Dacă mâine nu mai sunt…?

Da, știu… sună a clișeu, nu? Poate că este. Câți dintre noi, totuși își pun întrebarea asta? Mulți… poate toți. Prea puțini, însă, reușesc să și găsească un răspuns la această întrebare.

Îmi amintesc, când eram mic (să zic, undeva pe la vârsta de 12-14 ani- nu mai știu exact), că aveam seri în care mă gândeam cu oroare la ziua în care nu voi mai fi. Mă gândeam… „ce nasol o să fie când voi muri… nu vor mai fi prieteni, nu va mai fi familie, nu vor mai fi oamenii din jur… efectiv totul va dispărea”. Și mă cutremura acest gând.

Ei bine, au trecut de atunci aproximativ 10 ani (ce mult, nu?), dar acel gând mi-a influențat mult viața… da, un singur gând îți poate marca evoluția. Ciudat, nu…? Acel gând m-a făcut să îmi doresc să trăiesc viața din plin, să fac absolut orice îmi trece prin cap, ca atunci când va veni vremea, să nu am niciun regret.

Am trăit din plin, am făcut toate nebuniile de pe lume (foștii colegi de școală generală pot confirma ), mi-am făcut o mână de prieteni adevărați și o mulțime de amici, pe unde am trecut. Dușmani…? Nu sunt atât de important încât să am dușmani. Pe plan profesional, am ajuns acolo une mi-am dorit (chiar dacă, după cum spuneam într-un articol anterior, ascensiunea abia acum începe).

Ce aș schimba din trecutul meu…? Absolut nimic. Am avut 2 părinți de la care am învățat foarte mult (atât filosofie de viață, cât și chestiuni practice), 2 frați minunați (da, și tu, care mai citești acest blog, chiar dacă ne place să râdem unul de altul ), câteva iubite pe care m-am străduit să le fac fericite (cu una din ele încă mă străduiesc), prieteni care m-au ridicat de la pământ în cele mai grele 2 momente ale vieții mele (știu ei care)… Pe lângă asta, am cunoscut oameni absolut minunați care, chiar dacă nu îmi sunt prieteni, m-au ajutat prin felul lor de a fi și tuturor le mulțumesc.

Cel mai important, însă, pentru mine, este că am iubit și iubesc. Personal, cred că viața asta este lipsită de orice farmec dacă nu ajungi să iubești pe cineva (și nu este vorba doar de partenerul de viață). Nu în ultimul rând, am încercat, pe cât posibil, să fiu bun cu oamenii (desigur, am și eu limitele mele- nu pot fi bun cu o persoană rea, din fire) și să-i ajut cum am putut (nu care cumva să credeți că pozez în bunul samaritean, că nu sunt eu cea mai altruistă persoană din lume). Nu cred în „viața de după” și de aceea încerc să iau tot ce este mai bun de la singura viață care cred că mi-a fost dată. Principiul după care mă conduc (și iată-mă revenind la începutul articolului) este acela de a avea conștiința curată și împăcată atunci când va veni ziua aceea… Iar asta, în mod cert, nu o poți atinge decât prin trăiri care se desprind total de lumea materială care ne înconjoară. Iubesc oamenii și îmi place teribil să fiu înconjurat de ei (a nu se citi „să fiu în centrul atenției”).

În fine, pot pune capul liniștit pe pernă, dacă știu că mâine nu mă mai trezesc. Pentru că, deși am o vârstă pe care mulți o consideră fragedă, am primit tot ce a fost mai bun de la viața asta.

P.s. Articolul de față nu constituie un rămas bun de la omenire- nu am fost diagnosticat cu vreo boală gravă incurabilă și nici nu am de gând să mă sinucid- îmi place teribil viața și vreau să profit cât mai mult de tot ceea ce îmi oferă. Nu am făcut decât să așez în pagină câteva idei personale despre viață.

si, totusi… ce conteaza cu adevarat…?

