA-ul la alimente, iar magazinele își bagă în buzunar diferența de TVA. Toată lumea câștigă. Mai puțin cumpărătorul, care ajunge să plătească, pe termen mediu și lung, aceleași prețuri ca înainte de modificarea TVA-ului. Cine a urmărit evoluția prețurilor la produsele de panificație (la care s-a scăzut TVA în septembrie 2013), a observat că ele au crescut, până acum, cu un procent peste cel al inflației.

De ce nu sunt de acord, totuși, comercianții cu scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare? Deși, în mod normal, scăderea TVA-ului ar trebui să ducă la creșterea consumului, în actualele circumstanțe, teoria nu se aplică. Din ce motiv? Au demonstrat alții, înaintea mea (spre rușinea mea, i-am uitat numele economistului, dar voi reveni), că scăderea prețurilor la produsele de bază (alimentele, în cazul nostru) NU poate duce la creșterea consumului – omul consumă alimente atât cât are nevoie, indiferent de veniturile pe care le are și, oricât de mici ar fi ele, consumatorul va căuta mereu să-și satisfacă mai întâi una din nevoile de bază, și anume nevoia de mâncare. Deci, scăderea prețurilor (prin scăderea TVA) la această categorie de produse nu va duce la creșterea încasărilor pentru marii comercianți.

Problema este, însă, din punctul meu de vedere (e posibil să greșesc, desigur), alta: banii din TVA-ul pe alimente pe care magazinele îi colectau, le ajuta să acopere TVA la celelalte produse.

O scurtă paranteză pentru cei care nu sunt foarte familiari cu bilanțul contabil al firmelor. Pe lângă venituri, cheltuieli și profit/pierdere, orice firmă trebuie să declare TVA la final de an (parcă s-a introdus recent opțiunea cu declararea TVA la 6 luni). Din TVA colectată (de la produsele/serviciile vândute) se scade TVA plătit (pe produsele/serviciile achiziționate de la producători/distribuitori), de unde rezultă fie TVA de plată (dacă TVA colectată este mai mare decât cea plătită), fie TVA de încasat (în situația inversă). Problema este, însă, că statul nu plătește niciodată TVA firmelor (găsește el o modalitate de a ocoli această plată, iar dacă nu-ți convine, s-ar putea să te trezești cu niște controale „inopinate” de pe la ANAF sau Inspecția Muncii)

Ei bine, dat fiind faptul că TVA scade doar la o categorie de produse, categorie care are o elasticitate foarte scăzută a cererii (scăderile de prețuri aduc cu sine o foarte scăzută creștere a cantității cerute), nu-i ajută deloc pe marii comercianți, care se văd puși în situația de a plăti mai mult TVA decât încasează și, în consecință, pierd niște bani (rămân cu TVA de încasat).

Cât despre reducerile de prețuri pe care le dau, stați liniștiți – de cele mai multe ori și, majoritar, ele sunt suportate de către producători. Acum, că vor fi nevoiți să scadă prețurile, reducerile nu vor mai fi atât de mari încât să creeze impactul dorit în mintea consumatorilor.

Toate acestea vor duce, pe termen lung, la creșterea prețurilor până la nivelul dinaintea scăderii TVA (creștere ajustată cu inflația, desigur), ceea ce va crea situația „win-win” de care vorbeam la început. Din păcate pentru noi, contribuabilii, politicienii nu au înțeles (sau nu au vrut să înțeleagă) că, în vremuri de scădere sau stagnare economică, soluția ieșirii din impas nu este nici creșterea impozitelor indirecte (ceea ce a făcut regimul Boc cu TVA sau regimul Ponta cu accizele la benzină), nici creșterea consumului prin scăderea lor (ce vrea acum să facă guvernul Ponta), ci scăderea impozitelor directe – impozitul pe profit, pe salarii, dividende ș.a. (cam tot ce înseamnă venituri). Într-o economie cu așa mult loc de creștere, cum este cea românească, soluția este, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, încurajarea/stimularea investițiilor și a muncii. Iar asta se poate face doar prin scăderea impozitelor directe. Doar că în România investițiile se fac doar pe șpăgi…

Infrastructura românească, în derivă

Că în fiecare an se amână investițiile în autostrăzi sau rețeaua feroviară, chiar și cu fonduri europene (nerambursabile!) deja nu mai este un secret pentru nimeni. Mai revoltător este că nu am văzut pe nimeni ieșind în stradă să protesteze, deși Ungaria e la „ani lumină” de noi în ceea ce privește kilometrii de autostrăzi, iar bulgarii, cu care ne place mereu să ne comparăm (fiindcă, de obicei, stau mai prost ca noi), sunt foarte aproape să ne depășească. De ce au reușit alții și noi nu? Nu din cauza munților, fiți pe pace – am traversat, în Bulgaria, autostrăzi săpate prin munți, pe cele din Italia le știm cu toții, iar de cele din Elveția nu cred că e cazul să discutăm.

În primul rând, cred că suntem singura țară din istoria UE care construiește autostrăzi pe „loturi” (azi-mâine poate le construim pe parcele). Din ce am aflat de la alții, vecinii noștri de la Sud au încheiat un contract cu o firmă germană (și știm că germanii fac doar lucruri de calitate, nu?) pentru întreaga rețea de autostrăzi din Bulgaria. dar haideți să vedem și „dezavantajele” unei astfel de abordări:

1. Cel mai important: un singur constructor, o singură șpagă (în fericitul caz în care se și dă): nu putem mulțumi pe toată lumea…

2. Un singur constructor, o lucrare de calitate identică pe orice tronson (ca și când ai folosi materiale de construcții de la un singur producător, atunci când construiești un imobil). Păi dacă toate tronsoanele de autostradă ar fi bune, cum am mai manevra noi banii din pseudo-reparații/ lucrări de mentenanță la drumuri? Și din nou, mentenanța o face o singură firmă, deci o singură șpagă.

3. Un singur constructor – mai puține contestații de soluționat, mai puține studii de fezabilitate, timp de execuție redus considerabil. Păi cum adică mai puține studii de fezabilitate, ați înnebunit? Dacă nu mai avem studii de fezabilitate care „expiră” din cauza contestațiilor, a firmelor care intră în insolvență sau a contestațiilor, ne rămân prea puțini bani de șpăgi.

Poate părea comic ce am scris mai sus, însă situația este mult mai gravă. Vă recomand (chiar insist) să citiți un amplu și foarte bun interviu cu fostul director al Ford RomâniaRedau mai jos câteva declarații:

„Nokia a venit, a investit, a văzut jumătate de centură la Cluj şi a plecat.”

„Dar noi nu putem nici măcar intra în licitaţii pentru că ele sunt create la milimetru pentru anumite companii – de la cilindree la alte specificaţii tehnice care ne elimină din start, fără discuţii. Si nu suntem singurii.”

„30 km/h pe oră este viteza medie de deplasare a unui camion încărcat cu maşini în România!”

„Nu pot înţelege. În Portugalia, când am investit într-o uzină, au venit autorităţile şi au construit o autostradă de 300 de kilometri într-un an. Într-un an! Nu putem pur şi simplu înţelege cum, la şapte ani de la investiţiile de la Craiova, autorităţile române nu sunt în stare să facă un drum expres, darămite o autostradă.”

„dacă Ford Craiova ar produce la maximum, ar intra şi ieşi zilnic 240 de camioane cu maşini. Nu au unde să se ducă, nu ţine infrastructura să le ducă.”

„Luaţi motorul EcoBoost, care se face în România, corespunde normelor Euro 6, este un motor premiat şi foarte, foarte curat. Ce face România? România taie bonusul pentru acest tip de motor la jumătate faţă de anul trecut, iar voi vă întrebaţi de ce Ford nu mai face investiţii?”

În ceea ce privește infrastructura feroviară (care se poate îmbunătăți cu aceiași bani europeni, nerambursabili), din punctul meu de vedere lucrurile sunt foarte simple: presiunea („lobby-ul”, ca să folosim un eufemism) transportatorilor rutieri este prea mare ca să vedem o transformare a acestei rețele în viitorul apropiat. Mi-aduc aminte de un șofer care mă luase într-o seară la ocazie și îmi povestea de planul (din vremea lui Ceaușescu) pentru o linie Sibiu-București prin Râmnicu Vâlcea, care s-ar fi tradus printr-o durată a călătoriei de doar vreo 3 ore (față de 5 ore, cât a fost cel mai scurt drum Sibiu-București prin Valea Prahovei – 6 ore, actualmente). A rămas la stadiul de proiect, desigur…

Drumuri proaste, carburant scump

Dacă ar face cineva o comparație la nivel european (sau chiar mondial), pe baza unor indecși, între starea drumurilor și prețul carburanților, cred că ne-am poziționa undeva pe la coada clasamentului.

Dar haideți să vedem mai întâi cum a evoluat prețul benzinei, la noi, în comparație cu prețul barilului de petrol, poate ne spune ceva. Dacă în iulie 2014, prețul unui litru de benzină la stațiile Petrom era de 6,39, în decembrie 2014-ianuarie 2015, prețul a ajuns undeva pe la 5 lei (bazat pe propriile observații) – dacă scoatem acciza din formulă (2 lei/litru), un calcul simplu ne arată o scădere de aproape 32%. Ei bine, prețul barilului calculat la aceleași două momente arată o scădere de 50% în decembrie, față de iulie (conform unui grafic preluat de gândul.info). Vă surprinde? Haideți să vedem și evoluția prețurilor din decembrie 2014 până la momentul actual.

Dacă în momentul de față, prețul barilului de petrol se situează undeva în jurul valorii de 56 dolari (cam același cu cel din decembrie-ianuarie), prețul benzinei la pompă este de 5,6-5,7 lei (deci, o creștere de 20%).

Vă surprinde? Pe mine, nu. Asta se întâmplă de câțiva ani încoace – cum crește prețul barilului de petrol, hop! toți distribuitorii de carburant cresc prețurile la pompă proporțional cu creșterea prețului la baril (sau peste), dar în momentul în care prețul barilului scade, se fac că plouă.

Cei care ați mai citit articolele pe teme economice și cei care mă cunoașteți știți că sunt pentru libertatea pieței și, deci, pentru libertatea de a stabili prețurile. Cea mai mare problemă o reprezintă, însă, faptul că toți distribuitorii de carburant au grijă să-și alinieze prețurile de fiecare dată când barilul își schimbă cotația. Să nu-mi spună mie cineva că este o coincidență fiindcă e clar ca lumina zilei că la mijloc există un fel de înțelegere între concurenți. Mai strigător la cer este faptul că cei din Consiliul Concurenței închid ochii (sau se fac că nu văd) la astfel de practici anticoncurențiale.

Posted in economie, politică | Tagged , , , , | Leave a comment

10 piese necomerciale (VIII)

Uitându-mă la ultimul articol muzical, nu pot să nu observ cât de multe piese bune am ratat în toată această perioadă și nu am la dispoziție decât 10 „locuri” (da, știu, aș putea pune mai multe, dar este o provocare pentru mine să aleg doar 10 și, în plus, m-aș abate de la tematica seriei de piese necomerciale, nu?).

Cu riscul de a pierde două din cele 10 „locuri disponibile”, cred că trebuie să aduc în discuție două albume noi ale unor „veterani”, venind din zone foarte diferite.

Înainte de a începe audiția (și lectura, cine vrea), nu uitați un aspect foarte important: pentru o redare cât mai fidelă, recomand ca piesele de mai jos să fie ascultate pe un set de boxe sau o pereche de căști de înaltă fidelitate.

Primii sunt Pink Floyd, formație cu care am crescut (mulțumită tatălui meu, probabil cel mai mare fan al lor) și ale căror piese pe discurile de vinil mă trezeau in week-end-uri, când aveam doar vreo 5 ani. N-are absolut niciun sens să deschid o discuție despre ei fiindcă nu se poate cuprinde în cuvinte ceea ce au creat prin muzică. Vă recomand cu căldură concertul-documentar „Live in Pompeii”.

Cât despre noul album, impresia mea este că recreează câte ceva din Division Bell (Louder Than Words – High Hopes) sau Wish You Were Here (It’s What We Do – Shine On You Crazy Diamond). Din ce am citit, unele piese chiar au fost înregistrate în perioada albumului The Division Bell.

Probabil că am fi avut parte de mai multe și mai complexe piese dacă Roger Waters ar fi făcut și el încă parte din trupă, dar chiar și așa, merită ascultată fiecare secundă. Mai jos, It’s What We Do.

Pentru a nu schimba radical registrul muzical, mă voi întoarce mai târziu la cel de-al doilea album (proaspăt lansat) și, în schimb, voi scotoci prin muzica anilor ’70 (1971, mai exact).

Pe atunci, un grup de „arhi-necunoscuți”, intitulați The Beginning Of The End (un quartet de muzică funk, din Nassau, Bahamas), au scos două albume (Funky Nassau, în 1971, respectiv Beginning Of The End, în 1976) prea puțin cunoscute publicului. Totuși, după cum spune discogs.com, piesa care a dat și numele primului album a devenit un „clasic al genului”, o piesă atât de bună încât geniul Liam Howlett (The Prodigy) a inclus-o (sub formă de sample, evident) pe mix-ul lui din seria The Dirtchamber Sessions (vol. 1).

Pe mine unul, m-a impresionat la maxim complexitatea muzicală, schimbările de ritm și modul în care au reușit să îmbine atât de bine o mulțime de instrumente – formidabil, pentru anii ’70. Beat-ul de tobe care intră pe la începutul minutului 3 cred că ar mai putea fi folosit și astăzi în compoziții drum and bass și nu numai.

Pentru nostalgicii muzicii disco, dar și pentru cei care credeau că acest gen a „murit”, am găsit într-unul din mix-urile lui Dixon o piesă care sigur o să vă placă. Aparține duo-ului care se autointitulează Holy Ghost!, un grup „luat sub aripă” de către DFA Records (casă de discuri recunoscută mai mult pentru remix-uri ale unor piese aparținând UNKLE, M.I.A., N.E.R.D., Gorillaz ș.a.) încă din 2007, de la primul lor material discografic (pe atunci, erau parte dintr-un grup de hip hop).

Originari din New York și colegi de școală generală, cei doi s-au „jucat” mai mult cu muzica, remixând piese aparținând lui Moby (I Love To Move In Here) sau MGMT (Of Moons Birds and Monsters), făcându-și simțită încă de atunci orientarea spre disco/dance.

Dacă vă plac băieții de la LCD Soundsystem (colegi la casa de discuri, dar și de turneu live în 2010), o să vă placă și It Gets Dark, piesa de care vorbeam.

Tot în zona disco, dar cu mai mare accent pe muzica electronică (un fel de „dark electronic disco”, chiar), am dat de piesa Frosty (Leo Cave Jam mix) a lui Flori. Jamie Taylor, pe numele său real, nu pare să spună prea multe – singura informație pe care am găsit-o este pe Resident Advisor și spune că el ar fi un producător englez de muzică House și Techno. Ei bine, despre Dorisburg  (cel care mixează piesa originală) am găsit și mai puțin – doar că este originar din Suedia. Cine știe, poate vom mai auzi de ei pe viitor. În orice caz, piesa promite mult.

Personal, am ascultat atât de multe mix-uri și piese ale lui Dixon încât mi se pare absolut redundant să mai zic ceva despre el. Aș aminti doar colaborările sale cu Âme (de ascultat întreg mix-ul Boiler Room Innervisions din 2012, de 4 ore) și/sau cu maestrul Henrik Schwarz (piesa DPOMB, o colaborare a celor 3), proiectul lor fiind cunoscut sub numele de A Critical Mass. Mai mult decât atât,  în sondajul anual Resident Advisor, al celor mai buni 100 DJ, Dixon s-a clasat anul trecut pe primul loc.

Nu în ultimul rând, el poate fi văzut/ascultat la festivalul Airfield, de la Sibiu, la finalul lunii iulie, anul acesta. Mai jos, versiunea lui Dixon a piesei These Times, aparținând Jimpster feat. Simon Jinadu.

Despre Henrik Schwarz v-am vorbit în nenumărate rânduri (cel mai mult, aici). El este cel care l-a lansat în muzică pe „ucenicul” Johannes Brecht. Acesta a pornit ca director muzical în „band”-ul lui Schwarz, fiind responsabil de întreaga sonorizare. După un timp, Schwarz i-a remarcat talentul muzical și s-a hotărât să-și re-activeze propriul label, Sunday Music, pentru a lansa EP-ul lui Brecht intitul „Hola” (titlu dat de piesa omonimă) – vă recomand să-i „dați o ascultare”, măcar piesei menționate. Dacă vreți să aflați mai multe, vă recomand să citiți de pe Resident Advisor.

Pe lângă multele remix-uri (foarte bune, le găsiți pe pagina lui de soundcloud), la finalul anului 2013, lansează un nou EP, însă de această dată cu Poker Flat Recordings, casă de discuri ce a lansat albume de-ale genialului Trentemøller, dar și ale românului Mihai Popoviciu (bravo lui!), intitulat „What’s About”. De pe el, am ales piesa omonimă, pe care o puteți asculta mai jos.

Influențele maestrului Henrik Schwarz se simt destul de bine în muzica lui Brecht, însă spre deosebire de primul, beat-urile lui sunt ceva mai alerte și, chiar dacă se joacă mult cu pianul (sau sunetele de pian), ele sunt elementul principal al muzicii sale (spre deosebire de Schwarz, care pune accent mai mare pe instrumente și diversitatea sonoră).

Cu aproximativ un an în urmă vă spuneam care au fost cele mai bune albume ale anului 2013 (în opinia mea de ne-specialist, evident), nominalizând Blackbird, al băieților de la Fat Freddy’s Drop ca fiind chiar cel mai bun. În continuare, cred că această trupă nu beneficiază de atenția care i s-ar cuveni și că ceea ce fac ei este, la momentul actual, unic.

Din ce am citit pe site-ul lor, au avut un an 2014 destul de încărcat cu turnee (încep să pun bani deoparte pentru ziua în care vor concerta și la noi), dar și un „live session” special pentru iTunes. Printre ele, au reușit să înregistreze un single care, așa cum au declarat chiar ei (nu găsesc acum sursa, dar țin minte că am citit undeva), reprezintă „the return to the roots”, adică la muzica reggae – Slings and Arrows

Facem o scurtă haltă în zona clubbing-ului, cu piesa So High, a lui Shadow Child. O piesă deloc rea, însă  remix-ul lui „Hot since 82” sună absolut demențial – de foarte mult timp n-am mai auzit o piesă așa bună de pus în club. Dacă ascultați originalul, veți zice că nu a adus modificări importante piesei (nu s-ar mai fi numit remix dacă schimba mai mult, nu?). E adevărat că a avut „material de lucru” bun, însă îmbunătățirile pe care le-a adus sunt exact ce-i trebuiau piesei pentru a deveni un „club anthem”. Băiatul Hot since 82 (ciudat nume de scenă, știu) se pare că este un producător și, în același timp, DJ (are o sumedenie de remix-uri în discografia proprie, printre care și piese aparținând Rudimental) britanic de muzică house. Și cam atât.🙂

În încheiere, ne delectăm cu două piese „grave”.

Prima aparține The Bug, noua „speranță” a label-ului Ninja Tune – dacă nu ați auzit de ei, menționez doar că găzduiesc producători foarte buni: de la Machinedrum, Martyn sau Lorn, până la Bonobo, Amon Tobin, The Cinematic Orchestra, Antibalas sau chiar DJ Vadim.

Ei bine, The Bug și-a început periplul muzical prin 1997, când a colaborat cu DJ Vadim pe primul său album, „Tapping The Conversation”, un tribut (s-a dorit a fi chiar un soundtrack) pentru filmul The Conversation al lui Francis Ford Coppola.

Între 2001 și 2004 a colaborat cu producătorul britanic de muzică dub The Rootsman, cu care a înregistrat o serie de single-uri adunate în colecția Razor X Productions. Băieții de la Ninja Tune spun, pe site-ul lor că în acea perioadă The Bug și-a definit stilul caracteristic de „head-sheering apocalyptic dancehall production”. Ciudată definiție, nu? dar chiar așa sună piesele lui (cel puțin, cele de pe cel mai recent EP, Exit). Ceea ce face și mai interesantă muzica lui este prezența frecventă a vocilor (deosebite) pe piesele lui, spre deosebire de alți producători cu stiluri asemănătoare.

Mai jos, o piesă ce poate părea, în același timp, liniștitoare, dar și „mind blowing”: Black Wasp, feat. Liz Harris (cunoscută ca Grouper, o cântăreață americană)

 

Al doilea comeback despre care vorbeam la începutul articolului nu putea fi decât al celei mai tari trupe din istoria muzicii electronice, idolii copilăriei și adolescenței mele, The Prodigy (îmi plact atât de mult încât de curând mi-am cumpărat din magazinul lor online un maiou cu exact modelul bluzei purtate de Keith Flint în Firestarter). Albumul se numește The Day Is My Enemy și s-ar putea ca unii dintre voi să fi auzit deja piesa Nasty, prima extrasă de pe album, care a circulat prin mediul virtual acum vreo câteva săptămâni (nefiind Shakira sau Rihanna, nu a strâns decât 4 milioane de vizualizări până acum, pe youtube).

N-o să insist asupra trupei, oamenii aceștia sunt deja legende, iar despre geniul Liam Howlett am vorbit cu diverse ocazii. Le-am dedicat un întreg articol în 2008, când a apărut albumul Invaders Must Die

Cât despre album, recunosc că nu am citit părerile criticilor, însă un fost coleg îmi zicea că nu au venit cu nimic nou. E adevărat că Nasty sau The Day is My Enemy se aseamănă foarte mult cu Spitfire, Girls sau Hotride, dar nu sună deloc precum vreo piesă de pe Invaders Must Die (acolo unde au încercat elemente de noutate). De aceea, aș considera (deși nu am ascultat decât 3 piese până acum) albumul mai degrabă o întoarcere în timp, un „back to the roots”. Recunosc, trebuie să ascult și restul pieselor ca să-mi pot forma o părere completă.

Aș remarca, totuși, un alt aspect – este pentru prima dată, după The Fat Of The Land, când lansează 3 videoclipuri pentru piese de pe un singur album. Și mai cred eu că prezența constantă a vulpii ca laitmotiv în toate cele 3, se dorește a fi un mesaj (nu am reușit să-l decodific momentan :))

Am ales piesa Wild Frontier, care mie unul îmi pare că are ceva diferit față de celelalte două – este mai puțin agresivă și parcă „o idee” mai melodioasă. În plus, versurile parcă vor să transmită un mesaj.

Sper că v-a plăcut selecția episodului 8 și, dacă aveți recomandări muzicale, vă rog (insist chiar) să le împărtășiți și cu mine – nu fiți egoiști!🙂 În fine, dacă v-a plăcut oricare dintre piesele sau artiștii de mai sus, nu uitați să-i susțineți cumpărându-le muzica – nu există gest de mai mare recunoștință și apreciere pentru arta pe care o creează decât acesta.

Posted in muzică | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 Comments

Protected: De la un om pentru oameni

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Posted in Uncategorized

Vineri, după alegeri

De când s-au terminat alegerile, am văzut atât de multe păreri, atât de mulți susținători ai unei idei sau ai alteia, încât mi-am zis că e cazul să exprim și eu o părere, în scris.🙂

A câștigat Johannis sau a pierdut VV?

Asta-i ca la fotbal – se zice că penalty-urile nu se apără, ci se ratează.

Ideea asta cu votul anti-ceva mi se pare atât de folosită în ultimii 4-5 ani încât începe să-și piardă din valabilitate. Am auzit-o în 2009 (când oamenii pesemne că au votat anti-PSD), în 2012 (vot „masiv” anti-PDL), la alegerile parlamentare, dar și locale, iar acum, din nou… Am încercat să fac un fel de sondaj, printr-o postare pe facebook (soldată cu doar 4-5 raspunsuri), în care să aflu câți oameni au votat pro-Johannis și câți au votat anti-VV. Vă invit și pe voi, dragi cititori, să lăsați un răspuns la finalul articolului.

Vă propun, în continuare, o analiză a ambelor situații – a pierdut VV, respectiv a câștigat Johannis. Nu uitați că, la final, aștept și părerile voastre.

Unde a pierdut VV?

Deși a avut absolut toți „așii în mânecă” (bani de la bugetul statului pentru pomeni electorale, omul potrivit la MAE, care să împiedice votul românilor din afară, alianțe cu absolut toate partidașele, partidulețele și pseudo-partidele – partide-remorcă, după cum le numeam în articolul precedent), este clar că ceva nu a funcționat cum trebuia…

În primul rând, a fost vorba de autosuficiență. VV se dădea singur (ca și cum sondajele și propaganda televizată n-ar fi fost de ajuns) învingător, nu avea absolut niciun dubiu. Și probabil că, oricare dintre noi, având la dispoziție „armele” lui, ne-am fi crezut la fel de învingători. Încercați un exercițiu de strategie politică – ai de partea ta 4 televiziuni (printre care și televiziunea națională) care, împreună, fac un rating mediu de vreo 20%, ai o grămadă de bani ca să împarți pomeni electorale, ai la dispoziție cea mai tare armă de propagandă – instituția cu cel  mai mare nivel de încredere din România, Biserica -, matematic ți-ai asigurat încă peste 10 procente, cu voturile simpatizanților de la partidele cu care ai încheiat alianțe, te-ai asigurat că în străinătate nu vor putea vota mai mult de vreo 200.000 de oameni (că n-a ieșit calculul, e o altă poveste), ai în spate cel mai mare partid politic din România pe care tocmai l-ai făcut mai mare prin racolarea politicienilor de ocazie din celelalte partide (câteva sute!)… What could possibly go wrong? Serios, încercați să vă puneți în pielea lui -date fiind condițiile, ați fi crezut că puteți pierde alegerile?

Ei bine, se pare că VV nu prea a citit din filosofia asiatică și nici nu a practicat arte marțiale. Dacă ar fi făcut-o, ar fi reținut două principii de bază: niciodată să nu-ți subestimezi adversarul, respectiv niciodată să nu te consideri învingător dinainte de a începe lupta.

Din toată această autosuficiență (insuflată, probabil, și de echipa lui de campanie), VV a uitat sau nu a luat deloc în calcul nehotărâții, mai ales că, „tradițional”, în turul al doilea prezența la vot este mai crescută decât în primul. S-a mulțumit cu cifrele de prezență pe care le dădeau sondajele, între tururi, de vreo 55%. Rămâneau 45% din populația cu drept de vot (undeva la vreo 8 milioane de oameni), ai nimănui. Ei bine, prin multitudinea de cărți citite pe teme economice (nu rareori se întrepătrundeau cu politica), am dat de o vorbă înțeleaptă spusă de un autor: ca și În calitate de candidat (vă rog, cineva să facă o petiție împotriva folosirii eronate a expresiei „ca și”), ai de făcut două lucruri: 1. Te asiguri că simpatizanții tăi te vor vota și, mai important, încerci să câștigi cât mai mult din electoratul nehotărât; niciodată nu alergi după simpatizanții oponentului tău fiindcă este un efort prea mare, cu rezultate prea mici. Ei bine, Viorel a făcut doar prima parte: s-a asigurat că simpatizanții lui îl vor vota și, după calculele lui (și ale celor din echipa de campanie), ar trebui să fie „arhi-suficient”.

Doar că undeva, cineva a greșit calculele. Așa cum ziceam în articolul anterior și așa cum au spus-o și unii analiști politici, nu toți simpatizanții partidelor-remorcă, afiliate peste noapte la „mărețul” PSD, au ales să meargă în al doilea tur pe mâna celor aleși în primul. Spre deosebire de politicieni, alegătorii au dat dovadă de coloană vertebrală și au arătat că voturile lor nu sunt o marfă, care să fie plimbată de la un partid la altul, după cum dorește politicianul. Păi câtă credibilitate să mai ai tu, Dan Diaconescu, care te-ai „luptat cu ciocoii” atâția ani de zile, după ce ai trecut în tabăra lor ca un mielușel? Câtă credibilitate să ai tu, Călin Constantin Anton, după ce ieși tu la rampă cu Partidul Liberal Reformator (reformator, auzi tu la el!), susții puternic că vrei să reformezi „Dreapta”, iar după nici o săptămână te dai cu socialiștii? Câtă credibilitate să ai tu, Kelemen Hunor, când încerci s-o Vadim Tudor, cel mai extremist naționalist din politica românească, este primit în marele partid-mamă, fără niciun fel de rezerve, iar tu încerci să spui că nu ești de acord, dar rămâi în continuare în alianță cu PSD? Deci, cele 10 procente în plus luate în calcul s-au diminuat simțitor. Personal, aș zice că doar vreo 2-3 procente (din cele 10; la final, dată fiind prezența mai mare la vot în turul 2, au devenit 1-2 procente) s-au adăugat la cele câștigate în primul tur.

Toate aceste alianțe au contribuit și ele la a doua mare problemă a lui VV – lipsa de unitate și consistență. În cei 6 ani de când practic marketing (din care 5, în zona de brand) am învățat, printre altele, un lucru fundamental (un coleg mi l-a adus aminte zilele trecute): un brand trebuie să fie consistent și unitar, în comunicare. În momentul în care deviază de la aceste două principii, imaginea devine tot mai neclară și, în timp, se pierde. Același principiu se aplică în politică (să nu uităm că vreo 90% din politică este, de fapt, marketing), iar VV n-a ținut cont de el. A fost atât de disperat să câștige alegerile încât s-a preocupat mai mult de promovare și „achiziție” de electorat decât de imagine – aceasta pur și simplu nu a mai contat pentru el. Așa se face că, la un moment dat, nici măcar simpatizanții lui n-au mai prea înțeles ce se întâmplă… Președintele care unește și președintele pentru toți românii nu face nimic pentru alegătorii din diaspora… Președintele care ne unește îi discriminează (nu el personal, ci prin madam Firea) pe cei care nu au copii, președintele care ne unește încearcă din răsputeri să ne împartă în „băsiști” (afirmând că Johannis este copia lui Băsescu) și „oameni normali”… ce să mai înțelegi? În ceea ce privește „achiziția” de electorat, dați-mi voie să cred că o signifiantă parte din acesta a luat mita fără a oferi la schimb ceea ce se cerea/aștepta de la ea. Și aici a mai pierdut ceva VV…

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, lipsa de consistență a fost însoțită de o mare lipsă de profunzime a discursului. Încercați să urmăriți dezbaterile televizate cu Johannis și veți observa că reia în mod obsesiv două laitmotive: Johannis = Băsescu, iar el vrea să unească românii. În rest, nu a făcut decât să citească niște statistici și cifre de pe hârtii pregătite de alții, respectiv să-și contraatace contracandidatul ori de câte ori acesta vorbea despre neregulile înfăptuite de guvernul PSD. Din păcate pentru el, nici măcar acele două laitmotive nu a fost în stare să le susțină cu argumente clare și logice. Pur și simplu le arunca în vânt. Mie, personal (sunt mari șanse să fiu subiectiv și părtinitor, recunosc), mi-a dat în permanență impresia că cineva i-a dat o poezie pe care să o învețe pe de rost, iar el nu făcea altceva decât să o recite.

De ce a câștigat Johannis

Au planat săptămâna asta o mulțime de teorii despre cum a reușit să iasă învingător, deși toată lumea (toți pseudo-analiștii și sociologii, dar și oamenii de rând) nu-i dădeau nicio șansă… Cei mai mulți au spus că a câștigat datorită mobilizării masive de pe facebook, alții au zis că datorită evenimentelor din afara țării (știu că aș putea folosi termenul de „diaspora”, dar nu-mi place cum sună) – fie că a fost vorba de ceea ce s-a văzut la tv, fie de imaginile propagate pe diverse site-uri și (apoi preluate de) facebook, fie de telefoanele date „acasă” de acei oameni pentru a mobiliza prietenii sau rudele să voteze anti-PSD. Dați-mi voie să vin cu câteva alte argumente, pe care eu unul le consider la fel de importante.

În primul rând, din punct de vedere politic, a făcut exact opusul contracandidatului său. Și a gândit-o foarte bine: atâta vreme cât adversarul are acces la anumite resurse (șpăgi electorale, politicieni traseiști, Biserica etc.) în cantități foarte mari, cel mai indicat este să-ți cauți alte resurse. Și cea mai importantă resursă pe care o avea la dispoziție, iar VV a neglijat-o complet („ghinion!”, ca să-l citez pe Johannis) a fost populația, în special nehotărâții. Johannis a evitat orice fel de scandaluri politice, atacuri la adversar și circ pe perioada campaniei (și-a atacat adversarul doar când a fost atacat de acesta) și a preferat să se concentreze pe nevoile și dorințele alegătorilor nehotărâți – de ce au ajuns să fie atât de indiferenți față de politică și administrația statală, de ce s-au scârbit de țara în care trăiesc etc. Și a găsit câteva motive pe care le-a „atacat” în mod constant: corupția,  la nivel înalt, nepotismul, sărăcia și altele. A spus, în fiecare apariție oficială, că va face tot posibilul să garanteze independența justiției, că va respinge cu fermitate propunerea de lege a amnistiei și grațierii, că el nu este „marioneta” nimănui, că nu are un grup de interese în spate (deci, nu este dator nimănui) și că vrea să fie președintele tuturor românilor. Iar pentru a adresa problema prosperității a precizat, într-un amplu program (am înțeles că sunt vreo 70 de pagini), câteva lucruri la care eu unul ader: scăderea TVA la 19%, menținerea cotei unice de impozitare, o mai bună colectare a taxelor, atragerea de investiții în infrastructură ș.a. Dar cel mai important punct îl consider a fi următorul: „Regândirea rolului statului, prin restrângerea prezenţei sale în economie şi întărirea pre­zen­ţei sale instituţionale, prin rolul său definitoriu de ga­rant al drepturilor constitu­ţio­nale, al echităţii şi al bunei funcţionări a economiei de piaţă.”

Iar în toate aceste mesaje a avut exact ce ziceam mai sus că i-a lipsit adversarului său: unitate și consistență: le-a repetat în mod aproape obsesiv, în fiecare apariție publică, și a venit mereu cu argumente logice în sprijinul lor – nu au fost doar vorbe aruncate-n vânt. Iar la nivelul faptelor, a dat dovada supremă de coloană vertebrală atunci când a dat o declarație care, zic eu, a transmis o „undă de șoc” în percepția populației (eu am considerat-o riscantă la nivelul respectiv, însă se pare că a fost un risc bine calculat): „nu voi negocia cu niciun politician. Îmi doresc votul tuturor românilor, dar îmi doresc votul direct.” Ei bine, în acest moment, cei care nu-i dădeau prea multă atenție lui Johannis au devenit, brusc, foarte receptivi la ceea ce spune și face acesta. Unii s-au gândit că e naiv, unii l-au apreciat pentru curaj, alții pentru faptul că se adresează direct alegătorilor… fiecare și-a făcut, în acel moment, o părere despre acest personaj care părea, până atunci, mai degrabă absent, poate chiar invizibil.

Strâns legat de paragraful anterior, un alt motiv pentru care a câștigat a fost, zic eu, faptul că nu avea nimic de pierdut. Aceia dintre voi care urmăresc frecvent meciuri oficiale de fotbal sau tenis (dar și alte sporturi) la TV știu foarte bine că o echipa/un jucător care nu are nimic de pierdut (de obicei, considerat(ă) outsider) joacă întotdeauna mai bine fiindcă o face mult mai relaxat. Așa a fost și cazul viitorului președinte: el n-a avut presiunea baronilor, nu a fost „împins” de nimeni (deci nu are vreo datorie), nu a ținut cu dinții de această funcție (am mari dubii că îi displăcea în vreun fel funcția de primar al Sibiului). Au fost momente în care m-am întrebat dacă, pentru el, nu cumva această candidatură a fost doar un fel de test al spiritului civic din România.

Am auzit pe la TV o teorie care, din punct de vedere matematic, nu prea stă în picioare: Johannis a câștigat turul al doilea exclusiv datorită telefoanelor/mesajelor pe care cei din afara țării (acolo unde au fost cele mai mari probleme, adică Italia, Spania, Anglia, Franța și Germania) le-au dat prietenilor și rudelor din țară. Ei bine, conform datelor furnizate de BEC (găsiți detalii în acest articol, din EVZ, în aceste țări au fost, în total ~250.000 alegători; în turul al doilea, prezența la vot a fost cu 10% (~1.800.000 oameni) mai mare decât în primul. Să zicem că 90% dintre cei de „afară” (225.000) l-au votat pe Johannis. Asta ar însemna că fiecare om din străinătate a convins exact 8 oameni de „acasă” să iasă la vot. Să fim serioși…

Sunt de acord că ceea ce s-a propagat în mediul virtual, legat de evenimentele din Spania, Italia, Franța, Germania sau Anglia a avut un mare impact (eu unul nu voi uita prea repede imaginile cu cozile kilometrice la secțiile de votare), însă este foarte important și să știi să folosești în avantajul tău aceste informații, iar echipa care s-a ocupat de pagina de facebook a lui Johannis a știut să speculeze foarte bine aceste situații, dar a și gestionat nemaipomenit întreaga campanie. Vă recomand să citiți interviul acordat de omul din spatele „social media” a lui Johannis (Vlad Tăușance, pe numele lui), o să vă placă (conține destul de mult jargon de marketing, sper să fie pe înțelesul tuturor). Cunoscătorii vor spune că nu a făcut mai mult decât ceea ce se cerea. Personal, tind să cred că a făcut mai mult. Și a mai contat foarte mult un aspect: „Am avut o comunicare directă cu domnul Iohannis, cu răspunsuri prompte și un feedback incredibil de constructiv, dar și independență totală față de restul echipei de campanie.”

Una la care sigur nu v-ați gândit

Câți dintre voi cred că a contat votul (și susținerea în stradă) a sibienilor? Eu cred că nu este deloc de neglijat. Și vă spun și de ce: aduceți-vă aminte de anul 2009, când Johannis a fost propus prim-ministru de către Mircea Geoană, candidatul USL la președinție, la acea vreme… În turul al doilea, Sibiu a fost printre județele cu cel mai ridicat procent de vot pentru Băsescu. Am remarcat, (punctul 4 din articol) la vremea respectivă, că au existat oameni atât de egoiști sau, pur și simplu, bătuți în cap, încât să-l voteze pe Băsescu ca nu cumva să le plece primarul gospodar. Iată că, în 2014, oamenii au devenit mai altruiști acolo și s-au decis să facă un gest frumos și să-l susțină (atât la vot, cât și în stradă) pentru cel care a făcut dintr-un oraș situat în centrul țării, o veritabilă atracție turistică (atât pentru străini, cât și pentru români) și o localitate cu economie prosperă. Felicitări lor, recunosc că am fost plăcut surprins. Ca să-mi duc argumentul până la capăt, imaginați-vă ce lovitură grea ar fi fost pentru Johannis ca sibienii să voteze, din nou, cu tabăra adversă… ce ar fi gândit restul țării și ce subiect numai bun de propagandă anti-Johannis ar fi fost pentru televiziunile „roșii”. Dați-mi voie să fiu și eu naiv și să cred că au existat oameni care au ținut cont de prezența ridicată la vot din turul 1, din Sibiu (dacă nu mă înșel, a fost primul, după județele „de tranzit”) și procentul primit de Johannis.

Ce zice un non-specialist

Cât timp vor exista specialiști, aceștia vor susține mereu exclusiv argumente ce țin de aria lor de specialitate: analiștii politici judecă rezultatul de duminică doar din prisma mișcărilor politice (cine ce partid a avut în spate, cine cu cine a făcut alianțe etc.), sociologii (cei care n-au fost capabili să prezică rezultatul final, în special datorită faptului că n-au fost capabili să prezică o prezență la vot atât de ridicată) vor susține că imaginile și îndemnurile venite din afara țării au fost decisive, (online) marketer-ii vor susține că facebook-ul a fost cel care a mobilizat populația la vot și tot așa. Noi, oamenii de rând (non-specialiștii), credem că, de fapt, a fost vorba de un cumul de factori – toți cei enumerați mai sus, dar și alții (vă rog să-i menționați voi pe cei care credeți că i-am omis). O diferență de aproximativ 4,5 milioane de oameni (alegătorii lui Johannis din turul al doilea minus cei din primul tur) n-are cum să se datoreze unui singur factor.

p.s. vă rog nu uitați că aștept răspunsuri la propriul sondaj: ați votat pro-Johannis sau anti-Viorel?

Posted in politică | Tagged , , , , , , | Leave a comment