Da, știu… sună a clișeu, nu? Poate că este. Câți dintre noi, totuși își pun întrebarea asta? Mulți… poate toți. Prea puțini, însă, reușesc să și găsească un răspuns la această întrebare.
Îmi amintesc, când eram mic (să zic, undeva pe la vârsta de 12-14 ani- nu mai știu exact), că aveam seri în care mă gândeam cu oroare la ziua în care nu voi mai fi. Mă gândeam… „ce nasol o să fie când voi muri… nu vor mai fi prieteni, nu va mai fi familie, nu vor mai fi oamenii din jur… efectiv totul va dispărea”. Și mă cutremura acest gând.
Ei bine, au trecut de atunci aproximativ 10 ani (ce mult, nu?), dar acel gând mi-a influențat mult viața… da, un singur gând îți poate marca evoluția. Ciudat, nu…? Acel gând m-a făcut să îmi doresc să trăiesc viața din plin, să fac absolut orice îmi trece prin cap, ca atunci când va veni vremea, să nu am niciun regret.
Am trăit din plin, am făcut toate nebuniile de pe lume (foștii colegi de școală generală pot confirma
), mi-am făcut o mână de prieteni adevărați și o mulțime de amici, pe unde am trecut. Dușmani…? Nu sunt atât de important încât să am dușmani. Pe plan profesional, am ajuns acolo une mi-am dorit (chiar dacă, după cum spuneam într-un articol anterior, ascensiunea abia acum începe).
Ce aș schimba din trecutul meu…? Absolut nimic. Am avut 2 părinți de la care am învățat foarte mult (atât filosofie de viață, cât și chestiuni practice), 2 frați minunați (da, și tu, care mai citești acest blog, chiar dacă ne place să râdem unul de altul
), câteva iubite pe care m-am străduit să le fac fericite (cu una din ele încă mă străduiesc), prieteni care m-au ridicat de la pământ în cele mai grele 2 momente ale vieții mele (știu ei care)… Pe lângă asta, am cunoscut oameni absolut minunați care, chiar dacă nu îmi sunt prieteni, m-au ajutat prin felul lor de a fi și tuturor le mulțumesc.
Cel mai important, însă, pentru mine, este că am iubit și iubesc. Personal, cred că viața asta este lipsită de orice farmec dacă nu ajungi să iubești pe cineva (și nu este vorba doar de partenerul de viață). Nu în ultimul rând, am încercat, pe cât posibil, să fiu bun cu oamenii (desigur, am și eu limitele mele- nu pot fi bun cu o persoană rea, din fire) și să-i ajut cum am putut (nu care cumva să credeți că pozez în bunul samaritean, că nu sunt eu cea mai altruistă persoană din lume). Nu cred în „viața de după” și de aceea încerc să iau tot ce este mai bun de la singura viață care cred că mi-a fost dată. Principiul după care mă conduc (și iată-mă revenind la începutul articolului) este acela de a avea conștiința curată și împăcată atunci când va veni ziua aceea… Iar asta, în mod cert, nu o poți atinge decât prin trăiri care se desprind total de lumea materială care ne înconjoară. Iubesc oamenii și îmi place teribil să fiu înconjurat de ei (a nu se citi „să fiu în centrul atenției”).
În fine, pot pune capul liniștit pe pernă, dacă știu că mâine nu mă mai trezesc. Pentru că, deși am o vârstă pe care mulți o consideră fragedă, am primit tot ce a fost mai bun de la viața asta.
P.s. Articolul de față nu constituie un rămas bun de la omenire- nu am fost diagnosticat cu vreo boală gravă incurabilă și nici nu am de gând să mă sinucid- îmi place teribil viața și vreau să profit cât mai mult de tot ceea ce îmi oferă.
Nu am făcut decât să așez în pagină câteva idei personale despre viață.
mulțumesc celor care și-au exprimat părerea: