(Nu foarte) departe de plaiurile mioritice

Era primăvara lui 2014 sau 2105 (nu mai țin minte exact)… Ne aflam în „minunatul” trafic din București, proaspăt întorși din Viena, de la bunii noștri prieteni (deveniți fini, între timp). Așteptam în mașină, la semafor și, uitându-ne unul la celălalt, ne-am zis, aproape simultan „da, trebuie să ne mutăm”. Ne plăcuse Viena atât de mult încât știam că acela e orașul unde am vrea să locuim.

Au trecut mulți ani de atunci, alte vizite, alte confirmări că acolo vrem să locuim. Au urmat schimbări de job-uri, atât pentru mine, cât și pentru G., o nuntă, 2 copii… Părea că ne-am stabilizat și că vom crește copiii aici, aveam deja tot felul de idei de business-uri în Sibiu, dar totuși, încă nu renunțaserăm la visul nostru. Și, iată-ne, așadar, în drum spre visul nostru.

De ce ne-am dorit să plecăm din România, respectiv București? (în caz că vă întrebați careva)

De ce nu România

Nu mă înțelegeți greșit – nu urăsc țara asta, ba dimpotrivă – peisajele sunt absolut superbe, am fost prin atâtea locuri frumoase, am întâlnit oameni minunați, deci… De ce să pleci de aici?

În primul rând, pentru că am impresia că ne învârtim în același cerc din 1996 încoace: ne bucurăm că scăpăm de comuniștii de la guvernare, ne punem speranțele în liberali (și țărăniști, în ’96) pentru ca, la scurt timp, să ne dăm seama că sunt aceeași tipologie de politicieni, iar după 4 ani comuniștii să revină la putere și să fim furați și batjocoriți încă 4 sau chiar 8 ani. De fiecare dată mi-am (și ne-am) zis că lucrurile se vor schimba în bine, că vom scăpa de comuniști, că se vor pensiona etc. (din păcate, cei „școliți” de ei sunt și mai răi). Dar nu, ei sunt încă aici. Iar nepotismele, „combinațiile” și „tunurile” continuă și cu liberalii.

Populația a avut (și încă mai are) varianta unui alt fel de guvernare, dar lumea e fie comodă, fie indiferentă, fie sictirită, fie, pur și simplu, obedientă. Da, cred că asta e problema, de fapt – românilor le place să fie conduși, să le dicteze alții ce să facă. Pare departe era comunistă (peste 30 de ani), dar mentalitatea e încă prezentă. Iar cei care nu sunt de acord cu asta, aleg să plece (tinerii născuți la finalul sau după era comunistă) în alte părți. Din păcate, o mare parte din ei chiar ar putea schimba lucrurile aici, în țară. O parte din ei chiar au încercat, au ieșit în stradă (am ieșit și eu aproape de fiecare dată, am „gustat” din gazele lacrimogene de pe 10 august 2018 împreună cu Andrei, care, între timp, s-a mutat în Germania). Cred că fiecare dintre cei sub 40 de ani avem cel puțin 10 prieteni și/sau membri de familie plecați din țară în ultimii 10 ani. Dar, când vezi că lumea din jurul tău nu vrea schimbarea, alegi să „votezi cu picioarele” (Radu Nechita, profesor la UBB Cluj, un om pe care-l voi considera mereu ca fiind unul din mentorii mei), adică să „te cari”.

Și nu doar lipsa dorinței de schimbare e problema, ci și comportamentul (în trafic, la muncă, la magazin etc.). Oricât ai încerca să le explici oamenilor că nu se staționează cu mașina pe trecerea de pietoni, că se semnalizează atunci când schimbi direcția, că nu se aruncă mucuri de țigări pe jos etc., foarte mulți rămân „neatinși” de observațiile tale. Problema e că multe din aceste lucruri sunt și ilegale, dar în România, „șmecherii” au mereu această maine de a forța limitele, de a forța legea. Pentru că, așa cum zice și Orwell în Ferma Animalelor, „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele (n.red. în fața legii).

Ce se întâmplă dimineața la stația de metrou Piața Victoriei (M1/M3) reflectă cel mai bine tipologiile de oameni din oraș, dar și din țară.

Pentru cei care nu cunosc stația: pe peron există scări rulante și scări normale, care urcă spre cealaltă magistrală de metrou (cea cu „corporatiști”). Evident, cei mai mulți aleg scărle rulante. Problema e că aceste scări rulante încep undeva la ultima ușă a primului vagon. Evident, cei care se poziționează la ușa respectivă, ajung primii pe scări. Normal ar fi ca, apoi, oamenii să se poziționeze în funcție de poziția ocupată în metrou, nu (unde ai ieșit din metrou, acolo te poziționezi la coadă). Ei bine, nu. Și aici vedem categoriile de oameni din țară/oraș:

• „normali”: fie se poziționează la coadă acolo unde au ieșit din metrou, fie se pun în spatele cozii (în cazul în care coada a depășit zona lor)
• cu mult bun simț: chiar dacă au ieșit pe la prima ușă a metroului, se pun ultimii la coadă
• „mârlanii”/cei care fentează mereu regulile ca să ajungă primii: deși ies undeva prin spatele cozii, vin prin lateral și se pun la începutul cozii, așteptând să-i lase cineva sau forțând intrarea

Și, dacă tot am amintit de respectarea legii și de corectitudine, trebuie să precizez și că neoptismele, șpăgile, „contractele cu dedicație” nu au loc doar în instituțiile statului. Pornesc din mediul privat (de unde crezi că a apărut faimosul “comision de 10%”?), pentru ca mai apoi să fie preluate și la stat. Și se întâmplă în orice tip de companie: mică, mare, românească sau multinațională (știu de la prieteni).

Cum putem avea pretenția ca cei care guvernează să fie corecți, atâta vreme cât nici cei “de jos” nu sunt? Schimbarea pleacă de jos, nu de sus. Dacă vrei să se schimbe ceva, fă următoarele lucruri: nu da și nu lua șpagă; nu fă „combinații”; respectă oamenii din jur, legile și regulile; încearcă să gândești și în viitor, nu doar în prezent (reciclează, nu mai arunca gunoaie în natură etc.).

De ce nu București

București este, exact cum am zis-o acum vreo 10 ani, locul în care oamenii (în special cei care vin din afară, așa-zișii „provinciali”) trăiesc „the Romanian Dream” – o carieră strălucită într-o corporație (sau agenție, după preferințe), un salariu foarte bun, o proprietate și, de ce nu, o familie înstărită – toate vin cu niște „costuri” în spate, evident.

Este orașul ideal pentru tineri care-și caută un drum în viață sau care vor să se distreze, oameni care vor participe la evenimente importante (fie ele culturale sau demonstrații de stradă), dar și locul în care poți găsi cam orice, de la firme alternative de taxi până la kinetoterapeuți pentru copii, care să-ți vină la domiciliu. Pentru mine a fost o experiență foarte plăcută (până-ntr-un punct), dar mai ales utilă.

Problema e că, după ce apar copiii în viața ta, prioritățile se cam schimbă: începi să te gândești mai mult la timpul pe care-l petreci pe drumul (din)spre casă (nu cu familia), nervii pe care ți-i faci în trafic, aerul pe care-l respiri, trotuarele pe care nu poți circușa cu căruciorul fiindcă sunt blocate de mașini, mediul în care cresc copiii etc.

De ce nu Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov etc.? te vei întreba. Ne-am gândit și la ele, dar după 10 ani în marketing, nu-mi vine să mă ocup de pliante, răspuns la mesaje pe facebook și câte un spot radio obosit și să pretind că fac marketing. Cam la fel e și pentru G., chiar dacă lucrează în alt domeniu.

Ce se întâmplă mai departe

• Este un moment potrivit să ne mutăm? Nu mai potrivit decât înainte să se nască fetele, dar cu siguranță mai potrivit decât peste câțiva ani.
• Am fi regretat dacă nu ne-am fi mutat? Nu am întrebat-o pe G., dar eu unul sigur mi-aș fi pus toată viața întrebarea „cum ar fi fost dacă ne mutam”?
• Vom fi mai fericiți acolo? Nu știu încă, dar cu siguranță ne vom simți mai confortabil.
• Vom reuși să ne adaptăm? Eu așa zic, dar nu pot garanta.
• Ne vom întoarce vreodată? „Never say never”.
• Vor dori fetele să se întoarcă în țară? Rămâne de văzut.
• Vom fi mai puțin stresați? Categoric (după perioada de „stabilizare”, desigur).
• Vom duce o viață mai sănătoasă decât în București? Fără dubii.

Dacă aveți chef și timp, vă invit să mă urmărițimai departe, în noul meu proiect online, http://www.jurnaldetatic.ro.

E posibil să mai postez aici articole cu experiențe din Viena, dar cele mai multe vor fi pe celălalt blog, cu siguranță.

Cum ar zice Rimaru, „Urați-mi mult noroc, că plec la drum și nu e lesne”.

Referendumul familiei – un punct de vedere personal

Înainte de toate, cred că ar fi bine să clarificăm două aspecte:

1. Așa cum au scris-o alții deja, oricare ar fi rezultatul acestui referendum, el nu poate produce efecte juridice asupra definiției familiei, deoarece ea există deja în Codul Civil, specificată la articolul 258, alineatul 4: „în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Iar alineatul 1 spune că „familia se întemeiaza pe căsătoria liber consimțită între soți…”
2. Relațiile între persoane de același sex au existat încă dinaintea Imperiului Roman și vor continua să existe, indiferent de legislație, referendumuri sau așa-zise coaliții pentru familie.

De dragul dezbaterii, însă, voi expune și viziunea mea personală asupra acestui fenomen atât de mediatizat în ultimele zile.

Despre libertate și drepturi egale

Aș incepe cu faptul că aceste căsătorii sunt deja acceptate nu doar în țări din Europa de vest, ci și (în țări de) pe alte continente: America, Australia, Africa de Sud, Taiwan etc. Ce au în plus țările respective față de România? O mai mare atenție la libertățile individuale și un grad de toleranță mult mai ridicat față de cei din jur. La noi o să mai dureze ceva până scăpăm de mentalitatea comunistă și conservatorismul așa-zis religios (religie care ne spune să ne iubim aproapele, fără să specifice sexul acestui aproape) dus la extrem de câteva culte și secte și promovat de Biserica Ortodoxă Română, cel mai bine pus la punct aparat de propagandă, de după Revoluție. O biserică ce nu plătește taxe și impozite, să nu uităm.

Homosexualii și lesbienele sunt cumva animale, pușcăriași, pedofili, criminali, infractori? Nu, sunt oameni, ca mine sau ca tine, care citești acest articol. Sunt plătitori de taxe, ca mine și tine, au aceleași obligații, deci ar trebui să aibă și aceleași drepturi și libertăți, nu?

În aceeași măsură, sunt de părere că familiile homosexuale nu ar trebui discriminate pozitiv. Așa cum am spus de la început, cred că ar trebui să aibă aceleași drepturi și obligații ca orice familie heterosexuală.

Despre moralitate

Aici e o discuție ceva mai lungă și, mai ales, „sensibilă”.

1. Morală este, din punctul meu de vedere, orice acțiune care nu lezează alte persoane (fizic sau psihic). Iar căsătoria dintre persoane de același sex nu văd cu ce i-ar putea afecta pe cei din jur – faptul că ei formează un cuplu nu scade din averea nimănui, nu produce afecțiuni fizice sau psihice nimănui, nu produce pagube materiale etc. Cu alte cuvinte nu afectează în mod negativ pe nimeni din jur.

Ah, că nu ne place să-i vedem sărutându-se în public sau că se țin de mână? Eu unul nu am văzut niciun cuplu de bărbați sărutându-se pe stradă sau ținându-se de mână. Și, din discuțiile avute cu alte persoane care cunosc astfel de cupluri, înțeleg că oamenii nici nu se manifestă în public. Și, dacă ai văzut un astfel de cuplu, raportează acel(e) caz(uri) la numărul total de cupluri homosexuale și vei vedea că e un procent absolut infim.

Mai mult decât atât, m-aș hazarda să spun că peste 50% din bărbații care se declară scârbiți de gesturi tandre făcute de homosexuali, nu spun același lucru despre lesbiene. Nu îi judec și nu îi acuz, dar spun: ori suntem moraliști până la capăt, ori nu mai suntem. Nici mie nu cred că mi-ar face plăcere să-i văd, însă, așa cum am menționat mai sus, șansele sunt foarte mici. Iar faptul că au dreptul să-și întemeieze o familie sunt absolut convins că nu îi va determina să se manifeste public.

2. E moral să avem zeci de mii de copii în centre de plasament, care cresc fără familie? E mai bine să crească în astfel de instituții decât să fie preluați de cupluri homosexuale, cupluri care le pot oferi afecțiune, îngrijire și șansa la o viață mai bună? Doar dacă nu ai suflet poți să răspunzi afirmativ la această întrebare

3. Așa cum spuneam și la începutul articolului, adevărata religie (nu sunt neapărat religios, dar cunosc lucruri ce țin de religie) propăvăduiește iubirea aproapelui și toleranța. Unde e această iubire când cultele așa-zis religioase condamnă relațiile între persoane de același sex și chiar susțin organizarea de referendumuri pe astfel de teme?

4. O treime din copiii din România sunt născuți în afara căsătoriei. Asta nu mai e imoral? Nu cumva judecăm din nou cu dublă monedă? Sau poate facem un referendum și pe tema asta…

5. E moral să cheltuiești 10 milioane de euro pe un referendum inutil, în condițiile în care mor oameni în accidente fiindcă nu ai autostrăzi sau mor după accidente, în spitale, din cauza condițiilor de acolo?

Despre învrăjbirea populației

În ultimele 2 zile am văzut atât de multe postări părtinitoare și care condamnă o opțiune sau alta (toleranța sau intoleranța față de familia homosexuală), încât am ajuns la concluzia că s-au format deja două tabere: una care susține referendumul și una care vrea să-l boicoteze. Și atunci mi-am zis: „le-a ieșit din nou”. ce le-a ieșit? Au reușit să divizeze iar populația, ca să poată manipula mai ușor. Au sesizat valul crescând de nemulțumire al populației față de cum guvernează țara și au „aruncat pastila” cu referendumul. Dragnea păstrează acest as în mânecă de luni bune, iar dacă asul cu suspendarea președintelui s-a dovedit a nu fi cel bun, l-a scos pe cel cu familia.

Faptul că postăm caricaturi cu familia tradițională, în care femeia este bătută, iar bărbatul beat sau meme-uri cu Tăriceanu și familia formată din 5 neveste etc. nu ne face cu nimic mai buni – dimpotrivă, ne arată că nu suntem toleranți cu cei din jur. Mai util ar fi să explicăm inutilitatea acestui referendum și nu să generalizăm anumite situații pe care le-am întălnit sau de care am auzit. Refuz să cred că doar familiile în care copiii sunt bătuți, maltratați etc. sunt cele care se opun căsătoriilor între persoane de același sex.

În loc de concluzie: dacă tot e degeaba acest referendum, de ce nu cerem socoteală pentru banii cheltuiți aiurea, în loc să ne batjocorim și să ne certăm? De ce să le facem (din nou) jocurile?

Cultul personalității la români sau de ce așteptăm să facă alții ceva

Intro: Am vrut să scriu acest articol în momentul demiterii Codruței Kovesi (poate atunci ar fi fost momentul propice), însă cred că ultimele evenimente de pe scena politică/civică nu fac decât să-mi întărească ideea.

Despre modelele copilăriei și cum ajungem la cultul personalității

Cu toții (sau cel puțin majoritatea) avem, în copilărie, anumite modele, oameni pe care îi admirăm și ale căror idei și acțiuni ni se par cele corecte, fără a le pune vreo clipă la îndoială. De cele mai multe ori este vorba de (unul din) părinți, frați/surori mai mari, un profesor de la școală, dar pot fi și alte persoane. Ni se pare că el (modelul) deține adevărul absolut și e persoana în care avem încredere maximă. În momentul în care rațiunea noastră începe să se dezvolte și ne dăm seama că modelul nostru nu este perfect, cultul personalității ne va fi fost deja „injectat”. Cum așa?

Foarte simplu. Statul român, cu un sistem educațional rămas ancorat în vremurile comuniste, are grijă să ne propage în permanență imaginile unor „eroi” din istorie. Cei mai mulți dintre ei sunt conducători de țară/ provincie: de la Burebista sau Decebal, până la Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza, regele Ferdinand etc. Cărțile de istorie ne povestesc de actele lor de vitejie și de cât bine au făcut ei României, în calitate de lideri de oști. Foarte puțin (spre deloc) se vorbește despre „oamenii din culise” care i-au sprijinit pe acești lideri în acțiunile lor și prea puțin se vorbește despre luptele și răscoalele unor colective de oameni (despre Revoluție, dacă îmi amintesc bine, erau doar câteva paragrafe). În mintea unui copil se formează deja ideea că doar acești lideri au făcut posibil ca azi să trăim în România și să vorbim limba română și că doar un nou lider poate să facă lucruri bune. Nu partidele politice, nu grupurile civice, nu asocierile (spontane sau nu) de oameni… nu, doar liderul.

Cum se perpetuează cultul personalității azi

După mai bine de 50 de ani de comunism, în care cultul personalității a fost dus de aparatul de propagandă la rang de artă, nu e de mirare că marea masă a oamenilor care au trăit în acele vremuri (cei care aveau deja, să zicem, cel puțin 30 de ani la revoluție, deci propaganda a avut suficient timp să le spele creierele) încă mai trăiesc cu impresia că e nevoie de un lider absolut (fie el Ceaușescu, Iliescu, Băsescu, dragnea sau altul) care să coordoneze populația și să „țină lucrurile sub control”.

Mai trist este că, după aproape 30 de ani de tranziție comunisto-socialistă, această idee s-a perpetuat inclusiv în rândul tinerilor. Principalul motiv este, desigur, educația – atât cea de acasă (nu ai voie să ieși din cuvântul părinților, nu ai voie să contrazici profesorii la școală etc.), cât și cea de la școală (menționată mai sus). Această educație crește copii fără încredere în ei (acesta este și scopul liderilor politci cu tendințe despotice), docili și pregătiți să „li se arate calea”.

În încercarea de a ne „rupe” de comunisto-socialismul în care am crescut și din aversiunea față de partidul continuator al PCR (îl știm cu toții, nu e nevoie să-l numim), ajungem să ridicăm în slăvi oamenii care sunt anti-sistem, doar pentru faptul că fac ceea ce nouă ne este frică/lene/rușine să facem – să luptăm cu acest sistem. Desigur, și mass media „are grijă” să-i împingă mereu în față.

Nu e de mirare că un marinar, cunoscut și ca „președinte-jucător” este regretat (și, totuși, cât de contestat a fost pe când conducea statul – uităm prea repede unele lucruri) la 4 ani de la „debarcare” pentru simplul motiv că cel care l-a urmat în funcție nu se implică atât de mult în politica internă și nu luptă împotriva marelui partid.

Nu e de mirare că multă lume se aștepta ca președintele să refuze demiterea Codruței Kovesi, intrând, astfel, în contradicție cu o decizie a Curții Constituționale (da, știm că judecătorii Curții sunt aleși pe criterii politice, însă nu am văzut pe nimeni să ceară schimbarea criteriilor de numire a lor). Tocmai din cauza acestui cult al personalității, am ajuns să vedem în procurorul-șef DNA salvatorul țării, acel lider care se luptă cu sistemul. Prea puțini ne-am gândit că în spatele succesului ei au stat zeci de procurori care au anchetat acele cazuri de corupție (cărora le-a și mulțumit la plecare) și prea puțini ne-am gândit că persoana care o va înlocui ar putea duce lupta mai departe.

Azi, citeam o postare pe facebook, prin care autorul își manifesta indignarea față de faptul că președintele nu se implică în situația protestelor de pe 10 august și nu convoacă știu-eu-ce ședințe, comparându-l cu fostul președinte care „mătura” cu marele partid. Nu cumva există o anchetă în derulare la Parchetul General…? Nu cumva ar trebui să lăsăm justiția să decidă dacă a fost ceva ilegal în modul de acționare al jandarmeriei, din seara de 10 august? Nu cumva marele partid a ajuns al guvernare fiindcă 60% din românii cu drept de vot (să zicem că nu au fost chiar atâția, dar 50% sigur au fost) au preferat să facă orice altceva decât să meargă la vot, în decembrie 2016?

Din păcate, anii scurși după așa-zisa Revoluție (începută Revoluție, terminată lovitură de stat) au fost dominați de doctrina politico-economică a socialismului (Statul trebuie să fie cel care controlează economia, să dețină toate resursele și toate marile companii care i-au aparținut și în era comunistă, „nu ne vindem țara” etc.), iar populația a fost mereu „la cheremul Statului” (guvernelor care au condus) și a așteptat să i se spună ce să facă. Această doctrină a creat un mediu ideal pentru dezvoltarea cultului personalității. Pentru că, dacă statul este cel care „are grijă” de noi, avem nevoie și de un conducător „cu mână de fier”, care să ne arate calea, nu?

Cât să mai fim conduși de alții?

Fals. Nu avem nevoie nici de conducător, nici de Stat (vezi mai sus definiția Statului). Revoltele ultimilor câțiva ani (fără un lider proclamat) au arătat că oamenii sunt cei care au puterea și ei sunt cei care pot schimba ceva. Cu alte cuvinte, se pot conduce singuri. Milionul de semnături strânse (de un partid cu mulți membri competenți și inteligenți, dar care nu scoate în față un „lider”) pentru inițiativa „fără penali în funcții publice” au arătat că există oameni care cred că ei pot face schimbarea. Recent, inițiativa unui membru al Mișcării România Împreună (îl apreciez foarte mult, însă tocmai pentru a păstra ideea articolului de față, nu îi voi da numele) a strâns (cred) peste 100.000 de semnături. Dacă credeți că puterea este a oamenilor și că ei decid viitorul țării, vă recomand să vă înscrieți (aici).

Însă, primul și cel mai important lucru pe care îl putem face este să ne prezentăm la urnele de vot la fiecare 4 ani. Dacă nu vom face asta, tot alții ne vor conduce și tot alții (cei care merg la vot, chiar dacă sunt mai puțini decât cei care nu merg) vor decide viitorul nostru, prin alegrea unor parlamentari care NU reprezintă interesul majorității (chiar dacă le place la nebunie să spună că, de fapt, îl reprezintă). Eu unul nu am auzit până acum să se schimbe ceva major într-o țară în care oamenii stau în casă și așteaptă ca alții să ia deciziile corecte pentru ei.

Despre discriminare și „political (in)correctness”

A trecut așa mult timp de când am scris ultimul articol, încât mă simt ca atunci când scriam pentru prima dată, cu peste 10 ani în urmă… sper că nu mi-am pierdut „talentul” în această pauză îndelungată (rămâne la latitudinea voastră să decideți).

În articolul de față mi-am propus să abordez o temă care, pe măsură ce fenomenul globalizării ia tot mai multă amploare, la fel se întâmplă și cu migrația popoarelor de pe un teritoriu pe altul și, odată cu aceasta, se întâmplă tot mai des să auzim termenul „discriminare”. Iar ca răspuns la el, s-a inventat „political correctness”. V-aș propune, mai întâi, să vedem ce presupune fiecare (ca să fiu sigur că discuția pleacă de la același înțeles al cuvintelor).

Discriminarea

DEX ne dă următoarea definiție atunci când vine vorba de discriminare:

Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente etnice, rasiale, sexuale etc. 

Cu alte cuvinte, discriminarea înseamnă să defavorizezi un grup de oameni pe motive etnice, rasiale, sexuale etc.

Fenomenul discriminării are rădăcini adânci în istorie și a început, cred eu (nu sunt neapărat un as la istorie, trebuie să recunosc), odată cu epoca feudală, perioadă în care populația a fost împărțită în clase sociale („boieri și țărani),  unde unii aveau mai multe privilegii, iar alții, mai multe îndatoriri. Apogeul fenomenului a fost atins, probabil, în perioada sclavagismului, unde sclavii pur și simplu nu aveau niciun drept, iar „proprietarii” lor puteau (ab)uza de ei în orice fel fiindcă aveau acest drept, prin lege.

Astăzi, mai întâlnim fenomenul chiar și în lumea occidentală, o lume care se declară democratică și care se vrea a fi „echitabilă” (a nu se confunda cu „egală”). Desigur că diferite asocieri și organizații tranfrontaliere precum Uniunea Europeană au diminuat mult din fenomen, însă în continuare ne lovim de „bariere” de genul obligației de a cunoaște limba nativă a unei tări dacă vrei să-ți găsești un loc de muncă acolo (a pățit-o o cunoștință în Suedia, unde nu s-a putut angaja nici măcar ca barman, deși vorba foarte bine engleza și franceza).

În ultima vreme, „la modă” pare a fi fenomenul discriminării (chiar dacă nu corespunde definiției în totalitate, neffind o „politică” în sine) și în rândul oamenilor din aceeași țară, în special când vine vorba de poziții similare/identice în companii (fie ele private sau de stat), unde femeile sunt mai prost plătite decât bărbații. Sau cel puțin așa ni se spune, că femeile sunt discriminate. Considerați-mă misogin dacă vreți, dar eu unul înclin să cred că, de cele mai multe ori, e vorba de modul în care își negociază fiecare salariul. Dacă grila de salarizare decisă de companie diferă pe sexe (adică este o politică, așa cum spune și definiția), atunci și doar atunci putem vorbi de discriminare.

Discriminarea pozitivă

Discriminarea pozitivă a luat naștere ca răspuns la discriminare și se vrea a fi, cred eu, o compensare pentru grupurile de oameni persecutați/discriminați în trecut. Exemple găsim în multe locuri, începând cu America anilor ’60-’70, unde companiile erau obligate ca un anumit număr de angajați să fie de culoare (sau, mai nou, aparținând unui grup minoritar) sau când aceștia primeau ajutoare sociale, până în zilele noastre, când facultăți din România oferă locuri la buget absolvenților de liceu, de cetățenie basarabeană, locuri pe care aceștia nu le pierd indiferent de rezultate (nu știu dacă toți sunteți la curent cu practicile – de bun augur – unor facultăți, de a aloca în fiecare an locurile la buget, în funcție de media generală pe anul universitar anterior). Sună egoist, știu, dar mereu mi s-a părut incorect ca acele câteva locuri să fie luate pe criterii de cetățenie și nu pe baza performanțelor.

În final, iată că discriminarea așa-zis pozitivă (de fapt, e tot discriminare, dar de această dată îndreptată spre grupul majoritar, nu minoritar) ajunge să ducă la descurajarea performanței sau la lipsa egalității de șanse (termen pe care multe așa-zise state democratice îl tot scot în față). Sau, cum ar zice un articol scris de Scott W. Bixler (recomand să-l citiți în întregime, merită) pe site-ul fee.org (Foundation for Economic Education):

“Affirmative action has other effects upon the employer and the employees which must be considered. In most cases, employees working together will get along better, and thus be more productive, if they know they were all hired or promoted on the basis of roughly similar qualification standards, rather than to fill some quota mandated by government. Cooperation among employees and higher productivity are goals for which most employers continually strive.”

Political (In)Correctness

Termenul de political (in)correctness (mai des auzim de „politically incorrect”) a apărut tot ca o reacție la discriminare, rasism sau ură, doar că aici e vorba mai degrabă de discriminarea verbală/ de semantică. Cu alte cuvinte, nu mai putem să folosim termeni precum „țigan”, „negru”, „prostituată” etc., ci „rrom”, „afro-american”, „damă de companie” etc. ca nu cumva să „rănim sentimentele” („hurt the feelings”) acestor grupuri de indivizi (fie ele minoritare sau nu). În orice caz, rețineți că și acești termeni „politically correct” sunt cumva aleși de către anumite instituții publice sau chiar funcționari publici (politicieni, guvernanți etc.) și „serviți” nouă, populației, ca să-i folosim ca atare.

Acum se pune întrebarea: poate duce acest „political correctness” la îngrădirea libertății de exprimare? Eu cred că da. Iar primul exemplu care îmi vine în minte este ziarul de satiră Charlie Hebdo. Gândiți-vă puțin… caricaturile lor cu Mahommed au fost politically correct? Categoric nu (aș putea pune pariu că mai mult de jumătate din cei care au „pozat” în susținători ai lor, după atentat, se numără printre cei care susțin și „political correctness”). Am fi avut azi orice fel de gazetă, blog-uri, vlog-uri etc. de satiră dacă societatea ar fi funcționat după principiul „political correctness”? Am mari dubii.

Eu cred că acest „political correctness” duce, în final, la cenzurarea anumite comportamente sau cuvinte (în special cuvinte) doar ca să „nu rănim sentimentele” altor oameni, pe baza unor criterii hotărâte de alții. Și, de fapt, lucrurile ar trebui să fie foarte simple – nu-ți convine ce zice cineva, nu-l mai urmări pe acel om (fie că e pe vreo rețea de socializare, fie că e la TV); nu-ți convine că unii politicieni (vezi cazul Trump în SUA) folosesc cuvine „ofensatoare, nu-l vota sau nu vota partidul din care face parte. Dar nu te mai plânge că ce a zis unul sau altul este „politically incorrect” fiindcă, în final, vei ajunge să nu mai poți folosi termeni precum „femeie de serviciu”, „gunoier” sau mai știu eu ce pe motiv că jignești pe cineva. Recent am auzit de cazul în care oamenii nu se prezentau la interviuri pentru postul de „asistent comercial” sau „lucrător comercial” fiindcă nu știau că, de fapt, anunțul se referea la „vânzător/ vânzătoare”.

O concluzie personală

În ceea ce privește discriminarea, eu cred că o mare parte se datorează, de fapt, discriminării poztive. Dacă tuturor li s-ar oferi șanse egale și drepturi egale, indiferent de rasă, etnie, sex etc. fiecare și-ar vedea de treaba lui, iar grupurile minoritare ar fi încurajate să performeze la rândul lor, ceea ce ar duce la aprecierea (și nu discriminarea) lor de către cei din jur.

Cât despre „political (in-)correctness, propunerea mea ar fi să spunem lucrurilor pe nume (și să acceptăm ca alții să facă la fel) ca nu cumva să ajungem să regretăm mai târziu.

10(+1) piese necomerciale (IX)

This rap is what happens when the vibrance fades
My first pen stroke thinking curse kinfolk
And all disturbed words my men spoke

N-am nici cea mai vagă idee cine este „Dr Yen Lo” (tocmai am citit că e vorba de un personaj din filmul „The Manchurian Candidate”, din 1962), dar albumul Days with Dr Yen Lo este ceva ce eu unul nu am mai întâlnit până acum. Am ascultat Day 0, Day 3, Day 81 (nu pare să existe vreo logică anume în alegerea zilelor), iar piesa de mai sus cred că este la a 10-a ascultare și tot mi-e greu să descifrez versurile. Chiar și după ce le-am găsit (aici), mi se par foarte grele (atât la propriu, cât și la figurat).

Rapper-ul din spatele albumului este Ka, iar materialul a fost produs împreună cu Preservation, iar pe Pitchfork am găsit o recenzie foarte bine scrisă (și care dă albumului nota 8, una foarte bună pentru o recenzie în Pitchfork) . Redau aici un fragment care, după mine, reprezintă foarte bine atmosfera pieselor: The album and the twist-filled noir share a paranoiac atmosphere: Tension is everywhere and nowhere in particular. Nothing turns out right; no one breaks the shackles that held them without a scar or much worse. “Yen Lo,” in both, is the unrepentant arbiter of fate, both the cold facts and entropy of life, concentrated into one force.

Nu pot decât să recomand ascultarea întregului album și, chiar dacă de obicei încerc să ascult doar muzica și să nu mă las influențat de elemente vizuale, în cazul de față merită vizionate toate clipurile postate de pe album – au ceva cu totul aparte.

Lăsăm „noir”-ul deoparte și trecem spre un registru din zona funk / soul. Nu prea găsești informații despre Gang Fatale pe net (dacă găsiți voi, dați-mi și mie sursa), tot ce am aflat despre ei fiind că sunt, de fapt, doi producători (Neana, din Londra și Ra Ra, din Philadelphia) care, pe albumul din care face piesa de mai sus, folosesc multe sample-uri din anii ’80, dar și voci ale unor artiști din prezent. Piesa în sine pare să aibă ceva din Aaliyah, Janet Jackson și sintetizatoarele anilor de început, la un loc, îmbinate într-un mod cât se poate de armonios.

De fiecare dată când aleg „Playlist”-ul de 10 piese comerciale, mă văd nevoit să las „pe dinafară” unele piese care mi-ar plăcea (după cum cred c-am mai zis-o, asta mă face să postez ceea ce cred eu că sună cel mai bine). Uneori, alegerile sunt foarte grele, cum a fost și în cazul de față: prima piesă pe care am auzit-o, de la Fatima Yamaha („discografia” o fac ascultând BBC Radio 1 sau Radio 6, dar și diverse episoade Boiler Room sau, mai nou, Google Play Music), a fost What’s a Girl To Do (ascultați-o, merită!). Și ce piesă… am ascultat-o aproape o săptămână în continuu. Piesa are un funk electronic foarte fin, muzicalitate din plin, dar și multă emoție.

Apoi, am dat de Love Invaders, un fel de tribut adus genurilor house (old school), soul, disco și funk (ca, de altfel, cam toată muzica lui Fatima Yamaha). Spre deosebire de What’s a Girl To Do, piesa este mai ritmată, pare mai bine „lucrată”, dar are și o „linie vocală” excelentă, în ton cu negativul. Mie, personal, îmi pare o combinație perfectă între Dâm Funk, Prince și muzica electronică a prezentului.

Cât despre Fatima Yamaha, este vorba de un alias folosit de producătorul olandez Bas Bron, cunoscut mai mult în țara sa natală (până anul trecut, când relansarea What’s a Girl To Do, cu casa de discuri Dekmantel, a stârnit atenția presei muzicale, dar și a publicului), unde a avut și are proiecte muzicale atât solo, cât și cu diferite formații.

Dacă tot aminteam de Janet Jackson mai sus, iată un remix-capodoperă aparținând unui maestru al remix-urilor, Kaytranada (are o listă întreagă de piese cunoscute remixate, pe care o puteți găsi pe wikipedia, la doar 24 de ani). Piesa asta îmi place atât de mult încât, oricând o ascult, mă încarcă nespus de mult cu energie pozitivă. Dac-aș fi DJ, cu siguranță aș pune-o în orice seară de weekend, într-un club plin de oameni, fără absolut nicio teamă.

Câteva cuvinte despre Kaytranada: S-a născut în Haiti, iar la scurt timp s-a mutat în Quebec, unde, la 14 ani, s-a apucat de DJ-ing, iar la 15, de produs. A remixat 16 piese și a produs alte 13 materiale (EP-uri sau single-uri) până în prezent, a deschis 2 concerte într-un turneu al Madonnei, iar în ddcembrie 2014 a semnat cu XL Recordings (Label-ul cu care lucrează și The Prodigy, The XX, Adele, Radiohead, Koreless, SBTRKT și alții).

Martyn, cel pe care îl catalogam în 2009 ca producător de dubstep (pe bună dreptate), s-a întors în 2015 cu un EP foarte bun, de această dată mai mai mult spre techno-ul clasic, dar în același timp, surprinzător. „Incursiunile” de clape din piesa de mai sus aduc puțin aminte de stilul „maestrului” Henrik Schwarz.

Desigur, din noua seria a pieselor necomerciale nu putea lipsi „comeback”-ul Massive Attack, un EP format din 4 piese (îl găsiți pe toate platformele de muzică, inclusiv Google Play Music – eu de acolo l-am achiziționat pentru o sumă derizorie). După 6 ani de la ultimul material, se pare că băieții pregătesc încă un EP, după care un album.

Aș zice că sună la fel de „surprinzător de bine” ca albumul Third, al lui Portishead, din 2008, venit tot după o pauză lungă (apropos, aștept cu nerăbdare un nou album și de la ei – concertul de anul trecut, de la Glastonbury a fost magnific), iar colaborările s-au dovedit foarte inspirate. Piesa mea preferată este Ritual Spirit, dar de dragul artei, am pus și Voodoo Blood, cu un videoclip nemaipomenit, în care și Rosamund Pike (o știți, poate, din Gone Girl) face un rol atât de bun de parcă ar juca într-un film.

Al treilea comeback (ce-i drept, din 2014 – recunosc că mă surprinde lipsa lui din playlist-ul DJ-ilor de la BBC Radio 1, de la vremea respectivă) din seria de astăzi, poate cel mai bun (dacă nu cel mai bun, cu siguranță în top 3) producător din era modernă a muzicii, DJ Shadow – un om care nu mai are nevoie de absolut nicio prezentare (e imposibil să nu fi ascultat o piesă de-a lui vreodată, chiar dacă nu știai sau nu te interesa, la vremea respectivă, de cine este produsă). Piesa asta sună atât de bine și trece prin atât de multe stări (ai zice că este ea în sine o poveste) încât „nu te lasă [urechea]” (ca să parafrazez o vorbă cunoscută) să nu dai „repeat”. Piesa face parte din EP-ul The Liquid Amber, omonimul noului său label.

Nu prea-mi vine să cred că trupa asta s-a înființat în anii 80, iar eu abia acum i-am auzit pentru prima dată… Se pare că Underworld sunt cunoscuți nu doar pentru legătura cu filmul cu același nume, ci mai ales pentru colaborarea cu regizorul Danny Boyle – o colaborare de peste 20 de ani (a început cu Trainspotting). Se pare că unul dintre membrii duo-ului este și omul din spatele ceremoniei de deschidere a JO de la Londra, din 2012).

La piesa de mai sus am ajuns, pur și simplu întâmplător, ascultând un mix aleatoriu din Google Play Music (foarte bună platforma, foarte bună ideea cu subscripția de 22 lei/lună, care-ți permite să asculți orice melodie din vasta lor discografie)

Am zis că avem doar 3 comeback-uri pe ziua de azi, dar m-a cam cuprins nostalgia și m-am gândit să includ o piesă și de pe noul album Leftfield – asta da revenire, pentru mine 🙂 nu prea am mai ascultat nimic de-al lor de la Leftism (se pare că n-am ratat prea mult, au mai scos un album doar în `99). Între timp, unul din cei 2 componenți a și părăsit trupa, iar în 2015 Neil Barnes a scos albumul Alternative Light Source. Ca orice producător/ artist care se respectă, Barnes a imprimat albumului sound-ul specific Leftfield, pe care l-a „condimentat” cu un techno al zilelor noastre. Rezultatul este un album dance care ar avea loc în orice club/locație care se respectă. Vă recomand să ascultați și Head and Shoulders de pe acest album, o satiră foarte bună.

Așa cum v-am obișnuit, închei seria „en fanfare”, cu o piesă gravă de tot – un fel de combinație între The Bug și Demdike Stare. L-am auzit pe Gila (a.k.a. Gila Monsta) la un episod de-al lui Benji B (cam singurul care pare să mai promoveze producătorii underground buni de muzică electronică), cu exact piesa de mai sus. La momentul respectiv nu avea un nume piesa respectivă – în show-ul respectiv încă apare ca „Untitled” – așa că mi-a luat o vreme s-o găsesc. Mă bucur că am căutat-o, așa am ajuns și pe pagina de soundcloud a lui Gila Monsta. Ascultați tot ce găsiți acolo, merită!

P.s. De când a început soundcloud să interzică anumite piese în România???!!