Dacă mâine nu mai sunt…?

Da, știu… sună a clișeu, nu? Poate că este. Câți dintre noi, totuși își pun întrebarea asta? Mulți… poate toți. Prea puțini, însă, reușesc să și găsească un răspuns la această întrebare.

Îmi amintesc, când eram mic (să zic, undeva pe la vârsta de 12-14 ani- nu mai știu exact), că aveam seri în care mă gândeam cu oroare la ziua în care nu voi mai fi. Mă gândeam… „ce nasol o să fie când voi muri… nu vor mai fi prieteni, nu va mai fi familie, nu vor mai fi oamenii din jur… efectiv totul va dispărea”. Și mă cutremura acest gând.

Ei bine, au trecut de atunci aproximativ 10 ani (ce mult, nu?), dar acel gând mi-a influențat mult viața… da, un singur gând îți poate marca evoluția. Ciudat, nu…? Acel gând m-a făcut să îmi doresc să trăiesc viața din plin, să fac absolut orice îmi trece prin cap, ca atunci când va veni vremea, să nu am niciun regret.

Am trăit din plin, am făcut toate nebuniile de pe lume (foștii colegi de școală generală pot confirma :D), mi-am făcut o mână de prieteni adevărați și o mulțime de amici, pe unde am trecut. Dușmani…? Nu sunt atât de important încât să am dușmani. Pe plan profesional, am ajuns acolo une mi-am dorit (chiar dacă, după cum spuneam într-un articol anterior, ascensiunea abia acum începe).

Ce aș schimba din trecutul meu…? Absolut nimic. Am avut 2 părinți de la care am învățat foarte mult (atât filosofie de viață, cât și chestiuni practice), 2 frați minunați (da, și tu, care mai citești acest blog, chiar dacă ne place să râdem unul de altul🙂 ), câteva iubite pe care m-am străduit să le fac fericite (cu una din ele încă mă străduiesc), prieteni care m-au ridicat de la pământ în cele mai grele 2 momente ale vieții mele (știu ei care)… Pe lângă asta, am cunoscut oameni absolut minunați care, chiar dacă nu îmi sunt prieteni, m-au ajutat prin felul lor de a fi și tuturor le mulțumesc.

Cel mai important, însă, pentru mine, este că am iubit și iubesc. Personal, cred că viața asta este lipsită de orice farmec dacă nu ajungi să iubești pe cineva (și nu este vorba doar de partenerul de viață). Nu în ultimul rând, am încercat, pe cât posibil, să fiu bun cu oamenii (desigur, am și eu limitele mele- nu pot fi bun cu o persoană rea, din fire) și să-i ajut cum am putut (nu care cumva să credeți că pozez în bunul samaritean, că nu sunt eu cea mai altruistă persoană din lume). Nu cred în „viața de după” și de aceea încerc să iau tot ce este mai bun de la singura viață care cred că mi-a fost dată. Principiul după care mă conduc (și iată-mă revenind la începutul articolului) este acela de a avea conștiința curată și împăcată atunci când va veni ziua aceea… Iar asta, în mod cert, nu o poți atinge decât prin trăiri care se desprind total de lumea materială care ne înconjoară. Iubesc oamenii și îmi place teribil să fiu înconjurat de ei (a nu se citi „să fiu în centrul atenției”).

În fine, pot pune capul liniștit pe pernă, dacă știu că mâine nu mă mai trezesc. Pentru că, deși am o vârstă pe care mulți o consideră fragedă, am primit tot ce a fost mai bun de la viața asta.

P.s. Articolul de față nu constituie un rămas bun de la omenire- nu am fost diagnosticat cu vreo boală gravă incurabilă și nici nu am de gând să mă sinucid- îmi place teribil viața și vreau să profit cât mai mult de tot ceea ce îmi oferă.🙂 Nu am făcut decât să așez în pagină câteva idei personale despre viață.

This entry was posted in de-ale mele... and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

6 Responses to Dacă mâine nu mai sunt…?

  1. io says:

    “Am trăit din plin, am făcut toate nebuniile de pe lume”
    Mai ai doua de facut. Nevasta si odrasla. Atunci poti spune ca le-ai facut si avut pe toate, “pot pune capul liniștit pe pernă, dacă știu că mâine nu mă mai trezes”

    Te-am pupat, esti un domn si cel de la Sibiu au si vor avea daca stiu sa te pastreze, un OM langa ei.

    O noapte frumoasa🙂

  2. Vladi Martinus says:

    😀 Varu, m-ai ghicit, cum s-ar zice. Imi doresc, intr-adevar, sa am o familie. Doar ca, de acolo, se complica lucrurile si nu mai pot pune capul linistit pe perna, fara sa stiu ca familia mea va fi bine si fara mine (asta ar insemna ca fiul/fiica/copiii mei sa aiba cel putin 18-19 ani, iar situatia materiala sa le permita sa isi aleaga neconditionat drumul in viata).
    Multumesc pentru aprecieri!🙂

  3. ketherius says:

    Da’ ce-ti veni cu articolul asta?

    Ar mai fi ceva ce nu ai facut inca (in afara de familie), desi te indrepti in directia respectiva: nu ai devenit o personalitate in domeniul tau. Asadar, vreo 20 de ani mai ai de tras pana sa poti pune capu’ jos definitiv.

  4. Vladi Martinus says:

    Buna intrebare, ketherius…😀 Se pare ca vizionarea filmelor sambata noaptea, singur, imi induce o stare “potrivita” pentru a scrie astfel de articole (nu este prima data). Nu, nu am devenit o personalitate in domeniul meu, dar in momentul de fata stiu ca exista oameni care imi apreciaza abilitatile si aptitudinile. 20 de ani…??!!! Eu as scurta perioada undeva, la 10 ani.😛

  5. un articol care ma pune pe ganduri.ma simt ciudat

  6. iulia1987 says:

    De acord! ”Mai bine sa iubesti si sa pierzi decat sa stii ca nu ai iubit niciodata.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s