Ma trezesc dimineata (desi incep ziua de lucru pe la ora 10, tot imi vine greu sa ma trezesc asa devreme ), ma imbrac, mananc, etc. Ajung la statia de metrou… Si acolo incepe nebunia. Daca se aude un sunet de metrou, ii vezi pe toti fugind pe scari. Daca ai ghinionul sa trebuiasca sa ajungi mai repede la birou si ajungi la metrou intre 7 si 8:30, esti “fiul ploii”, cum s-ar zice. Tocmai te-ai transformat, fara voia ta, intr-unul din participantii (sau doar spectator, daca nu esti dispus sa iei parte) la diverse concursuri, cum ar fi:

Cum sa intri in metrou, desi nu ai loc (ii impingi pe aia din fata).

Cine se asaza primul pe scaun (daca ai ezitat o clipa, nu mai prinzi locul; si nu intereseaza pe nimeni daca tu te indreptai spre scaun si erai gata sa te asezi).

Cine iese primul din metrou (desi te vad ca stai cu fata spre usa, asteptand in spatele celor care se pregatesc sa coboare la prima statie, fac ei cumva sa treaca de tine, sa ajunga cat mai aproape de usa).

Lista “sporturilor” practicate la metrou ar putea continua, dar nu are sens- se pierde esenta articolului. Mai precizez ca, daca ar fi sa facem un calcul, acesti “sportivi” nu economisesc, in medie, mai mult de 10 minute pe zi (dar senzatia de graba pare ca le confera o placere aparte). Totusi, raman la metrou… Daca esti un om venit din afara, nu poti sa nu observi fetele oamenilor. Pur si simplu iti sar in ochi. Fie au fete de oameni obositi (unii mai si motaie prin metrou, pe scaun), fie de oameni “sugrumati de cotidian” (cum zice un vers al lui Kazi Ploaie). Sunt oameni care au intrat deja in rutina zilnica: trezit dimineata, mers la munca, ajuns acasa, mancat ceva, poate putin timp pe la tv, sa vad ce mai zic astia despre Elodia sau despre Basescu si somn.

“Ah, iar a facut ala micu’/ aia mica vreo boacana pe la scoala? I-am zis de atatea ori sa nu imi faca probleme. Nu am niciun chef sa merg iar la scoala, la sedinta cu parintii si sa fiu aratat cu degetul. Daca nu se potoleste, il/ o pocnesc de nu se vede! Chiar nu intelege ca nu am timp de prostiile lui/ei? Si idiotul ala de sef… se crede el mare smecher…”

“Daca vand asta, imi ies cam atatia bani; mai merg si maine sa ma ocup de chestia aia acolo, mai vin si de acolo ceva bani…”

Cam asta imi dau mie impresia oamenii pe care ii vad zilnic in metrou. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, vad aceleasi fete posomorate si fara niciun chef de viata. Oare chiar nu mai exista un motiv de bucurie pe lumea asta? Nici macar de buna dispozitie…?

Totul tinde sa se reduca la chestiuni materiale. Cum sa scoti mai multi bani, cum sa faci sa iti cumperi si tu “o plasma” sau tot felul de chestii care nu te ajuta cu nimic, pentru ca sunt pur si simplu obiecte. Familia ta a ajuns undeva pe plan indepartat… copiii sunt un motiv de stres- ca si cum nu ti-ar fi de ajuns problemele de la locul de munca, mai vin si ei cu altele. Credeai ca o sa te mandresti cu ei, atunci cand erau mici si draguti, dar acum iti creeaza numai probleme. Sotia/ iubita ta este o persoana cu care stai din obisnuinta. esti constient ca nu o mai iubesti, dar ai ajuns sa te obsinuiesti cu prezenta ei si chiar sa devii dependent. Ti-ai dori o femeie mai buna, dar stii ca nu esti capabil de mai mult, asa ca te impaci cu ideea. Ajungi sa crezi ca dragostea este ceva ce se vede doar in filme si iti cresti si copiii in spiritul asta. Traind cu impresia ca ei ar trebui sa faca ce li se spune (ca, deh, esti parintele lor si ai dreptate intotdeauna), nu-ti dai seama cat de mult gresesti… Ajungi la batranete, copiii tai nu au reusit sa faca prea multe in viata fiindca tu ai fost prea preocupat sa iti cumperi masina, sa iti pui gresie pe jos, in apartament, sa te lauzi vecinilor cu mobilierul, televizorul LCD, sistemul home cinema, etc. si nu ai investit deloc in educatia lor. Inca mai crezi ca ei sunt de vina pentru faptul ca nu mai trec pe la tine, sa te viziteze, ca o fac din rea vointa. Insa, uiti ca ei sunt, de fapt, o reflectie a modului in care i-ai crescut tu si a educatiei pe care le-ai oferit-o (sau a lipsei acesteia). Fiindca in momentul in care te-ai gandit sa faci copii, ai fost egoist, gandindu-te ca o sa aiba cine sa te binedispuna (cand sunt inca mici) si cine sa aiba grija de tine (la batranete). Te uiti, insa, in jurul tau… sotia ta este langa tine, doar fizic. Intre voi nu exista nici o urma de sentiment… Privesti… si vezi ca tot ce ai agonisit intr-o viata se reduce, de fapt, la niste obiecte sau la cei 5 pereti (4+tavanul) care te inconjoara acum, termopanele si gresia pe care calci zilnic.

