Găsiţi un articol scris de mine, publicat pe site-ul 3surse, despre George Copos şi afacerile sale cu fotbalul (în special echipa Rapid).
Vă aştept părerile cu drag. 
10
Feb
10
Articol pe 3surse
O să încep cu „magnifica” Academie de Studii Economice (cunoscută drept ASE). Deși este al 4-lea articol în care scriu despre această așa-numită instituție de învățământ superior, încă mai am lucruri de spus…
În primul rând, mi-am dat seama că din toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni care au absolvit o formă de facultate sau un master la ASE, nu am auzit pe absolut nimeni să se declare mulțumit de facultate sau să se arate mândru că a urmat cursurile ei. Nici măcar să spună „Bă, chiar am învățat ceva aici. Am rămas cu ceva cunoștințe…” Nu. Ba, dimpotrivă, multora le vine greu să spună că au absolvit la ASE (nici eu, unul, nu sunt deloc încântat de ideea că am urmat master-ul aici- motivele pentru care l-am ales sunt de cu totul altă natură decât îmbogățirea cunoștințelor în domeniul marketing-ului- cu atât mai puțin aprofundarea lor- deh, doar îi zice „master de aprofundare”; dacă vreți să aflați motivele, o să vi le spun într-un comentariu). De ce? Pentru că sunt conștienți de calitatea învățământului de aici. Sincer, nici nu mă mir, din moment ce există profesori/conferențiari/lectori din ASE care susțin cu tărie că, „până la urmă, rolul nostru este de a vă forma un mod de gândire, nu să vă ajutăm să deprindeți cunoștințe practice.” Încercați acest discurs la orice facultate din Europa Occidentală și vă asigur că sunt mari șanse ca în ziua următoare să vă spună decanul că a primit numeroase plângeri din partea studenților și, poate, chiar să nu vă mai lase să predați la acea facultate. Ei bine, spun „orice facultate din Europa Occidentală, fiindcă ASE nu este singurul institut de învățământ superior din România, care merge pe această idee… Personal, cred că prima universitate de la noi care va intra în top 500 cele mai bune universități din lume va fi ori „Babeș-Bolyai”, din Cluj Napoca, ori „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. În momentul de față, eu le consider a fi cele mai performante din România, în ceea ce privește calitatea actului de învățare.
La ASE, examenele încă se mai dau ca pe vremea anilor ‘90- fiecare profesor fixează o dată de examen, când are el/ea chef, la ce oră se găsește o sală liberă (bine, nici să nu fie prea de dimineață sau spre seară-când ar putea veni fără probleme și cei care lucrează- ca să nu se trezească prea devreme și nici să nu-și ocupe seara cu fleacuri, cum sunt examenele)… Aloooo! Mai sunt și studenți pe lumea asta- au și ei o viață profesională (după estimări pur personale, aș zice că aproximativ 70% dintre masteranzi sunt angajați), o capacitate cerebrală limitată etc. Nu poți avea 2 săptămâni de sesiune, în care să pui 4 examene în prima dintre ele- luni, miercuri, vineri, sâmbătă- și să lași un examen pentru a doua săptămână…
Desigur, aici intervine și rolul pe care ar trebui să-l aibă șeful de an (așa-zisul reprezentant al studenților), acela de a fixa datele examenelor în așa fel încât să fie cât mai ușor pentru toată lumea (îmi amintesc ce negocieri „la sânge” ducea șefa noastră de an din facultate cu profesorii, pentru a stabili un program de examene cât mai lejer pentru noi, studenții). Unde mai pui că, la facultatea pe care eu am absolvit-o, spre deosebire de master-ul pe care îl urmez, profesorii aveau bunul simț să întrebe la cursuri ce date de examen (două la număr! ca să fie cât mai convenabil pentru toți studenții) ar prefera. În funcție de acestea, se căutau săli disponibile și intervalul orar în care acestea erau libere.
Am senzația că, pe undeva, există o înțelegere tacită între studenți si profesori- studenții nu au niciodată un cuvânt de spus în deciziile luate de profesori în ceea ce-i privește, în ideea că profesorul poate să facă ce vrea el, cu condiția de a-i da studentului un amărât de 5 la examen. Nici nu mă mai miră că într-un clasament întocmit acum ceva vreme de revista Capital, ASE era pe locul 5, la profilul economic, chiar și în urma Universității Lucian Blaga din Sibiu (Menționez că articolul- pe care îl puteți citi în întregime aici- are la bază un studiu de cercetare realizată în rândul anagajatorilor din România, care nici nu menționează ASE ca institut de învățământ superior care să inspire încredere în pachetul de cunoștințe al absolventului). Asta mă duce cu gândul la faptul că mulți studenți aleg ASE-ul datorită reputației sale (printre studenți) de universitate de unde cam oricine poate obține o diplomă. Și, atât timp cât diploma este pe o specializare economică, studenții au impresia (total greșită!) că asta le va garanta un loc de muncă într-una din cele mai bine plătite ramuri de activitate din România.
Ei bine, iată că lucrurile nu mai stau chiar așa- ca dovadă faptul că angajatorii au început să excludă ASE din lista universităților de top… Acest fapt îmi aduce aminte de o discuție avută cu profesorul meu de microeconomie (directorul CISED- găsiți site-ul și la blogroll), un profesor de o calitate remarcabilă (părere pur personală, desigur) și chiar un bun prieten, mi-aș permite să zic:
Învățasem de la el că sistemul privat funcționează mai bine decât cel public în orice domeniu. Chiar și în cel educațional (vezi cazurile Harvard, Yale, Princeton University și multe altele)… La un moment dat, însă, în pauza unui seminar de microeconomie, îl întreb: „Dom’ profesor, ne-ați tot zis că privatizarea funcționează bine în orice domeniu… cum se face că, la noi, invățământul superior privat este o bătaie de joc? Cum se face că nu funcționează?” (Veneam după un an pierdut la Spiru Haret, Facultatea de Psihologie-Sociologie) Răspunsul a venit imediat (încerc să reproduc cât mai exact): „Da, așa este. O să-ți zic și de ce nu funcționează- pentru că, atât timp cât pe angajatori nu îi interesează decât ca angajații lor să aibă o diplomă de studii superioare, aceștia vor urmări să obțină diploma respectivă cât mai simplu cu putință. Iar Spiru Haret nu face decât să ofere un serviciu pentru care există o cerere pe piață, la un preț mai scăzut. În momentul în care angajatorii o să fie cu adevărat interesați de competențele absolvenților, și nu doar de o hârtie, lucrurile se vor schimba.”
Și bine zicea… Iată că, într-adevăr lucrurile încep să se schimbe. Spiru Haret își cam trăiește deja ultimele zile, ca să zic așa, iar rolul său, din discuția cu profesorul meu, a fost luat de ASE, la un moment dat. Dar iată că, în prezent, nici ASE nu mai reprezintă pentru angajatori o garanție a calității studiilor…
Zilele trecute, la un examen, profesorul spunea că au existat 2 proiecte care au avut părți plagiate de pe un site de referate și că acele părți nu au fost punctate. Mai interesantă a fost adăugarea domnului profesor, în care spuna că s-a luat hotărârea, în cadrul „Consiliului Extraordinar ASE” (nu cred că acesta era termenul, dar suna la fel de pompos) de a adopta ultimele directive europene referitoare la plagiere, prin a exmatricula, fără drept de reînmatriculare la ASE, pe studenții care se vor prezenta la licență sau dizertație cu lucrări plagiate. Că, până acum, ei erau doar picați și trebuiau să repete procesul. Stai puțin… Trebuia să vină UE să-ți spună ceva ce ar trebui să fie firesc? Nu mai vorbesc de faptul că până și proiectele plagiate ar trebui să ducă la măsuri mai drastice. În facultate, dacă erai prins cu un proiect plagiat, aveai mari șanse să nu intri în examenele unor profesori. Alții, desigur, erau mai indulgenți și îți dădeau 0 puncte pe proiect sau chiar pe seminar. 
Am mari dubii, însă, că această hotărâre va fi pusă în practică prea curând. O să vă spun și de ce: Anul trecut, regulamentul programelor de master prevedea un număr minim de 50 de credite, la sfârșit de an universitar (după sesiunea de reexaminări din vară)- asta însemna că puteai să ai maxim o restanță rămasă pentru anul 2. Ei bine, needless to say, spre surprinderea… nimănui, în ultima ședință a Senatului ASE din anul universitar 2008-2009 s-a hotărât ca această prevedere să fie eliminată/schimbată (nu m-a prea interesat care a rămas forma finală). De ce? Haideți, că știți… gândiți-vă că erau destul de mulți masteranzi care aveau mai mult de o restanță. Desigur, vorbim de masteranzi plătitori de taxă…
Din păcate, ASE nu este singurul institut de învățământ superior de la noi care procedează pe sistemul „trecem cât mai mulți studenți la examene, ca să avem și pe viitor studenți” (sau „învățământ la grămadă”, cum o numesc eu). Este o logică bazată pe ideea că, dacă studenții nu trec examenele, vor sfătui pe alții să se orienteze spre alte facultăți pentru a obține o diplomă fără eforturi substanțiale și, astfel, „clientela” (atât cea potențială, cât și cea prezentă) a facultății scade considerabil. Și, dacă vă grăbiți să vă aruncați în afirmații de genul „banii universităților sunt alocați de către ministerul educației (cum încerca să ne păcălească, în facultate, decanul ISE/FSEGA), vă recomand călduros să citiți un articol foarte interesant, numit „Rectorii de la stat mulg cu spor taxa de studii” (dați click pe titlu, pentru a citi varianta online) -autor: Viorica Ana Chișu (tot dânsei îi aparține articolul cu topul universităților, de care vorbeam mai sus), articol publicat în revista Capital, pe 24 decembrie 2009. Personal, îl consider cel mai bun articol citit până acum, pe tema finanțării universităților din România.
Greșeala pe care o fac majoritatea decanilor de facultăți este că nu fac altceva decât să reacționeze la condițiile actuale ale „pieței” studenților, crezând că a satisface cerința studenților de a obține o hârtie (este trist, dar cam asta reprezintă, în momentul de față, majoritatea diplomelor pe care le acordă facultățile din România) le va aduce în continuare succesul. Un decan inteligent este cel care va avea o atitudine proactivă, încercând să anticipeze ceea ce se va cere peste câțiva ani. Acest lucru poate fi făcut foarte simplu- nu este nevoie decât să iei contact cu manageri de companii/organizații care activează în domenii în care facultatea condusă de tine oferă studii. Sau, mai bine, mai vizitezi/iei contact cu universități din Europa de Vest, afli condițiile de studiu de acolo, principiile didacticii etc.
În fine, am încercat să fac o scurtă radiografie (știu că am scris mult, dar mai sunt foarte multe de spus) a învățământului superior de la noi, dintr-o perspectivă pur personală. Nu cred că va trage vreun semnal de alarmă articolul de față, dar poate dacă vor exista și alte voci care să exprime idei similare cu ale mele, generațiile viitoare vor avea de câștigat.
P.S. Unul din visurile mele este să înființez o facultate privată, în cadrul căreia să adun cei mai buni profesori în domeniu (cel mai probabil, va fi în domeniul economic), din țară.
După cum promiteam și în ultimul articol de pe anul 2009, revin cu un nou episod din serialul dedicat pasionaților de marketing (și nu numai).
O să încep cu un subiect… de fapt, cu o persoană/vedetă care a făcut subiectul multor articole din presă, săptămâna trecută… Probabil că unii din voi și-au dat seama despre cine este vorba… Da, el este- nimeni altul decât Dan Bittman, propus pentru funcția de consilier al lui Sebastian Vlădescu (ministrul de finanțe, pentru cei care sunt în urmă cu evenimentele din viața politico-economică). Dar… nu… nu am de gând să scriu despre funcția pe care o va ocupa. Mă interesează prea puțin. Dacă Andrei Ghoeorghe a ajuns directorul departamentului de comunicare din cardul aceluiași minster, nimic nu mă mai surprinde…
Vroiam, însă să remarc faptul că, deși prezintă o emisiune la TVR 1 de ani buni, postul național de televizune a demonstrat încă o dată (dacă era cazul) că statul este cel mai prost administrator- nu s-au gândit, în atâția ani, să semneze un contract/ o clauză de exclusivitate. De ce? Pentru că de imaginea sa (integrată în cea a trupei Holograf) s-au folosit și cei de la InfoPro (aparținând unui trust media concurent), în cadrul campaniei de aniversare a 5 ani de existență. TVR 1 a permis, astfel, că imaginea lui Dan Bittman să nu mai fie asociată cu postul TV (chiar dacă, eu unul, nu cred că emisiunea are audiență așa mare încât Dan Bittman să fie ascoiat cu ea sau cu postul TV care o emite). Dar iată că a intervenit un nou element în „ecuație”- Dan Bittman prezintă, în continuare, emisiunea „Dănutz SRL”, cel puțin în week-end-ul ce tocmai a trecut.
Ce se va întâmpla? Eu zic că o parte dintre cei care nu știau de emisiunea respectivă, dar au aflat de numirea lui Bittman în funcția de consilier la Finanțe și, citind prin presă, au aflat și de emisiunea respectivă, vor avea curiozitatea de a se uita la emisiune. Astfel, TVR reușește să profite de o șansă total întâmplătoare… Chiar și așa, din moment ce nu au o clauză de exclusivitate, profitul lor va fi pe un termen foarte scurt, pentru că vor fi și alte companii care vor vrea să-și asocieze numele cu vedeta trupei Holograf (un curent în publicitate, în 2009, care am o presimțire că va continua și anul acesta, este acela de a asocia produsul/serviciul cu imaginea unor personaje consacrate/vedete). Asta, în cazul în care noul statut îi va permite, deși am dubii că va fi așa.
Dacă tot suntem la capitolul vedete/personaje cunoscute, mi-am adus aminte că am văzut luna trecută un personaj foarte foarte vechi… Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de Petrișor, bucătarul care făcea furori pe la TV, prin anii ‘90… a apărut prima dată la matinalul Pro TV (nu mai țin minte cum se numea, dar știu că Andi Moisescu era moderatorul, preluând rolul de la Florin Călinescu), mai apoi la emisiunea lui Teo și, dacă îmi amintesc bine, la un moment dat a fost și pe la Prima TV (sunt mari șanse să mă înșele memoria ). Între timp, a apărut printr-o mulțime de reviste, emisiuni etc. Ultima dată îl văzusem pe un panou publicitar, în Cluj Napoca, în care promova produse din carne de la Selgros.
Ei bine, luna trecută l-am văzut pe un pliant, în care prezenta tot mâncare, doar că de data asta era vorba de Kaufland. Trebuie să recunosc că am fost total surprins, din mai multe motive: în primul rând, credeam că a dispărut complet „din peisaj”; în al doilea rând… cine mama zmeului (ca să folosesc o vorbă folosită de tatăl meu) îl mai asociază pe bucătarul Petrișor cu produsele de calitate după ce a apărut în atâtea locuri, în atâtea reviste, în atâtea reclame…? Probabil Kaufland (sau agenția care le gestionează contul de media, dacă au așa ceva) au mers pe curentul din piața publicitară de care vă vorbeam mai sus, o strategie care nu creează un impact extraordinar, nu este ceva nemaipomenit, însă aduce un venit sigur. În cazul de față, nu pot să nu mă întreb cât de mare a fost impactul prezenței lui Petrișor, adică ce creștere a produs aceasta la nivelul vânzărilor- aș zice că undeva aproape de zero…
Inevitabil, Carrefour trebuia să fie prezent în acest episod, tot la secțiunea „așa nu”- acum ceva vreme eram prin supermarket-ul de la Unirea, cu o amică de-a mea, care căuta odorizant pentru încăperi. Ei bine, exista o ofertă Air Wick – 2 aparate la preț de unul- pachetul valora undeva pe la 14-15 lei. Ei bine, ați ghicit: pe același raft se aflau și aparate Air Wick, singulare (din „vechiul stoc”). Da! Carrefour îți dă șansa de a fi tu fraierul care să achiziționeze un singur aparat, în loc de două. Ba mai mult, îți oferă șansa de a fi CEL MAI fraier: poți achiziționa un singur produs, la un preț mai mare decât cel cerut pentru două- produsele singulare aveau prețul de aproximativ 17 lei, deci cu 2-3 lei mai mult decât pachetul de două produse. Am o puternică senzație că cea mai mare bătaie de cap pentru tade marketer-ii din FMCG (Fast Moving Consumer Goods= bunuri de larg consum, pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenul) o reprezintă hipermarket-urile Carrefour (în special locația de lângă Unirea).
„Impossible is nothing” vă spune ceva…? Sunt sigur că da- unul din cele mai bune sloganuri din ultimii ani (părere pur personală, deși nu sunt și nu am fost clientul lor), aparține unei companii producătoare de echipament sportiv (nu îi vom da numele, ca să nu se creadă că este vorba de vreun advertorial). Ei bine, cam care credeți că ar putea fi traducerea (aproximativă) în limba română…? Ar putea fi o variantă „Imposibilul devine posibil”…? Categoric, da! Acesta este și sloganul care mi-a sărit în ochi pe un panou publicitar outdoor („billboard” este termenul care se folosește „în branșă”), când m-am întors în București, după vacanța de iarnă. Dar, nu! Nu vă grăbiți să spuneți că puteau găsi o traducere mai bună pentru „Impossible is nothing”. 
Pentru că nu este vorba de aceeași marcă. De fapt, este vorba de un produs din cu totul altă categorie… este vorba de „noul” Coca Cola light (poate nu sunt singurul care a observat că, de fiecare dată când un produs se relansează, el devine „noul Ț/X/Q”, deși are același conținut ca și înainte, de multe ori chiar și același ambalaj). Știind care este agenția de creație care gestionează contul Coca Cola România și vechimea parteneriatului dintre cele două entități, recunosc că sunt de-a dreptul surprins. Oare chiar nu știau cât de ușor se poate face asocierea „Impossible is nothing”-„imposibilul devine posibil”? Mă îndoiesc… vorbim, totuși, de oameni cu o experiență uriașă în spate. Bine, și atunci…? Cum de nu au putut găsi un slogan mai inspirat? Bun, înțeleg că este vorba de o campanie care are ca idee centrală faptul că ceea ce tu credeai că nu este posibil (gust neschimbat, deși nu conține zahăr) este cât se poate de posibil, dar… chiar nu se putea găsi o altă exprimare? Unde mai pui că clientul Coca Cola riscă să fie dat în judecată de producătorul de echipament sportiv și chiar să piardă procesul (aici, o parte din vină ar avea-o și Coca Cola, ai cărei oameni din departamentul de marketing ar fi trebuit să sesizeze această similitudine).
Desigur, din episodul 4 nu putea lipsi partea cea mai interesantă: spot-urile publicitare. La categoria „spot-uri penibile” avem cele două spot-uri pentru gletul Adeplast- „se întărește greu” și „se întinde ușor” sunt pseudo-mesajele spoturilor (cele reale sunt comprimate într-unul singur: atunci când folosești gletul Adeplast, ești satisfăcut sexual). Prin presa online am găsit clasificări de genul „spot din preistoria publicității”. Total greșit- în vremurile acelea, nu existau spot-uri cu tentă sexuală- sexul a început să vândă și în publicitate abia prin anii ‘90 (după 2000, în România, aș zice). Spot-rile respective nu fac altceva decât să exploateze cel mai de jos nivel al nevoilor umane. Cât de mult au reușit, nu știu… În primul rând, nu-mi dau seama care este publicul lot țintă- este clar că e vorba de meșteri, dar… ce fel de meșteri? Aș zice că, în niciun caz meșteri profesioniști, ci mai degrabă începători sau amatori. Pentru că cei profesioniști nu aleg produse doar pentru că le-au văzut la televizor, ci pun foarte mult accent pe calitatea produslui- pentru ei este important ca lucrarea finală să iasă bine și un rezultat bun se poate obține doar folosind produse de calitate.
Un alt spot care, de această dată mi-a atras atenția prin curajul pe care l-a avut compania (nu pot spune că și agenția de creație, fiindcă se vede că spot-ul este „importat”), mai exact filiala din România. Este vorba de spot-ul (cel mai recent, dacă nu mă înșel) pentru detergentul de spălat vase Fairy, în care tatăl este cel care spală vasele. Ei bine, spun că este vorba de curaj, fiindcă această reclamă efectiv „sparge” stereotipul mamei gospodine și tiparul societății românești clădite pe modelul patriarhal de familie- aici îl vedem pe bărbatul cu care ne-am obișnuit să fie misogin, să bea bere cu prietenii, să… orice presupune să nu fie un familist sau „gospodar”„coborând” la nivelul spălatului vaselor, activitate percepută (eronat, după mine) ca aparținând 100% femeii. Desigur, pentru ca spot-ul să fie unul eficient, el trebuie să creeze notorietate și intenție de cumpărare din partea consumatorului. Nu știu ce impact asupra vânzărilor ar putea avea acest spot. Ținând cont că vorbim de un segment de public atipic, aș zice că este și unul restrâns. De aceea, impactul total al spot-ului nu cred că va fi unul ridicat. Aș zice, totuși, că nu au riscat prea mult- spot-ul este deja creat, deci nu au mai fost nevoiți să plătească agenția, iar pe inserțiile media nu cred că au plătit prea mult (nu-mi aduc aminte să-l fi văzut în prime time). Până la urmă, dacă Procter&Gamble Balkans (din câte îmi aduc aminte, așa se numește divizia care cuprinde și România) sunt băieți deștepți, poate fi un început foarte bun pentru o abordare nouă a strategiei de promovare. Depinde doar de ei.
În fine, pentru că este un an al schimbărilor, o să introduc un „bonus” la fiecare episod din serialul „Scurtă incursiune în marketing-ul din România”. Este vorba de moduri prin care oamenii de la noi aleg să-și promoveze afacerile. Vedeți mai jos despre ce este vorba.
mulțumesc celor care și-au exprimat părerea: