Referendumul familiei – un punct de vedere personal

Înainte de toate, cred că ar fi bine să clarificăm două aspecte:

  1. Așa cum au scris-o alții deja, oricare ar fi rezultatul acestui referendum, el nu poate produce efecte juridice asupra definiției familiei, deoarece ea există deja în Codul Civil, specificată la articolul 258, alineatul 4: „în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Iar alineatul 1 spune că „familia se întemeiaza pe căsătoria liber consimțită între soți…”
  2. Relațiile între persoane de același sex au existat încă dinaintea Imperiului Roman și vor continua să existe, indiferent de legislație, referendumuri sau așa-zise coaliții pentru familie.

De dragul dezbaterii, însă, voi expune și viziunea mea personală asupra acestui fenomen atât de mediatizat în ultimele zile.

Despre libertate și drepturi egale

Aș incepe cu faptul că aceste căsătorii sunt deja acceptate nu doar în țări din Europa de vest, ci și (în țări de) pe alte continente: America, Australia, Africa de Sud, Taiwan etc. Ce au în plus țările respective față de România? O mai mare atenție la libertățile individuale și un grad de toleranță mult mai ridicat față de cei din jur. La noi o să mai dureze ceva până scăpăm de mentalitatea comunistă și conservatorismul așa-zis religios (religie care ne spune să ne iubim aproapele, fără să specifice sexul acestui aproape) dus la extrem de câteva culte și secte și promovat de Biserica Ortodoxă Română, cel mai bine pus la punct aparat de propagandă, de după Revoluție. O biserică ce nu plătește taxe și impozite, să nu uităm.

Homosexualii și lesbienele sunt cumva animale, pușcăriași, pedofili, criminali, infractori? Nu, sunt oameni, ca mine sau ca tine, care citești acest articol. Sunt plătitori de taxe, ca mine și tine, au aceleași obligații, deci ar trebui să aibă și aceleași drepturi și libertăți, nu?

În aceeași măsură, sunt de părere că familiile homosexuale nu ar trebui discriminate pozitiv. Așa cum am spus de la început, cred că ar trebui să aibă aceleași drepturi și obligații ca orice familie heterosexuală.

Despre moralitate

Aici e o discuție ceva mai lungă și, mai ales, „sensibilă”.

1. Morală este, din punctul meu de vedere, orice acțiune care nu lezează alte persoane (fizic sau psihic). Iar căsătoria dintre persoane de același sex nu văd cu ce i-ar putea afecta pe cei din jur – faptul că ei formează un cuplu nu scade din averea nimănui, nu produce afecțiuni fizice sau psihice nimănui, nu produce pagube materiale etc. Cu alte cuvinte nu afectează în mod negativ pe nimeni din jur.

Ah, că nu ne place să-i vedem sărutându-se în public sau că se țin de mână? Eu unul nu am văzut niciun cuplu de bărbați sărutându-se pe stradă sau ținându-se de mână. Și, din discuțiile avute cu alte persoane care cunosc astfel de cupluri, înțeleg că oamenii nici nu se manifestă în public. Și, dacă ai văzut un astfel de cuplu, raportează acel(e) caz(uri) la numărul total de cupluri homosexuale și vei vedea că e un procent absolut infim.

Mai mult decât atât, m-aș hazarda să spun că peste 50% din bărbații care se declară scârbiți de gesturi tandre făcute de homosexuali, nu spun același lucru despre lesbiene. Nu îi judec și nu îi acuz, dar spun: ori suntem moraliști până la capăt, ori nu mai suntem. Nici mie nu cred că mi-ar face plăcere să-i văd, însă, așa cum am menționat mai sus, șansele sunt foarte mici. Iar faptul că au dreptul să-și întemeieze o familie sunt absolut convins că nu îi va determina să se manifeste public.

2. E moral să avem zeci de mii de copii în centre de plasament, care cresc fără familie? E mai bine să crească în astfel de instituții decât să fie preluați de cupluri homosexuale, cupluri care le pot oferi afecțiune, îngrijire și șansa la o viață mai bună? Doar dacă nu ai suflet poți să răspunzi afirmativ la această întrebare

3. Așa cum spuneam și la începutul articolului, adevărata religie (nu sunt neapărat religios, dar cunosc lucruri ce țin de religie) propăvăduiește iubirea aproapelui și toleranța. Unde e această iubire când cultele așa-zis religioase condamnă relațiile între persoane de același sex și chiar susțin organizarea de referendumuri pe astfel de teme?

4. O treime din copiii din România sunt născuți în afara căsătoriei. Asta nu mai e imoral? Nu cumva judecăm din nou cu dublă monedă? Sau poate facem un referendum și pe tema asta…

5. E moral să cheltuiești 10 milioane de euro pe un referendum inutil, în condițiile în care mor oameni în accidente fiindcă nu ai autostrăzi sau mor după accidente, în spitale, din cauza condițiilor de acolo?

Despre învrăjbirea populației

În ultimele 2 zile am văzut atât de multe postări părtinitoare și care condamnă o opțiune sau alta (toleranța sau intoleranța față de familia homosexuală), încât am ajuns la concluzia că s-au format deja două tabere: una care susține referendumul și una care vrea să-l boicoteze. Și atunci mi-am zis: „le-a ieșit din nou”. ce le-a ieșit? Au reușit să divizeze iar populația, ca să poată manipula mai ușor. Au sesizat valul crescând de nemulțumire al populației față de cum guvernează țara și au „aruncat pastila” cu referendumul. Dragnea păstrează acest as în mânecă de luni bune, iar dacă asul cu suspendarea președintelui s-a dovedit a nu fi cel bun, l-a scos pe cel cu familia.

Faptul că postăm caricaturi cu familia tradițională, în care femeia este bătută, iar bărbatul beat sau meme-uri cu Tăriceanu și familia formată din 5 neveste etc. nu ne face cu nimic mai buni – dimpotrivă, ne arată că nu suntem toleranți cu cei din jur. Mai util ar fi să explicăm inutilitatea acestui referendum și nu să generalizăm anumite situații pe care le-am întălnit sau de care am auzit. Refuz să cred că doar familiile în care copiii sunt bătuți, maltratați etc. sunt cele care se opun căsătoriilor între persoane de același sex.

În loc de concluzie: dacă tot e degeaba acest referendum, de ce nu cerem socoteală pentru banii cheltuiți aiurea, în loc să ne batjocorim și să ne certăm? De ce să le facem (din nou) jocurile?

Advertisements
Posted in oameni, politică, viața de zi cu zi | Leave a comment

Cultul personalității la români sau de ce așteptăm să facă alții ceva

Intro: Am vrut să scriu acest articol în momentul demiterii Codruței Kovesi (poate atunci ar fi fost momentul propice), însă cred că ultimele evenimente de pe scena politică/civică nu fac decât să-mi întărească ideea.

Despre modelele copilăriei și cum ajungem la cultul personalității

Cu toții (sau cel puțin majoritatea) avem, în copilărie, anumite modele, oameni pe care îi admirăm și ale căror idei și acțiuni ni se par cele corecte, fără a le pune vreo clipă la îndoială. De cele mai multe ori este vorba de (unul din) părinți, frați/surori mai mari, un profesor de la școală, dar pot fi și alte persoane. Ni se pare că el (modelul) deține adevărul absolut și e persoana în care avem încredere maximă. În momentul în care rațiunea noastră începe să se dezvolte și ne dăm seama că modelul nostru nu este perfect, cultul personalității ne va fi fost deja „injectat”. Cum așa?

Foarte simplu. Statul român, cu un sistem educațional rămas ancorat în vremurile comuniste, are grijă să ne propage în permanență imaginile unor „eroi” din istorie. Cei mai mulți dintre ei sunt conducători de țară/ provincie: de la Burebista sau Decebal, până la Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand etc. Cărțile de istorie ne povestesc de actele lor de vitejie și de cât bine au făcut ei României, în calitate de lideri de oști. Foarte puțin (spre deloc) se vorbește despre „oamenii din culise” care i-au sprijinit pe acești lideri în acțiunile lor și prea puțin se vorbește despre luptele și răscoalele unor colective de oameni (despre Revoluție, dacă îmi amintesc bine, erau doar câteva paragrafe). În mintea unui copil se formează deja ideea că doar acești lideri au făcut posibil ca azi să trăim în România și să vorbim limba română și că doar un nou lider poate să facă lucruri bune. Nu partidele politice, nu grupurile civice, nu asocierile (spontane sau nu) de oameni… nu, doar liderul.

Cum se perpetuează cultul personalității azi

După mai bine de 50 de ani de comunism, în care cultul personalității a fost dus de aparatul de propagandă la rang de artă, nu e de mirare că marea masă a oamenilor care au trăit în acele vremuri (cei care aveau deja, să zicem, cel puțin 30 de ani la revoluție, deci propaganda a avut suficient timp să le spele creierele) încă mai trăiesc cu impresia că e nevoie de un lider absolut (fie el Ceaușescu, Iliescu, Băsescu, dragnea sau altul) care să coordoneze populația și să „țină lucrurile sub control”.

Mai trist este că, după aproape 30 de ani de tranziție comunisto-socialistă, această idee s-a perpetuat inclusiv în rândul tinerilor. Principalul motiv este, desigur, educația – atât cea de acasă (nu ai voie să ieși din cuvântul părinților, nu ai voie să contrazici profesorii la școală etc.), cât și cea de la școală (menționată mai sus). Această educație crește copii fără încredere în ei (acesta este și scopul liderilor politci cu tendințe despotice), docili și pregătiți să „li se arate calea”.

În încercarea de a ne „rupe” de comunisto-socialismul în care am crescut și din aversiunea față de partidul continuator al PCR (îl știm cu toții, nu e nevoie să-l numim), ajungem să ridicăm în slăvi oamenii care sunt anti-sistem, doar pentru faptul că fac ceea ce nouă ne este frică/lene/rușine să facem – să luptăm cu acest sistem. Desigur, și mass media „are grijă” să-i împingă mereu în față.

Nu e de mirare că un marinar, cunoscut și ca „președinte-jucător” este regretat (și, totuși, cât de contestat a fost pe când conducea statul – uităm prea repede unele lucruri) la 4 ani de la „debarcare” pentru simplul motiv că cel care l-a urmat în funcție nu se implică atât de mult în politica internă și nu luptă împotriva marelui partid.

Nu e de mirare că multă lume se aștepta ca președintele să refuze demiterea Codruței Kovesi, intrând, astfel, în contradicție cu o decizie a Curții Constituționale (da, știm că judecătorii Curții sunt aleși pe criterii politice, însă nu am văzut pe nimeni să ceară schimbarea criteriilor de numire a lor). Tocmai din cauza acestui cult al personalității, am ajuns să vedem în procurorul-șef DNA salvatorul țării, acel lider care se luptă cu sistemul. Prea puțini ne-am gândit că în spatele succesului ei au stat zeci de procurori care au anchetat acele cazuri de corupție (cărora le-a și mulțumit la plecare) și prea puțini ne-am gândit că persoana care o va înlocui ar putea duce lupta mai departe.

Azi, citeam o postare pe facebook, prin care autorul își manifesta indignarea față de faptul că președintele nu se implică în situația protestelor de pe 10 august și nu convoacă știu-eu-ce ședințe, comparându-l cu fostul președinte care „mătura” cu marele partid. Nu cumva există o anchetă în derulare la Parchetul General…? Nu cumva ar trebui să lăsăm justiția să decidă dacă a fost ceva ilegal în modul de acționare al jandarmeriei, din seara de 10 august? Nu cumva marele partid a ajuns al guvernare fiindcă 60% din românii cu drept de vot (să zicem că nu au fost chiar atâția, dar 50% sigur au fost) au preferat să facă orice altceva decât să meargă la vot, în decembrie 2016?

Din păcate, anii scurși după așa-zisa Revoluție (începută Revoluție, terminată lovitură de stat) au fost dominați de doctrina politico-economică a socialismului (Statul trebuie să fie cel care controlează economia, să dețină toate resursele și toate marile companii care i-au aparținut și în era comunistă, „nu ne vindem țara” etc.), iar populația a fost mereu „la cheremul Statului” (guvernelor care au condus) și a așteptat să i se spună ce să facă. Această doctrină a creat un mediu ideal pentru dezvoltarea cultului personalității. Pentru că, dacă statul este cel care „are grijă” de noi, avem nevoie și de un conducător „cu mână de fier”, care să ne arate calea, nu?

Cât să mai fim conduși de alții?

Fals. Nu avem nevoie nici de conducător, nici de Stat (vezi mai sus definiția Statului). Revoltele ultimilor câțiva ani (fără un lider proclamat) au arătat că oamenii sunt cei care au puterea și ei sunt cei care pot schimba ceva. Cu alte cuvinte, se pot conduce singuri. Milionul de semnături strânse (de un partid cu mulți membri competenți și inteligenți, dar care nu scoate în față un „lider”) pentru inițiativa „fără penali în funcții publice” au arătat că există oameni care cred că ei pot face schimbarea. Recent, inițiativa unui membru al Mișcării România Împreună (îl apreciez foarte mult, însă tocmai pentru a păstra ideea articolului de față, nu îi voi da numele) a strâns (cred) peste 100.000 de semnături. Dacă credeți că puterea este a oamenilor și că ei decid viitorul țării, vă recomand să vă înscrieți (aici).

Însă, primul și cel mai important lucru pe care îl putem face este să ne prezentăm la urnele de vot la fiecare 4 ani. Dacă nu vom face asta, tot alții ne vor conduce și tot alții (cei care merg la vot, chiar dacă sunt mai puțini decât cei care nu merg) vor decide viitorul nostru, prin alegrea unor parlamentari care NU reprezintă interesul majorității (chiar dacă le place la nebunie să spună că, de fapt, îl reprezintă). Eu unul nu am auzit până acum să se schimbe ceva major într-o țară în care oamenii stau în casă și așteaptă ca alții să ia deciziile corecte pentru ei.

Posted in politică | Leave a comment

Despre discriminare și „political (in)correctness”

A trecut așa mult timp de când am scris ultimul articol, încât mă simt ca atunci când scriam pentru prima dată, cu peste 10 ani în urmă… sper că nu mi-am pierdut „talentul” în această pauză îndelungată (rămâne la latitudinea voastră să decideți).

În articolul de față mi-am propus să abordez o temă care, pe măsură ce fenomenul globalizării ia tot mai multă amploare, la fel se întâmplă și cu migrația popoarelor de pe un teritoriu pe altul și, odată cu aceasta, se întâmplă tot mai des să auzim termenul „discriminare”. Iar ca răspuns la el, s-a inventat „political correctness”. V-aș propune, mai întâi, să vedem ce presupune fiecare (ca să fiu sigur că discuția pleacă de la același înțeles al cuvintelor).

Discriminarea

DEX ne dă următoarea definiție atunci când vine vorba de discriminare:

Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente etnice, rasiale, sexuale etc. 

Cu alte cuvinte, discriminarea înseamnă să defavorizezi un grup de oameni pe motive etnice, rasiale, sexuale etc.

Fenomenul discriminării are rădăcini adânci în istorie și a început, cred eu (nu sunt neapărat un as la istorie, trebuie să recunosc), odată cu epoca feudală, perioadă în care populația a fost împărțită în clase sociale („boieri și țărani),  unde unii aveau mai multe privilegii, iar alții, mai multe îndatoriri. Apogeul fenomenului a fost atins, probabil, în perioada sclavagismului, unde sclavii pur și simplu nu aveau niciun drept, iar „proprietarii” lor puteau (ab)uza de ei în orice fel fiindcă aveau acest drept, prin lege.

Astăzi, mai întâlnim fenomenul chiar și în lumea occidentală, o lume care se declară democratică și care se vrea a fi „echitabilă” (a nu se confunda cu „egală”). Desigur că diferite asocieri și organizații tranfrontaliere precum Uniunea Europeană au diminuat mult din fenomen, însă în continuare ne lovim de „bariere” de genul obligației de a cunoaște limba nativă a unei tări dacă vrei să-ți găsești un loc de muncă acolo (a pățit-o o cunoștință în Suedia, unde nu s-a putut angaja nici măcar ca barman, deși vorba foarte bine engleza și franceza).

În ultima vreme, „la modă” pare a fi fenomenul discriminării (chiar dacă nu corespunde definiției în totalitate, neffind o „politică” în sine) și în rândul oamenilor din aceeași țară, în special când vine vorba de poziții similare/identice în companii (fie ele private sau de stat), unde femeile sunt mai prost plătite decât bărbații. Sau cel puțin așa ni se spune, că femeile sunt discriminate. Considerați-mă misogin dacă vreți, dar eu unul înclin să cred că, de cele mai multe ori, e vorba de modul în care își negociază fiecare salariul. Dacă grila de salarizare decisă de companie diferă pe sexe (adică este o politică, așa cum spune și definiția), atunci și doar atunci putem vorbi de discriminare.

Discriminarea pozitivă

Discriminarea pozitivă a luat naștere ca răspuns la discriminare și se vrea a fi, cred eu, o compensare pentru grupurile de oameni persecutați/discriminați în trecut. Exemple găsim în multe locuri, începând cu America anilor ’60-’70, unde companiile erau obligate ca un anumit număr de angajați să fie de culoare (sau, mai nou, aparținând unui grup minoritar) sau când aceștia primeau ajutoare sociale, până în zilele noastre, când facultăți din România oferă locuri la buget absolvenților de liceu, de cetățenie basarabeană, locuri pe care aceștia nu le pierd indiferent de rezultate (nu știu dacă toți sunteți la curent cu practicile – de bun augur – unor facultăți, de a aloca în fiecare an locurile la buget, în funcție de media generală pe anul universitar anterior). Sună egoist, știu, dar mereu mi s-a părut incorect ca acele câteva locuri să fie luate pe criterii de cetățenie și nu pe baza performanțelor.

În final, iată că discriminarea așa-zis pozitivă (de fapt, e tot discriminare, dar de această dată îndreptată spre grupul majoritar, nu minoritar) ajunge să ducă la descurajarea performanței sau la lipsa egalității de șanse (termen pe care multe așa-zise state democratice îl tot scot în față). Sau, cum ar zice un articol scris de Scott W. Bixler (recomand să-l citiți în întregime, merită) pe site-ul fee.org (Foundation for Economic Education):

“Affirmative action has other effects upon the employer and the employees which must be considered. In most cases, employees working together will get along better, and thus be more productive, if they know they were all hired or promoted on the basis of roughly similar qualification standards, rather than to fill some quota mandated by government. Cooperation among employees and higher productivity are goals for which most employers continually strive.”

Political (In)Correctness

Termenul de political (in)correctness (mai des auzim de „politically incorrect”) a apărut tot ca o reacție la discriminare, rasism sau ură, doar că aici e vorba mai degrabă de discriminarea verbală/ de semantică. Cu alte cuvinte, nu mai putem să folosim termeni precum „țigan”, „negru”, „prostituată” etc., ci „rrom”, „afro-american”, „damă de companie” etc. ca nu cumva să „rănim sentimentele” („hurt the feelings”) acestor grupuri de indivizi (fie ele minoritare sau nu). În orice caz, rețineți că și acești termeni „politically correct” sunt cumva aleși de către anumite instituții publice sau chiar funcționari publici (politicieni, guvernanți etc.) și „serviți” nouă, populației, ca să-i folosim ca atare.

Acum se pune întrebarea: poate duce acest „political correctness” la îngrădirea libertății de exprimare? Eu cred că da. Iar primul exemplu care îmi vine în minte este ziarul de satiră Charlie Hebdo. Gândiți-vă puțin… caricaturile lor cu Mahommed au fost politically correct? Categoric nu (aș putea pune pariu că mai mult de jumătate din cei care au „pozat” în susținători ai lor, după atentat, se numără printre cei care susțin și „political correctness”). Am fi avut azi orice fel de gazetă, blog-uri, vlog-uri etc. de satiră dacă societatea ar fi funcționat după principiul „political correctness”? Am mari dubii.

Eu cred că acest „political correctness” duce, în final, la cenzurarea anumite comportamente sau cuvinte (în special cuvinte) doar ca să „nu rănim sentimentele” altor oameni, pe baza unor criterii hotărâte de alții. Și, de fapt, lucrurile ar trebui să fie foarte simple – nu-ți convine ce zice cineva, nu-l mai urmări pe acel om (fie că e pe vreo rețea de socializare, fie că e la TV); nu-ți convine că unii politicieni (vezi cazul Trump în SUA) folosesc cuvine „ofensatoare, nu-l vota sau nu vota partidul din care face parte. Dar nu te mai plânge că ce a zis unul sau altul este „politically incorrect” fiindcă, în final, vei ajunge să nu mai poți folosi termeni precum „femeie de serviciu”, „gunoier” sau mai știu eu ce pe motiv că jignești pe cineva. Recent am auzit de cazul în care oamenii nu se prezentau la interviuri pentru postul de „asistent comercial” sau „lucrător comercial” fiindcă nu știau că, de fapt, anunțul se referea la „vânzător/ vânzătoare”.

O concluzie personală

În ceea ce privește discriminarea, eu cred că o mare parte se datorează, de fapt, discriminării poztive. Dacă tuturor li s-ar oferi șanse egale și drepturi egale, indiferent de rasă, etnie, sex etc. fiecare și-ar vedea de treaba lui, iar grupurile minoritare ar fi încurajate să performeze la rândul lor, ceea ce ar duce la aprecierea (și nu discriminarea) lor de către cei din jur.

Cât despre „political (in-)correctness, propunerea mea ar fi să spunem lucrurilor pe nume (și să acceptăm ca alții să facă la fel) ca nu cumva să ajungem să regretăm mai târziu.

Posted in politică, viața de zi cu zi | Leave a comment

10(+1) piese necomerciale (IX)

This rap is what happens when the vibrance fades
My first pen stroke thinking curse kinfolk
And all disturbed words my men spoke

N-am nici cea mai vagă idee cine este „Dr Yen Lo” (tocmai am citit că e vorba de un personaj din filmul „The Manchurian Candidate”, din 1962), dar albumul Days with Dr Yen Lo este ceva ce eu unul nu am mai întâlnit până acum. Am ascultat Day 0, Day 3, Day 81 (nu pare să existe vreo logică anume în alegerea zilelor), iar piesa de mai sus cred că este la a 10-a ascultare și tot mi-e greu să descifrez versurile. Chiar și după ce le-am găsit (aici), mi se par foarte grele (atât la propriu, cât și la figurat).

Rapper-ul din spatele albumului este Ka, iar materialul a fost produs împreună cu Preservation, iar pe Pitchfork am găsit o recenzie foarte bine scrisă (și care dă albumului nota 8, una foarte bună pentru o recenzie în Pitchfork) . Redau aici un fragment care, după mine, reprezintă foarte bine atmosfera pieselor: The album and the twist-filled noir share a paranoiac atmosphere: Tension is everywhere and nowhere in particular. Nothing turns out right; no one breaks the shackles that held them without a scar or much worse. “Yen Lo,” in both, is the unrepentant arbiter of fate, both the cold facts and entropy of life, concentrated into one force.

Nu pot decât să recomand ascultarea întregului album și, chiar dacă de obicei încerc să ascult doar muzica și să nu mă las influențat de elemente vizuale, în cazul de față merită vizionate toate clipurile postate de pe album – au ceva cu totul aparte.

Lăsăm „noir”-ul deoparte și trecem spre un registru din zona funk / soul. Nu prea găsești informații despre Gang Fatale pe net (dacă găsiți voi, dați-mi și mie sursa), tot ce am aflat despre ei fiind că sunt, de fapt, doi producători (Neana, din Londra și Ra Ra, din Philadelphia) care, pe albumul din care face piesa de mai sus, folosesc multe sample-uri din anii ’80, dar și voci ale unor artiști din prezent. Piesa în sine pare să aibă ceva din Aaliyah, Janet Jackson și sintetizatoarele anilor de început, la un loc, îmbinate într-un mod cât se poate de armonios.

De fiecare dată când aleg „Playlist”-ul de 10 piese comerciale, mă văd nevoit să las „pe dinafară” unele piese care mi-ar plăcea (după cum cred c-am mai zis-o, asta mă face să postez ceea ce cred eu că sună cel mai bine). Uneori, alegerile sunt foarte grele, cum a fost și în cazul de față: prima piesă pe care am auzit-o, de la Fatima Yamaha („discografia” o fac ascultând BBC Radio 1 sau Radio 6, dar și diverse episoade Boiler Room sau, mai nou, Google Play Music), a fost What’s a Girl To Do (ascultați-o, merită!). Și ce piesă… am ascultat-o aproape o săptămână în continuu. Piesa are un funk electronic foarte fin, muzicalitate din plin, dar și multă emoție.

Apoi, am dat de Love Invaders, un fel de tribut adus genurilor house (old school), soul, disco și funk (ca, de altfel, cam toată muzica lui Fatima Yamaha). Spre deosebire de What’s a Girl To Do, piesa este mai ritmată, pare mai bine „lucrată”, dar are și o „linie vocală” excelentă, în ton cu negativul. Mie, personal, îmi pare o combinație perfectă între Dâm Funk, Prince și muzica electronică a prezentului.

Cât despre Fatima Yamaha, este vorba de un alias folosit de producătorul olandez Bas Bron, cunoscut mai mult în țara sa natală (până anul trecut, când relansarea What’s a Girl To Do, cu casa de discuri Dekmantel, a stârnit atenția presei muzicale, dar și a publicului), unde a avut și are proiecte muzicale atât solo, cât și cu diferite formații.

Dacă tot aminteam de Janet Jackson mai sus, iată un remix-capodoperă aparținând unui maestru al remix-urilor, Kaytranada (are o listă întreagă de piese cunoscute remixate, pe care o puteți găsi pe wikipedia, la doar 24 de ani). Piesa asta îmi place atât de mult încât, oricând o ascult, mă încarcă nespus de mult cu energie pozitivă. Dac-aș fi DJ, cu siguranță aș pune-o în orice seară de weekend, într-un club plin de oameni, fără absolut nicio teamă.

Câteva cuvinte despre Kaytranada: S-a născut în Haiti, iar la scurt timp s-a mutat în Quebec, unde, la 14 ani, s-a apucat de DJ-ing, iar la 15, de produs. A remixat 16 piese și a produs alte 13 materiale (EP-uri sau single-uri) până în prezent, a deschis 2 concerte într-un turneu al Madonnei, iar în ddcembrie 2014 a semnat cu XL Recordings (Label-ul cu care lucrează și The Prodigy, The XX, Adele, Radiohead, Koreless, SBTRKT și alții).

Martyn, cel pe care îl catalogam în 2009 ca producător de dubstep (pe bună dreptate), s-a întors în 2015 cu un EP foarte bun, de această dată mai mai mult spre techno-ul clasic, dar în același timp, surprinzător. „Incursiunile” de clape din piesa de mai sus aduc puțin aminte de stilul „maestrului” Henrik Schwarz.

Desigur, din noua seria a pieselor necomerciale nu putea lipsi „comeback”-ul Massive Attack, un EP format din 4 piese (îl găsiți pe toate platformele de muzică, inclusiv Google Play Music – eu de acolo l-am achiziționat pentru o sumă derizorie). După 6 ani de la ultimul material, se pare că băieții pregătesc încă un EP, după care un album.

Aș zice că sună la fel de „surprinzător de bine” ca albumul Third, al lui Portishead, din 2008, venit tot după o pauză lungă (apropos, aștept cu nerăbdare un nou album și de la ei – concertul de anul trecut, de la Glastonbury a fost magnific), iar colaborările s-au dovedit foarte inspirate. Piesa mea preferată este Ritual Spirit, dar de dragul artei, am pus și Voodoo Blood, cu un videoclip nemaipomenit, în care și Rosamund Pike (o știți, poate, din Gone Girl) face un rol atât de bun de parcă ar juca într-un film.

Al treilea comeback (ce-i drept, din 2014 – recunosc că mă surprinde lipsa lui din playlist-ul DJ-ilor de la BBC Radio 1, de la vremea respectivă) din seria de astăzi, poate cel mai bun (dacă nu cel mai bun, cu siguranță în top 3) producător din era modernă a muzicii, DJ Shadow – un om care nu mai are nevoie de absolut nicio prezentare (e imposibil să nu fi ascultat o piesă de-a lui vreodată, chiar dacă nu știai sau nu te interesa, la vremea respectivă, de cine este produsă). Piesa asta sună atât de bine și trece prin atât de multe stări (ai zice că este ea în sine o poveste) încât „nu te lasă [urechea]” (ca să parafrazez o vorbă cunoscută) să nu dai „repeat”. Piesa face parte din EP-ul The Liquid Amber, omonimul noului său label.

Nu prea-mi vine să cred că trupa asta s-a înființat în anii 80, iar eu abia acum i-am auzit pentru prima dată… Se pare că Underworld sunt cunoscuți nu doar pentru legătura cu filmul cu același nume, ci mai ales pentru colaborarea cu regizorul Danny Boyle – o colaborare de peste 20 de ani (a început cu Trainspotting). Se pare că unul dintre membrii duo-ului este și omul din spatele ceremoniei de deschidere a JO de la Londra, din 2012).

La piesa de mai sus am ajuns, pur și simplu întâmplător, ascultând un mix aleatoriu din Google Play Music (foarte bună platforma, foarte bună ideea cu subscripția de 22 lei/lună, care-ți permite să asculți orice melodie din vasta lor discografie)

Am zis că avem doar 3 comeback-uri pe ziua de azi, dar m-a cam cuprins nostalgia și m-am gândit să includ o piesă și de pe noul album Leftfield – asta da revenire, pentru mine 🙂 nu prea am mai ascultat nimic de-al lor de la Leftism (se pare că n-am ratat prea mult, au mai scos un album doar în `99). Între timp, unul din cei 2 componenți a și părăsit trupa, iar în 2015 Neil Barnes a scos albumul Alternative Light Source. Ca orice producător/ artist care se respectă, Barnes a imprimat albumului sound-ul specific Leftfield, pe care l-a „condimentat” cu un techno al zilelor noastre. Rezultatul este un album dance care ar avea loc în orice club/locație care se respectă. Vă recomand să ascultați și Head and Shoulders de pe acest album, o satiră foarte bună.

Așa cum v-am obișnuit, închei seria „en fanfare”, cu o piesă gravă de tot – un fel de combinație între The Bug și Demdike Stare. L-am auzit pe Gila (a.k.a. Gila Monsta) la un episod de-al lui Benji B (cam singurul care pare să mai promoveze producătorii underground buni de muzică electronică), cu exact piesa de mai sus. La momentul respectiv nu avea un nume piesa respectivă – în show-ul respectiv încă apare ca „Untitled” – așa că mi-a luat o vreme s-o găsesc. Mă bucur că am căutat-o, așa am ajuns și pe pagina de soundcloud a lui Gila Monsta. Ascultați tot ce găsiți acolo, merită!

P.s. De când a început soundcloud să interzică anumite piese în România???!!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Țigări, baruri și proprietatea privată

Înainte de toate, o scurtă precizare: NU sunt fumător (am fumat, m-am lăsat, șansele de a mă reapuca sunt nule) și NU dețin un bar/local/club.

Unde ne aflăm acum

Acum 3 săptămâni a avut loc un foarte trist și tragic eveniment, care a ridicat niște semne de întrebare și a declanșat o serie de schimbări la nivelul țării noastre (inclusiv demisia guvernului). Nu o să insist asupra aspectelor deja discutate (cele politice), ci aș vrea să aduc în discuție un alt subiect (a fost și el atins, la un moment dat): fumatul în spațiile închise. Atenție, însă, la un aspect care scapă din vedere: legea despre care se vorbește și care așteaptă să fie votată, numită „interzicerea fumatului în spații publice (publice, da?).

Fumatul și spațiile publice private

În Uniune Europeană se interzice de ceva vreme fumatul în toate spațiile închise , inclusiv cele de divertisment (discoteci, baruri, pub-uri, cluburi etc.), aflat în proprietate privată.

Acum, se discută și la noi de așa ceva. Ba chiar s-a votat în „comisia de sănătate” (ce-o fi însemnând și aia) și urmează să fie votată în Camera Deputaților (ce-o fi însemnând și aia).

Din ce știu eu (vă rog să mă corectați dacă greșesc), există deja o lege care interzice fumatul în instituțiile publice, lege pusă în aplicare și respectată (cu mici excepții, că nouă ne place să mai „păcălim” legea).

Acum, se pune întrebarea: sunt localurile, cluburile, barurile etc. istituții publice sau private? Evident, în proporție de peste 90% sunt private. Bun, și atunci cum rămâne cu dreptul la proprietate? Nu cumva dreptul de proprietate cuprinde dreptul de uzufruct, adică să mă folosesc cum vreau eu de spațiul pe care-l dețin? Ba da! Nu cumva ar trebui ca fiecare patron/administrator de bar/club/local să decidă singur dacă permite sau nu fumatul în propria locație? Cu siguranță, da!

Cum procedăm cu nefumătorii?

Pare complicat, dar nu este deloc – sunt 2 aspecte: business-ul propriu-zis, respectiv bunul simț.

În ceea ce privește business-ul, un patron cu ceva spirit antreprenorial și apetit de risc, ar putea încerca să deschidă/ transforme un local într-un spațiu unde fumatul este interzis (se poate fuma afară, așa cum se întâmplă și în localuri din Occident) – sunt destui nefumători în țară (în special în orașele mari) încât să poată exista localuri pentru ei. Au dovedit-o la Cluj (vezi aici), Sibiu (citește aici) și chiar București (aici și aici). Se pare că funcționează și din proprie inițiativă, nu? Am mai zis-o: nu există responsabilitate socială (CSR) sau corporatistă, există interesul clientului. Și dacă lui îi place mai mult să nu se mai înece cu fumul de la țigările altora și să nu-i mai duhnească hainele a fum, când ajunge acasă, localul se va alinia la aceste dorințe. Mai mult decât atât, nimeni nu oprește patronul barului de nefumători să crească prețurile pe care le practică pornind de la ideea că oferă clienților un beneficiu pe care alte baruri nu-l oferă.

Al doilea aspect pe care îl menționam mai sus este bunul simț. Și nu mă refer la bunul simț al patronului – să nu uită că scopul oricărei afaceri este să facă profit, nu să aibă grijă de clienți – ci la cel al oamenilor care frecventează baruri/cluburi. Unde este bunul simț și altruismul (cel care a scos oamenii în stradă) când vine vorba de fumatul în locuri închise? Câți dintre cei care au protestat și au deplâns situația din clubul Colectiv se gândesc la cei din jurul lor atunci când își aprind țigară după țigară în baruri sau cluburi? Foarte puțini, vă zic eu. Știu că motivul protestelor a fost corupția, dar incendiul a fost cel care a produs „declicul”, mai exact sentimentul de empatie cu oamenii care au avut de suferit.
A nu se intelege greșit: orice local, bar etc cred că ar trebui să fie pus la punct împotriva incendiilor, inclusiv în cazul unor artificii. Dar și aici, clienții ar trebui să se informeze în prealabil și să poată alege în ce local merg. Cum? Fiecare local să aibă la vedere documente care să ateste că au sau nu avizul ISU/pompierilor, că este construit din materiale ignifuge sau cu un anumit grad de rezistență la foc etc.

Fumatul în economia statului

În fine, pentru că sunt un mare fan al lui Gary Becker și îmi place să abordez lucrurile și din punct de vedere economic, vă propun următoarea analiză:

Dacă oamenii renunță la fumat (datorită interzicerii acestui obicei în toate spațiile închise), se pierd bani de la bugetul statului – taxele din piața de profil din România însumau, în 2014,  2.7 miliarde euro (!) (sursă). Și, dacă ne gândim că 80% din totalul pieței (conform aceleiași surse) ajunge în buzunarul statului, rămân vreo 800 milioane euro cifra de afaceri totală. Din acești bani, se plătesc și câteva mii de oameni (salariați ai companiilor). La rândul lor, acești oameni plătesc taxe și impozite la bugetul statului. Ce s-ar întâmpla dacă toată această industrie s-ar „prăbuși”? Pe termen scurt, ar fi destul de nasol.

În loc de concluzie

Așa cum (probabil) mă știți, sunt de părere că fiecare e liber să aleagă unde iese în oraș – pe mine nu mă obligă nimeni să ies în locuri în care se fumează, e alegerea mea. Dacă nu-mi place să stau în fum și nu există localuri de nefumători, stau în casă. Da, mi-ar plăcea să văd inițiativă din partea patronilor, dar, mai ales, a clienților.

Posted in economie, viața de zi cu zi | Tagged , , | Leave a comment

Cifre, întrebări și supoziții

Cifrele

  1. La alegerile prezidențiale din 2014, prezența la vot a fost de 52% în primul tur și ~62% în turul al doilea (după mediatizarea, pe diverse canale media, a haosului de la urnele de vot din diaspora, din primul tur).
  2. La alegerile parlamentare (legislative) din 2012, prezența la vot a fost de 41,72%
  3. (Televiziunile spun că) ieri seară au ieșit 25.000 de oameni în stradă, în București iar astăzi, 35.000 (70.000 la nivelul țării) – un calcul matematic ne spune că undeva la 3% (azi) din populația Bucureștiului, respectiv 0,3% din cea a României a ieșit în stradă.
  4. Avem 588 de parlamentari, cei mai mulți (raportat la totalul populației) din Europa (dacă nu chiar din lume). Aceiași parlamentari au propus măriri de salarii în vara acestui an, la care s-ar adăuga și „pensiile speciale”

Întrebările + supozițiile

  1. Dacă se ajunge în scurt timp la alegeri parlamentare anticipate, așa cum cere strada, care va fi procentul prezenței la vot? Bănuiala mea este că vreo 60%
  2. Dacă nu se ajunge la alegeri anticipate, care va fi procentul de prezență, în 2016? Aș zice că vreo 45%…
  3. Doar după ce au murit niște oameni am realizat cât de corupt este „sistemul”?
  4. De ce a demisionat Viorel așa de repede? Nu cumva se pregătește ceva „în culise”…?
  5. Va avea Johannis curajul să propună un candidat pe care majoritatea parlamentară să-l refuze de 2 ori și, astfel, să forțeze dizolvarea parlamentului?
  6. Dacă vor avea loc alegeri anticipate, pe cine alegem? Înțeleg (de la știri) că „strada” vrea restructurarea completă a clasei politice.
  7. Președintele ANPC, Marius Dunca, singurul om care (din punctul meu de vedere) a avut grijă ca instituția să-și facă treaba (pe mine, unul, m-a convins atât de tare încât am înregistrat o plângere și, spre surprinderea mea, a și fost luată în seamă), a fost demis de Viorel. Să fie el cel mai vinovat pentru cele întâmplate sau este doar „vinovatul de serviciu”?
  8. Să zicem că se restructurează „sistemul”. Asta înseamnă că, de anul viitor (ca să nu zic de mâine), n-o să se mai dea șpăgi pe la instituțiile și/sau funcționarii statului sau medici? De anul viitor, n-o să mai vedem coji de semințe scuipate pe jos sau excremente de câine pe trotuare? Considerați-mă cinic, dar eu unul nu cred că vecina de la etajul 1 va avea bunul simț să-și scoată câinele afară și să nu-l mai lase să-și facă nevoile pe casa scării. De anul viitor nu vor mai sta polițiștii cu radare la „ciupeală”, ci vor aborda tactica prevenției, așa cum se face în țările civilizate? De anul viitor, primăriile și consiliile locale vor opri finanțarea entităților private (cluburi de fotbal, în special, dar nu numai), ci vor direcționa banii spre infrastructură (motorul de creștere al unei economii emergente) sau dotarea tuturor locuințelor cu băi + apă curentă? De anul viitor, țărani cu BMW si Audi vor învăța să semnalizeze când schimbă banda sau direcția în trafic și nu vor mai da „flash-uri” pe autostradă, ca să le faci loc? Dați-mi voie să am dubii.

N-aș vrea să fiu înțeles greșit – sunt complet în favoarea unor astfel de manifestări, am participat la ele, le-am încurajat, însă cred că schimbarea începe cu noi, cei „de jos” și nu ar trebui să aibă loc doar seara, la proteste, ci în viața de zi cu zi.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Economia României, astăzi

Scăderea invizibilă a TVA

Cu toții l-am auzit zilele astea pe inegalabilul Victor Viorel lăudându-se cu foarte buna colectare a taxelor la bugetul statului, colectare care a „permis” scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare (alimente, mai pe înțelesul tuturor). Deși pare o aiureală, la prima vedere, v-aș propune să analizăm chestiunea în profunzime.

Scăderea TVA și implicațiile sale

Într-o economie de piață, în mod normal orice scădere de taxe ar duce la creșterea bazei de colectare (în termeni simpli, creșterea numărului celor care plătesc taxele). Pe principiul „un preț mai mic aduce mai mulți clienți”, și numărul contribuabililor crește. Ținând cont de nivelul ridicat al evaziunii fiscale provenite din neplata TVA (12,2% din PIB în 2013, conform Consiliului Fiscal), scăderea Taxei pe Valoare Adăugată ar trebui să scoată la suprafață suficienți evazioniști încât să acopere banii ce se pierd de la contribuabilii care respectă legea, dacă nu chiar mai mulți. De aceea, pare o aiureală ce spune V.V. – nu trebuie să „acoperi” cu nimic, din moment ce baza de colectare crește. Până aici, toate bune și frumoase: scade evaziunea fiscală, evoluția economiei devine mai predictibilă, consumatorii finali (contribuabilii) plătesc mai puțin pe cumpărături…

Sau nu?

Să scadă taxele cerem, dar să nu se modifice prețurile

…ar fi zis cunoscutul personaj Nae Cațavencu, într-o astfel de situație. Rolul său în cazul de față a fost luat, însă, de marile lanțuri de magazine, pe care le-am auzit recent (pe la buletinele de știri – era la Digi 24, nu am găsit articolul pe site-ul lor fiindcă nu le funcționează opțiunea de căutare) că nu sunt de acord să scadă prețurile la alimentele pe care le comercializează. Și auziți aici motiv penibil: „deja avem oferte promoționale la produse, nu mai putem scădea prețurile fiindcă nu ne-am acoperi costurile”. Ei bine, iată o doză de penibilism dus la extrem – să spui că nu mai poți să scazi prețul, în condițiile în care TVA-ul (cel pe care tu, ca și magazin, ești nevoit să-l scazi) este suportat în întregime de către contribuabil este cel puțin dubios.

Ce se întâmplă, de fapt?

Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt destul de simple: avem de-a face cu o situație „win-win” pentru guvern și comercianți: VV și guvernul lui se laudă că au scăzut TVA-ul la alimente, iar magazinele își bagă în buzunar diferența de TVA. Toată lumea câștigă. Mai puțin cumpărătorul, care ajunge să plătească, pe termen mediu și lung, aceleași prețuri ca înainte de modificarea TVA-ului. Cine a urmărit evoluția prețurilor la produsele de panificație (la care s-a scăzut TVA în septembrie 2013), a observat că ele au crescut, până acum, cu un procent peste cel al inflației.

De ce nu sunt de acord, totuși, comercianții cu scăderea TVA-ului la produsele agro-alimentare? Deși, în mod normal, scăderea TVA-ului ar trebui să ducă la creșterea consumului, în actualele circumstanțe, teoria nu se aplică. Din ce motiv? Au demonstrat alții, înaintea mea (spre rușinea mea, i-am uitat numele economistului, dar voi reveni), că scăderea prețurilor la produsele de bază (alimentele, în cazul nostru) NU poate duce la creșterea consumului – omul consumă alimente atât cât are nevoie, indiferent de veniturile pe care le are și, oricât de mici ar fi ele, consumatorul va căuta mereu să-și satisfacă mai întâi una din nevoile de bază, și anume nevoia de mâncare. Deci, scăderea prețurilor (prin scăderea TVA) la această categorie de produse nu va duce la creșterea încasărilor pentru marii comercianți.

Problema este, însă, din punctul meu de vedere (e posibil să greșesc, desigur), alta: banii din TVA-ul pe alimente pe care magazinele îi colectau, le ajuta să acopere TVA la celelalte produse.

O scurtă paranteză pentru cei care nu sunt foarte familiari cu bilanțul contabil al firmelor. Pe lângă venituri, cheltuieli și profit/pierdere, orice firmă trebuie să declare TVA la final de an (parcă s-a introdus recent opțiunea cu declararea TVA la 6 luni). Din TVA colectată (de la produsele/serviciile vândute) se scade TVA plătit (pe produsele/serviciile achiziționate de la producători/distribuitori), de unde rezultă fie TVA de plată (dacă TVA colectată este mai mare decât cea plătită), fie TVA de încasat (în situația inversă). Problema este, însă, că statul nu plătește niciodată TVA firmelor (găsește el o modalitate de a ocoli această plată, iar dacă nu-ți convine, s-ar putea să te trezești cu niște controale „inopinate” de pe la ANAF sau Inspecția Muncii)

Ei bine, dat fiind faptul că TVA scade doar la o categorie de produse, categorie care are o elasticitate foarte scăzută a cererii (scăderile de prețuri aduc cu sine o foarte scăzută creștere a cantității cerute), nu-i ajută deloc pe marii comercianți, care se văd puși în situația de a plăti mai mult TVA decât încasează și, în consecință, pierd niște bani (rămân cu TVA de încasat).

Cât despre reducerile de prețuri pe care le dau, stați liniștiți – de cele mai multe ori și, majoritar, ele sunt suportate de către producători. Acum, că vor fi nevoiți să scadă prețurile, reducerile nu vor mai fi atât de mari încât să creeze impactul dorit în mintea consumatorilor.

Toate acestea vor duce, pe termen lung, la creșterea prețurilor până la nivelul dinaintea scăderii TVA (creștere ajustată cu inflația, desigur), ceea ce va crea situația „win-win” de care vorbeam la început. Din păcate pentru noi, contribuabilii, politicienii nu au înțeles (sau nu au vrut să înțeleagă) că, în vremuri de scădere sau stagnare economică, soluția ieșirii din impas nu este nici creșterea impozitelor indirecte (ceea ce a făcut regimul Boc cu TVA sau regimul Ponta cu accizele la benzină), nici creșterea consumului prin scăderea lor (ce vrea acum să facă guvernul Ponta), ci scăderea impozitelor directe – impozitul pe profit, pe salarii, dividende ș.a. (cam tot ce înseamnă venituri). Într-o economie cu așa mult loc de creștere, cum este cea românească, soluția este, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, încurajarea/stimularea investițiilor și a muncii. Iar asta se poate face doar prin scăderea impozitelor directe. Doar că în România investițiile se fac doar pe șpăgi…

Infrastructura românească, în derivă

Că în fiecare an se amână investițiile în autostrăzi sau rețeaua feroviară, chiar și cu fonduri europene (nerambursabile!) deja nu mai este un secret pentru nimeni. Mai revoltător este că nu am văzut pe nimeni ieșind în stradă să protesteze, deși Ungaria e la „ani lumină” de noi în ceea ce privește kilometrii de autostrăzi, iar bulgarii, cu care ne place mereu să ne comparăm (fiindcă, de obicei, stau mai prost ca noi), sunt foarte aproape să ne depășească. De ce au reușit alții și noi nu? Nu din cauza munților, fiți pe pace – am traversat, în Bulgaria, autostrăzi săpate prin munți, pe cele din Italia le știm cu toții, iar de cele din Elveția nu cred că e cazul să discutăm.

În primul rând, cred că suntem singura țară din istoria UE care construiește autostrăzi pe „loturi” (azi-mâine poate le construim pe parcele). Din ce am aflat de la alții, vecinii noștri de la Sud au încheiat un contract cu o firmă germană (și știm că germanii fac doar lucruri de calitate, nu?) pentru întreaga rețea de autostrăzi din Bulgaria. dar haideți să vedem și „dezavantajele” unei astfel de abordări:

1. Cel mai important: un singur constructor, o singură șpagă (în fericitul caz în care se și dă): nu putem mulțumi pe toată lumea…

2. Un singur constructor, o lucrare de calitate identică pe orice tronson (ca și când ai folosi materiale de construcții de la un singur producător, atunci când construiești un imobil). Păi dacă toate tronsoanele de autostradă ar fi bune, cum am mai manevra noi banii din pseudo-reparații/ lucrări de mentenanță la drumuri? Și din nou, mentenanța o face o singură firmă, deci o singură șpagă.

3. Un singur constructor – mai puține contestații de soluționat, mai puține studii de fezabilitate, timp de execuție redus considerabil. Păi cum adică mai puține studii de fezabilitate, ați înnebunit? Dacă nu mai avem studii de fezabilitate care „expiră” din cauza contestațiilor, a firmelor care intră în insolvență sau a contestațiilor, ne rămân prea puțini bani de șpăgi.

Poate părea comic ce am scris mai sus, însă situația este mult mai gravă. Vă recomand (chiar insist) să citiți un amplu și foarte bun interviu cu fostul director al Ford RomâniaRedau mai jos câteva declarații:

„Nokia a venit, a investit, a văzut jumătate de centură la Cluj şi a plecat.”

„Dar noi nu putem nici măcar intra în licitaţii pentru că ele sunt create la milimetru pentru anumite companii – de la cilindree la alte specificaţii tehnice care ne elimină din start, fără discuţii. Si nu suntem singurii.”

„30 km/h pe oră este viteza medie de deplasare a unui camion încărcat cu maşini în România!”

„Nu pot înţelege. În Portugalia, când am investit într-o uzină, au venit autorităţile şi au construit o autostradă de 300 de kilometri într-un an. Într-un an! Nu putem pur şi simplu înţelege cum, la şapte ani de la investiţiile de la Craiova, autorităţile române nu sunt în stare să facă un drum expres, darămite o autostradă.”

„dacă Ford Craiova ar produce la maximum, ar intra şi ieşi zilnic 240 de camioane cu maşini. Nu au unde să se ducă, nu ţine infrastructura să le ducă.”

„Luaţi motorul EcoBoost, care se face în România, corespunde normelor Euro 6, este un motor premiat şi foarte, foarte curat. Ce face România? România taie bonusul pentru acest tip de motor la jumătate faţă de anul trecut, iar voi vă întrebaţi de ce Ford nu mai face investiţii?”

În ceea ce privește infrastructura feroviară (care se poate îmbunătăți cu aceiași bani europeni, nerambursabili), din punctul meu de vedere lucrurile sunt foarte simple: presiunea („lobby-ul”, ca să folosim un eufemism) transportatorilor rutieri este prea mare ca să vedem o transformare a acestei rețele în viitorul apropiat. Mi-aduc aminte de un șofer care mă luase într-o seară la ocazie și îmi povestea de planul (din vremea lui Ceaușescu) pentru o linie Sibiu-București prin Râmnicu Vâlcea, care s-ar fi tradus printr-o durată a călătoriei de doar vreo 3 ore (față de 5 ore, cât a fost cel mai scurt drum Sibiu-București prin Valea Prahovei – 6 ore, actualmente). A rămas la stadiul de proiect, desigur…

Drumuri proaste, carburant scump

Dacă ar face cineva o comparație la nivel european (sau chiar mondial), pe baza unor indecși, între starea drumurilor și prețul carburanților, cred că ne-am poziționa undeva pe la coada clasamentului.

Dar haideți să vedem mai întâi cum a evoluat prețul benzinei, la noi, în comparație cu prețul barilului de petrol, poate ne spune ceva. Dacă în iulie 2014, prețul unui litru de benzină la stațiile Petrom era de 6,39, în decembrie 2014-ianuarie 2015, prețul a ajuns undeva pe la 5 lei (bazat pe propriile observații) – dacă scoatem acciza din formulă (2 lei/litru), un calcul simplu ne arată o scădere de aproape 32%. Ei bine, prețul barilului calculat la aceleași două momente arată o scădere de 50% în decembrie, față de iulie (conform unui grafic preluat de gândul.info). Vă surprinde? Haideți să vedem și evoluția prețurilor din decembrie 2014 până la momentul actual.

Dacă în momentul de față, prețul barilului de petrol se situează undeva în jurul valorii de 56 dolari (cam același cu cel din decembrie-ianuarie), prețul benzinei la pompă este de 5,6-5,7 lei (deci, o creștere de 20%).

Vă surprinde? Pe mine, nu. Asta se întâmplă de câțiva ani încoace – cum crește prețul barilului de petrol, hop! toți distribuitorii de carburant cresc prețurile la pompă proporțional cu creșterea prețului la baril (sau peste), dar în momentul în care prețul barilului scade, se fac că plouă.

Cei care ați mai citit articolele pe teme economice și cei care mă cunoașteți știți că sunt pentru libertatea pieței și, deci, pentru libertatea de a stabili prețurile. Cea mai mare problemă o reprezintă, însă, faptul că toți distribuitorii de carburant au grijă să-și alinieze prețurile de fiecare dată când barilul își schimbă cotația. Să nu-mi spună mie cineva că este o coincidență fiindcă e clar ca lumina zilei că la mijloc există un fel de înțelegere între concurenți. Mai strigător la cer este faptul că cei din Consiliul Concurenței închid ochii (sau se fac că nu văd) la astfel de practici anticoncurențiale.

Posted in economie, politică | Tagged , , , , | Leave a comment