Ei bine, unii ar zice ca este vina “sistemului capitalist”, ca el ne-a adus aici. Dimpotriva! Capitalismul ne-a facut viata mai usoara. Ne-a dat posibilitatea de a petrece mai mult timp liber, ne-a dat posibilitatea sa fim proprii nostri patroni, ne-a dat posibilitatea de a ne face alte griji decat banii (bine, desigur ca nu este valabil pentru absolut toti oamenii)… Problema sta in faptul ca unii oameni inteleg total gresit capitalismul. Pentru ei, totul se reduce la o goana zilnica dupa bani, dupa obiecte. Nu se gandesc ca in lumea asta exista atatea lucruri frumoase, nemateriale. Eu, unul, sunt un adept convins al acestui sistem economic, dar fac tot posibilul sa ii exploatez  avantajele la maxim. Pentru ca oamenii vor fi intotdeauna mai presus decat obiectele sau banii. Gresia, termopanele, “plasma”… toate acestea nu au sentimente, nu gandesc… nu comunica. Iar daca ajungi sa ai sentimente pentru un obiect sau chiar sa porti discutii cu el, atunci ai o problema grava.

Si mai este o problema la romani… Intotdeauna au tendinta de a arunca ocheade in curtea altora, de a critica pe altii, de a judeca. Oameni buni, aveti o viata proprie. Cu ce va influenteaza voua viata faptul ca “Mihaela” a divortat sau ca vedeta X si-a petrecut vacanta in nu stiu ce loc exotic? Va zic eu- cu absolut nimic. Nu va grabiti sa ii judecati pe cei din jurul vostru. Criticati-i, dar nu ii judecati.

Si, totusi, ce conteaza…? L-as parafraza pe fratele meu mai mare si as zice ca, de fapt, conteaza sa fii impacat cu tine, cu viata ta, sa ai o sotie care te iubeste, sa ai niste copii sanatosi, etc., sa ii lasi pe altii sa isi traiasca viata asa cum cred ei de cuviinta.

Conteaza sa cunosti cat mai multi oameni. Printre ei iti vei gasi cei mai buni prieteni din viata sau chiar jumatatea ta. Conteaza sa lasi la locul de munca toate problemele de acolo, sa te intorci acasa la persoana iubita. Sau, daca nu ai avut inca norocul sa-ti gasesti perechea, sa te intalnesti cu prietenii tai, sa petreci cu ei “quality time”, cum zic englezii, conteaza sa fii tu insuti in fiecare secunda a zilei, sa fii in stare sa iti spui punctul de vedere atunci cand simti ca ti se face o nedreptate, sa ai taria sa treci peste chestiuni minuscule cum ar fi un examen la facultate, o marire de salariu, un coleg de lucru incompetent, etc. Conteaza sa evadezi intr-un loc uitat de lume, atunci cand simti ca se petrec prea multe in capul tau, sa ai cu cine sa vorbesti atunci cand te afli intr-un moment foarte dificil, conteaza sa fii multumit de tine, sa-i faci pe cei din jurul tau sa se simta bine in prezenta ta, conteaza sa poti sa iubesti pe cineva (si daca esti iubit, la randul tau, atunci ai ajuns in punctul maxim ). Conteaza… sa fii fericit.