(Poate) Cele mai bune albume ale anului 2013

Prolog/Notă Acolo unde am găsit, am pus link sau către întregul album sau varianta audio din youtube, pe lângă piesa care mie mi-a plăcut cel mai mult de pe fiecare album. Variantele „Full Album” vor dispărea, cel mai probabil, așa cum se întâmplă frecvent pe youtube, din motive de proprietate intelectuală. Dacă vă place artistul sau piesa pe care am inclus-o, nu fiți leneși – puneți mâna de căutați variante pre-listen ale albumelor (sunt numeroase site-uri care oferă așa ceva – de obicei, cele care și comercializează albumele; de la Beatport, până la amazon, itunes, sau site-urile label-urilor cu care artiștii colaborează). Nu în ultimul rând, dacă vă place muzica, sprijiniți artistul/artiștii și cumpărați albumul/albumele!

În primul rând, apreciez că anul care abia ce s-a încheiat parcă nu ne-a mai bombardat cu Rihanna, Lady Gaga, Madonna etc. la fel de mult ca în alți ani. Drept rezultat, lumea și-a îndreptat atenția spre artiști mai puțin cunoscuți,din generația nouă, artiști care ar trebui să reprezinte un promotor schimbării.

Cele mai bune albume

Pe lângă ei, însă, aș remarca și cele câteva comeback-uri de efect. Cel mai răsunător a fost, așa cum ați intuit, cel al duo-ului Daft Punk, cu Random Access Memories (între noi fie vorba, lansarea a fost foarte bine pusă la punct și, mai ales, foarte intens, chiar agresiv, promovată). Am inclus aici albumul nu fiindcă ar fi adus cu sine ceva nemaiauzit, total nou, în muzică, ci tocmai pentru că marchează o revenire la „old school” și, în același timp, amprenta unică Daft Punk se face simțită. Nu în ultimul rând, vocile alese pentru featuring-uri sunt bune. Un album pe care cu siguranță l-aș asculta seara, ca să mă relaxez înainte de culcare. Contrar opiniei/ gusturilor majorității, piesa care mi-a plăcut cel mai mult NU este „Get Lucky”, ci Giorgio by Moroder, cu Giovanni Giorgio – o poveste despre pasiunea pentru muzică, dar și îmbinarea armonioasă a clasicului cu modernul.

O revenire mai bună mi s-a părut cea a lui Tricky, o revenire pe care fanii lui (printre care mă număr) poate că nu o mai așteptau (ținând cont de „vechimea” artistului), dar care i-a surprins plăcut nu doar pe aceștia, ci și pe alții. Stilul lui Tricky nu s-a schimbat foarte mult (același ritm lent de trip hop, versuri vorbite, timbrul vocal grav), dar negativele sunt, din punctul meu de vedere, o evoluție față de precedentele sale materiale. În mare parte pline de nostalgie, melancolie, resemnare, dar și mesaje sociale, piesele impresionează foarte mult și prin vocile feminine pe care artistul le-a ales pentru a-l acompania sau, pur și simplu, a cânta pe negativele produse de el: Nneka, Francesca Belmont sau Fifi Rong. Rework-uri ale pieselor de pe „A Ruff Guide” (Makes Me Wanna Die – Nothing’s Changed și Scrappy Love – Hey Love) sunt excelente, însă piesa pe care am ascultat-o câteva zile în continuu, când a apărut albumul „False Idols” (am scris despre el aici) și care continuă să mă fascineze nu doar prin profunzimea și timbrul vocii lui Fifi Rong, ci și prin instrumentalul care se mulează perfect, mai ales pe refren (crescendo-ul este absolut demențial – aveți nevoie de boxe sau căști foarte bune pentru a-l savura), este „If Only I Knew”. Refuz să cred că există persoane cărora să nu le placă piesa. Albumul poate fi ascultat în întregime aici

Un alt așteptat comeback din acest an a fost cel al „British techno sorcerer and psychedelic shaman” (cum îl numește Resident Advisor), James Holden. După albumul de debut (din 2007!) foarte bine primit de critici, The Idiots Are Winningdar și sesiunea DJ Kicks din 2010 a sosit momentul ca unul din cei mai talentați producători britanici să iasă la rampă cu ceva ce a surprins pe mulți, în special pe cei care se așteptau la un album electronica-trance, cum au fost materialele sale discografice de până atunci. Recunosc, și pe mine m-a surprins. La o primă ascultare (poate prea în grabă), mi s-a părut mai degrabă un amalgam de sunete din care nu am înțeles mare lucru. La a doua ascultare, mi-am dat seama că este total diferit de tot ce am auzit până acum în materie de muzică electronică. Poate că nu degeaba cei de la FACT Magazine (care l-au inclus în cele mai bune 50 de albume ale anului) îl văd mai degrabă ca pe un exemplu de „folk electronic music”. Este diferit, în primul rând, prin sound – bătăi brute, nefinisate, ce duc cu gândul la muzica din „Highlands”, îmbinate cu sintetizator, clape sau orgă ce par dezordonate, monotonie amestecată cu ruperi de ritm… Cu siguranță trebuie să fii foarte pasionat de muzică electronică și foarte deschis la nou pentru a gusta așa ceva. Conform Resident Advisor, „Holden’s described some of the work here as a new kind of rave music, one that alludes to ancient English historical practices like pagan rituals, and there’s certainly some kind of peculiar cosmic spiritualism linking these fifteen tracks.” Sunt, însă și piese care se apropie de zona dance, cum ar fi Renata (sună foarte asemănător cu muzica lui Caribou/Daphni și cu ceea ce făcea Four Tet acum 3-4 ani), The Inheritors (piesa care dă și numele albumului) sau Blackpool Late Eighties (foarte inspirat titlul). Per ansamblu, îmi pare genul de album în care artistul/producătorul încearcă să își depășească limitele proprii, unul care se produce mai mult pentru sine și cu mai puțină grijă pentru public; genul de album pe care producătorii preferă să își ia un alias, de teamă să nu fie respinși de public. Personal, cred că Holden s-a depășit nu doar pe el, ci pe mulți alții, reușind să exploreze zone de care alții s-au ferit și continuă să se ferească. Piesele de pe album pot fi ascultate pe link-ul de mai sus, de la review-ul albumului de pe Resident Advisor. Piesa mea preferată de pe album este din cele non-dance, Gone Feral. Îmi place teribil crescendo-ul.

Un alt James, de data aceasta James Blake, nu avea cum sa lipsească de aici, cu albumul Overgrown, un album ce a fost distins cu râvnitul Mercury Prize – premiul criticilor în industria muzicală din Marea Britanie. Albumul omonim din 2011 fusese și el nominalizat în 2011 pentru Mercury Prize, alături de albume ale artiștilor precum The XX, Adele sau PJ Harvey. Considerat de unii ca fiind mai bun decât Overgrown, albumul James Blake a fost devansat la vremea respectivă de Let England Shake, al lui PJ Harvey (singurul artist din istoria premiilor, care a câștigat cu 2 albume). Acum, însă, a venit vremea ca unul din cei mai talentați producători britanici („britanici” începe să devină subînțeles atunci când e vorba de producători talentați, la ora actuală) să devanseze nume precum David Bowie, Arctic Monkeys, Disclosure, Jon Hopkins sau Rudimental. Performanța este cu atât mai lăudabilă cu cât Blake are doar 25 de ani(!). Albumul Overgrown păstrează stilul caracteristic lui Blake, cu bătăile întrerupte amestecate cu orgă electronică (la care îl puteți vedea cântând și live), timbrul vocal inconfundabil (modificat sau nu) care îți dă impresia că urmează să se sinucidă. Personal, cred că diferența dintre cele două albume constă, în primul rând, în accentul mai mare pe bass și mai puțin pe instrumente sau armonie (cu câteva excepții). În al doilea rând, colaborările cu producători „de talie mondială”, cum ar fi RZA sau Brian Eno. În tot cazul, Overgrown este un album care merită ascultat cap-coadă, nu doar de către melancolici, ci și de ceilalți. Pe James Blake îl puteți asculta, începând de luna aceasta, și cu propriul show, la BBC Radio 1’s Residency.

Un alt artist care mi-a atras atenția anul acesta este Banks. De origine americană, domnișoara Jillian Banks s-a stabilit de câțiva ani în Marea Britanie, lucru care se pare că a ajutat-o. Conform diverselor publicații, ea a avut câteva piese care au circulat pe net (pe soundcloud, mai exact) și, după ce a început să devină cunoscută, a lansat Before I Ever Met You, care a atras atenția și DJ-ilor de la BBC Radio 1, ce au inclus-o în programele lor. Artista nu s-a bucurat prea mult de atenție fiindcă s-a pus pe treabă și, împreună cu producători ca Lil Silva, Jamie Woon sau Sohn, a lucrat la EP-ul intitulat London. Albumul a fost lansat în septembrie, iar eu am auzit pe BBC (cred că era show-ul lui Giles Peterson sau Benji B) This Is What It Feels Like (produsă de Lil Silva și Jamie Woon) , piesa care îmi place cel mai mult și care, se pare, i-a supărat cam tare pe vecinii mei, care s-au văzut nevoiți s-o asculte la un volum peste limita acceptabilului (de acolo am rămas fără siguranță, la panoul principal de pe casa scării). Chiar dacă o mare parte din meritul pentru performanța EP-ului îl au producătorii din spate, vocea ei are ceva ce te face s-o asculți mult timp pe un negativ de soul/r&b electronic.

În momentul în care rostești numele Burial, oricine l-a ascultat s-ar gândi imediat la ceva atât de profund și complex încât nimeni n-a reușit să-l imite/copieze până acum. Pur și simplu nu poate fi imitat. Piese precum Fostercare,  Archangel și, mai ales, colaborările cu Four Tet (Moth, Ego), Thom Yorke sau remix-uri ale unor piese de pe albumul Heligoland (Four Walls și Paradise Circus) aparținând Massive Attack au atras nu doar atenția criticilor, ci și a celor care erau în căutarea unei noi direcții în muzica electronică. Cum spune și Larry Fitzmaurice (editorialist Pitchfork), „As imitators big and small have lined up to pay respect, the phrase “sounds like Burial” escaped the connotation of wishful thinking and started sounding almost like, well, an insult.” Acest lucru l-a făcut pe Burial să revină în 2011 cu un EP, Street Halo, rezultatul unei colaborări strânse cu Four Tet (se pare că cei doi au fost colegi la academia de muzică). Piesa omonimă de pe album este, poate, cea mai cunoscută (și datorită videoclipului) și reprezenta, la vremea respectivă, noua direcție abordată de Burial. Deși trecuseră 6 ani de la lansarea celui de-al doilea album, Untrue, și doar 2 de la lansarea Street Hallo, probabil fanii Burial nu se așteptau la un nou material, știindu-l ca un tip care mai degrabă produce muzică pentru el. Așteptarea cu siguranță nu a fost în zadar, Burial răsplătindu-ne cu un EP care, ținând cont de lungimea pieselor (doar 3 la număr), s-ar putea numi și LP – fiecare din ele depășește cu mult 10 minute. Acesta a primit 9.0 din 10 puncte în Pitchfork, fiind încadrat la „Best New Music”. Pentru că producătorul și opera sa sunt mult prea complexe pentru un simplu pasionat de muzică, vă recomand cu toată căldura să citiți recenzia albumului făcută de cei de la Pitchfork.

Ziceam mai sus că albumul lui James Blake a concurat, pentru Mercury Prize, cu alți producători, printre care și Jon Hopkins. Ei bine, recunosc că, până să văd lista finaliștilor, habar n-aveam cine este acesta, însă mi-a atras atenția numele fiindcă îl văzusem și pe RBMA Radio. Așa că m-am apucat să-l caut pe youtube, unde am găsit, spre norocul meu, întregul album Imunity (între timp a dispărut, din ce observ, însă pot fi găsite playlist-uri cu toate melodiile de pe acesta). Și nu mică mi-a fost uimirea când am început să-l ascult. După primele minute am zis „ăsta-i stilul meu”. Spre deosebire de mulți producători de muzică electronică, Hopkins nu a scos un album cu 3-4 piese, ci a ales să-l împartă cumva în două: În prima parte, bass-ul în ritm de techno domină cele 4 piese. Primele 3 sunt mai degrabă ambientale (Breathe This Air conține chiar și sunete de pian), însă urmează Collider, poate cea mai intensă și (pentru mine) cea mai bună dintre ele, cu un amestec de sintetizator, corzi și bătăi întrerupte. În partea a doua a albumului, pianul dă startul pe Abandon Window, după care ritmul crește în intensitate, dar nu foarte mult. Tom Banham, editorialist la Resident Advisor rezumă albumul într-un mod impresionant: „Immunity is, to use a cliché, a journey, albeit one that takes the most circuitous route possible, whether via the blissful, ambient swirls on “Sun Harmonics,” which wash like breakers over warm sand, or the storming, Chemical Brothers techno of “Open Eye Signal,” where synths grind like stuck gears and are sprayed with rattling percussion.” Căștigător al multor concursuri de pian încă de la vârsta de 14 ani, fost membru Imogen Heap (la clape, evident), colaborator al trupei Coldplay (pentru al căror album Viva la Vida a produs câteva piese), pentru care a „deschis” toate concertele turneului mondial din 2008, dar și dublu nominalizat la Mercury Prize (2011 și 2013), Jon Hopkins este cu siguranță un nume ce merită urmărit cu toată atenția în viitor. Special pentru cei care cred că muzica electronică este foarte ușor de creat, am ales varianta live a piesei Collider. E posibil să vă placă mai mult videoclipul piesei – îl găsiți pe youtube.

Dacă ați trecut (dacă n-ați făcut-o, încă nu e târziu🙂 ) prin episoadele „10 piese necomerciale” probabil ați observat că nu am inclus până acum niciun artist român. Asta nu înseamnă că am ceva cu artiștii noștri – dimpotrivă, sunt câțiva pe care îi urmăresc cu interes și ascult cu plăcere muzica lor. Doar că, până acum, mereu am găsit piese mai bune produse de străini. Ei bine, cu riscul de a dezamăgi un cititor fidel al blog-ului (știe el cine este), cred cu convingere că un artist român a scos un album foarte bun anul trecut (în decembrie), ceea ce m-a făcut să-l achiziționez în 3 exemplare – unul pentru mine și 2 cadou, pentru prieteni. Este vorba de Vlad Dobrescu, cel care a scos primul album solo, după o foarte îndelungată așteptare din partea ascultătorilor de rap. Spun „îndelungată” fiindcă, până la propriul album, el a produs numeroase albume pentru alți artiști (Cedry2k, Raku, Crabon, Aforic ș.a.) începând încă din 2002. Marele lui merit este, din punctul meu de vedere, că, pe lângă DJ-ing, VD a cântat atât în trupa fondată de el și DJ Paul, CTC, cât și alături de alți rapper-i români, pe albumele acestora. Este, după părerea mea, unul dintre foarte puținii oameni buni atât ca MC, cât și ca DJ (cred că doar Deceneu l-ar fi întrecut, dacă și-ar fi continuat cariera după Marea Scofală și Operațiunea Monstru). De ce este În Sfârșit unul din albumele anului? Din punctul meu de vedere, este cel mai bun album de rap românesc, de la Plus Infinit încoace. Spre deosebire de alte albume, nu dooar că are negative foarte bine lucrate, ci și versurile sunt bine ancorate în și inspirate din realitatea românească/bucureșteană – atinge subiecte precum revoltele din Piața Universității, retragerea lui Cristi Minculescu, consumul de droguri ușoare și etnobotanice, circulația în transportul comun din București -, precum și altele mai filozofice, de profunzime. Piesa mea preferată va rămâne „Ăștia Mici” – să poți spune o poveste de viață în versuri, pe un negativ atât de potrivit tematic, este cu adevărat o artă. În momentul în care asculți un album, cap-coadă, timp de 2 zile la rând, în continuu, nu poți să nu-l incluzi în categoria celor mai bune. Și nu am făcut-o doar eu – pe hiphoplive.ro a fost votat, de către cititori, drept cel mai bun album rap al anului, iar „Turnul Babel”, cea mai bună colaborare (cu Rakaa Iriscience, de la Dilated Peoples și Sir Samuel).

Cel mai bun album din 2013

Pentru final nu puteam să las decât ceea ce consider că este CEL mai bun album al anului 2013: Fat Freddy’s Drop – Blackbird. Poate puțini dintre voi au auzit de FFD (cum se „auto-prescurtează” ei), lucru care nu ar trebui să vă surprindă, ținând cont că în țara din care provin ei, nu există o „industrie muzicală”. Mă refer la Noua Zeelandă, o țară prea puțin cunoscută pentru artiștii muzicali pe care i-a dat. FFD este, de fapt, o întreagă orchestră, formată din 7 membri. La origine, un „jam band” (format din artiști provenind din 3 trupe diferite), trupa a luat ființă în 1999 și, de atunci, concertează prin toată lumea (dacă intrați acum pe site-ul lor oficial, veți vedea concerte programate în Australia, Noua Zeelandă și Europa). Au atras atenția în cu Based On A True Story (vă recomand să-l acultați și pe acesta), un album început în 2005 și finalizat abia în 2008 (cei 7 membri încă mai cântau în trupele lor la vremea respectivă). Acesta a căștigat cam toate premiile muzicale în Noua Zeelandă (a primit Discul de Platină 2 ani la rând, pentru cele mai mari vânzări), iar single-ul Wandering Eye a stat 4 luni în topul celor mai bine vândute single-uri. Se pare că inclusiv Jazzanova au fost încântați de album și au realizat 2 remix-uri la piesa „flashback”. „Mashed Bag Remix” este prima piesă pe care i-am ascultat și vocea lui Dallas Tamaira, voce care mi-a rămas mult timp în minte. Timbrul este deosbit, aș putea spune chiar unic.

Însă, la fel ca orice voce bună, are nevoie de o trupă de instrumentiști care să știe s-o pună în valoare – lucru ce se întâmplă în cazul FFD. Amestecul de jazz, soul, rhythm (și multe altele) fac ca Fat Freddy’s Drop să fie nu doar trupa cu cel mai bun album al anului, ci cu certitudine una din cele mai bune trupe din lume, la ora actuală. Ziua în care voi avea ocazia să-i ascult live va fi una în care mă voi simți binecuvântat.🙂 Revenind la Blackbird, albumul arată cu adevărat ca unul de orchestră: 2-3 piese între 4 şi 6 minute, iar restul de la 8 minute în sus. Începe cu piesa omonimă, una care te face să-ţi pui căștile pe urechi, să te izolezi de orice te-ar putea deranja, să închizi ochii și doar să asculți. Pianul din început te introduce în atmosferă, pentru ca mai apoi tobele, trompetele, saxofoanele și, mai ales, vocea gravă a lui Tamaira să te ducă pe drumul care se va termina abia în ultima secundă din ultima piesă de pe album, pentru ca apoi să-ți dorești să-ș asculți din nou. Eu asta am făcut timp de aproximativ o săptămână, aproape fără întrerupere. Blackbird este un album ritmat, melodios, armonios, cu început, punct culminant (atins la „Silver and Gold”, dar și câteva piese mai târziu) și final. Și, dacă tot aminteam de timbrul vocal deosebit care trebuie pus în valoare de o trupă bună de instrumentiști, FFD au realizat, poate, capodopera anului cu „Mother Mother”. Mi-a plăcut atât de mult melodia încât bucata începând de la minutul 5 mi-am pus-o ca ton de apel la telefon. Și da, o consider a fi cea mai bună melodie a anului 2013. De ce? Pentru simplul fapt că, pe lângă frumusețea ei, surprinde și unicitatea – personal, nu am mai ascultat ceva asemănător de când mă știu.

Ca să vă dați seama de ce aș vrea așa mult să-i văd live, adaug și varianta live a piesei (sper să mai rămână pe youtube ca să o puteți asculta și voi, ce ați ajuns mai târziu la acest articol) Fiecare piesă de pe album poate fi ascultată pe canalul oficial youtube Fat Freddy’s Drop sau, mai bine, cumpărând albumul.

Merită ascultate

Din lipsă de timp sau energie (deja am scris foarte mult și, recunosc, încep să-mi pierd răbdarea🙂 ), dar și din lipsa prea multor informații despre unii dintre artiști, mai jos redau piese de pe alte albume foarte bune ale anului trecut London Grammar – If You Wait. Un album și o trupă în stilul Florence and The Machine, pe ei mă aștept să-i văd la Summer Well-ul din 2014 sau 2015 (nu dăm numele sponsorului), iar piesa „Strong” cred că a ajuns și pe la Radio Guerrilla, la un moment dat. Mi-a atras atenția remix-ul lui Henrik Schwarz la piesa Wasting My Young Years (Schwarz remixează doar artiști aparținând label-ului său, Sunday Music, sau artiști pe care îi apreciază foarte mult), inclus și pe album. „Strong” a fost remixată, la rândul ei, de maestrul drum and bass, High Contrast.

Omar S – unul din pionierii Detroit House a revenit în 2013 cu albumul Thank You For Letting Me Be Myself. Și ce revenire… Aș putea-o numi „explozibilă”

Despre Demdike Stare ar trebui să scriu mai mult într-un viitor articol. Au scos câteva albume sub label-ul Modern Love, același sub care produce și Andy Stott, care cred că l-ar face și pe David Lunch să recreeze coloana sonoră a Twin Peaks. Din ce am văzut în clipurile lor, cred că au și câteva piese produse pentru diverse thrillere psihologice sau filme de groază. Anul trecut au scos albumul Testpressing, în 4 serii (#001, #002, #003, #004) – 4 EP-uri a câte 3-4 piese fiecare. Am ascultat doar Testpressing #004, scos în decembrie, care pare să reprezinte o mică schimbare în stilul lor – muzica rămâne una greu de digerat, pe alocuri sinistră, însă accentul se mută de pe ambiental pe bass (dacă nu mă înșală memoria, cred că au și declarat într-un interviu că asta și-au propus). Dacă aveți probleme cu bass-ul sau cu muzica monotonă, nu vă recomand.

Că tot am amintit de David Lynch… Spre surprinderea mea, am aflat că domnul amintit nu este doar regizor, ci și producător de muzică – are câteva albume la activ (unele proprii, altele în colaborare cu Angelo Badalamenti și alții) și chiar propia casă de discuri. Anul trecut a scos albumul The Big Dream, un album pe care l-am ascultat și îmi place. Aș remarca, de pe el, featuring-ul cu Lykke Li, I’m Waiting Here.

This entry was posted in muzică and tagged , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to (Poate) Cele mai bune albume ale anului 2013

  1. Not sure Pitchfork is a relevant point of reference anymore… Liked the article. Demdike Stare is to dance music what black metal is to rock music…haha. Some beautiful women in Amsterdam, oh my… say hello to them from me.

  2. And by the way… I was expecting an interview with Burial from you. What’s wrong with you ??

  3. Pingback: 10 piese necomerciale (IX) | Blog-ul nimănui

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s