“Electo-rata”, între șpaga electorală și profitul băncilor

Dacă ați ajuns la acest articol, cel mai probabil ați auzit de aberația pregătită de guvernul Ponta (se pare că PNL ar fi împotriva acestei măsuri, cel puțin la nivel verbal): Așa-numitul (de către presă) „credit fiscal” sau, mai pe înțelesul tuturor, înjumătățirea ratelor la credit pentru debitorii cu venituri nete sub 1.600 lei, timp de 2 ani.

S-a vorbit mult despre această măsură, în presă. Macroeconomiștii (a se citi „socialiștii”) văd în ea o stimulare a consumului. Alții (tot socialiști, dar de data aceasta, din arealul politic) spun că ar fi o măsură de ajutorare a celor care au ajuns să plătească mai mult de 60% (în cazul unora, chiar peste 100%) din salariu pe rata lunară la creditul bancar.

Ce vor guvernul și BNR să credem

Stimularea consumului

BNR (prin vocea lui Mugur Isărescu, dar și a lui Adrian Vasilescu), dar și guvernul susține că această măsură, de a reduce cu 50% ratele la credite, pe o perioadă de 2 ani, prin scutirea de impozit pe veniturile salariaților. Cum așa? Păi, zic ei, dacă oamenii vor avea mai mulți bani la dispoziție, vor cheltui mai mult și, deci, va crește consumul. Crescând consumul, vor crește și banii colectați de stat din TVA și, la final, „e bine pentru toată lumea”. Dar haideți să vedem cât de realiste sunt aceste previziuni.

Pe capital.ro (singura publicație care încă mai are analiști de orientare liberală prin redacție) găsiți un articol foarte interesant, scris de Șerban Bucsu (sau Bucșu) pe care vă recomand să-l citiți. Autorul subliniază ceea ce însuși ministrul economiei a declarat, că doar principalul (rata propriu-zisă) se va înjumătăți, nu și dobânda. „Doar principalul se înjumătăţește, nu şi dobânda, pentru că rata e sursa de profit a băncii şi ea trebuie plătită integral” declara ministrul amintit mai sus. Țineți bine minte ultima parte a citatului – ne vom întâlni cu ea mai târziu, în articolul de față. Același articol arată că, la un credit în valoare de 133.000 lei (apropiată de media unui credit ipotecar), datoria lunară a clientului este de 702 lei, la o bancă oarecare, dintr care (atenție!) doar 244 lei reprezintă rata, restul de 458 lei fiind dobânda. Nu este nevoie, desigur, să fim matematicieni ca să ne dăm seama că, de fapt, așa-zisa înjumătățire este departe de adevăr. În cazul creditelor de nevoi personale luate în perioada de boom (în 2007-2008), singurele care au o dobândă mai mică, nu se mai prea pune problema de reducere fiindcă acestea au cam ajuns la scadență sau vor ajunge în acest an (se acordă pe o perioadă de maxim 5 ani).

Acum să vedem cât de mult poate stimula consumul suma de 122 lei în plus, lunar. Puneți-vă în pielea omului care plătește peste 65% (am luat valoarea minimă – în unele cazuri, depășește 100%) din salariu pe rata lunară la bancă. Dacă aceasta este de 700 lei, salariul ar fi undeva la maxim 1050 lei, ceea ce înseamnă că din 350 lei omul ar trebui să-și plătească întreținerea, energia electrică, transportul public și să-și procure și de mâncare. Nu credeți că este aberant să te gândești că, având 122 de lei în plus, omul se va duce la magazin să-și cumpere haine sau încălțări noi…?

Bun, să zicem că creditul ipotecar este împărțit la doi (probabil că așa este în vreo 80-90% din cazuri) – soț și soție. Să zicem că, împreună, au, în medie, 3.200 lei. Din cei 3.200 lei, rata este, în medie, vreo 800 lei (nu am auzit până acum pe nimeni să spună că are rata la bancă sub 200 Euro, dar acceptăm această variantă). Din cei 3.200, rămân cu 2.400 lei lunar. Din aceștia, minim 100 lei se duc pe facturile lunare de curent electric și cablu TV+internet. Alți 200-400 lei se duc (în funcție de anotimp, tipul de locuință ș.a.) se duc pe întreținere. Încă cel puțin 100 lei merg pe transportul public. Considerăm că cei doi soți nu au mașină personală, deci nu trebuie să plătească și benzina. Așadar, rămân maxim 1.800 lei, lunar, de cheltuit pe mâncare, produse de îngrijirea casei, îngrijire și igienă personală. Dați-mi voie să cred că toate acestea ajung la 1.000 lei lunar.  Dacă includem și masa de prânz de la serviciu (fie ea gătită, fie ea cumpărată), se mai adaugă minim (zic eu) 500 lei. Așadar, la finalul lunii rămân maxim 300 de lei „de cheltuială” (haine, încălțăminte, poate ieșiri în oraș). Dacă cei doi soți au un copil, cred că ne-am dat seama cu toții unde se duc restul de 300 de lei. Ce va face familia cu cei aproximativ 150 lei pe care îi va avea în plus? Tind să cred că se vor duce tot pe produse de necesitate, nicidecum pe „consum”, în sensul înțeles de mai-marii economiști ai țării (BNR și guvernul).

Dar să ducem calculele până la capăt… Guvernul „finanțează” fiecare persoană cu, în medie, să zicem, 200 lei lunar. Din aceștia, își recuperează 29% (24% TVA plătit de contribuabil și 16% impozit pe profit plătit de producătorii bunurilor consumate – un profit mediu al pieței, am învățat eu la microeconomie, se situează undeva la 30%, deci impozitul ar fi ~5% din valoarea de piață a bunului). Cine finanțează, de fapt, marea parte a „creditului fiscal”? Ați ghicit! Fraierii care nu și-au luat credite sau care au contractat credite, dar au salarii mai mari decât media națională.

Ironia sorții face că, așa cum remarcă și Claudia Medrega, autoarea articolului din zf.ro, (către care am pus link în al 4-lea paragraf al articolului), același Mugur(el) Isărescu spunea, în 2011, că stimularea consumului este „o idee proastă” („Să stimulăm consumul ca să avem creştere economică nu pot să o calific decât ca pe o idee proastă”). Același Mugur(el), prin instituția pe care o conduce, la finalul 2008, în plină criză economică în SUA și, mai apoi în 2009, în UE, creștea rata dobânzii de referință până la 10,25%, în timp ce BCE o reducea la 2,50%. În mai 2009, rata dobânzii de referință stabilită de BNR era de 9,5%, în timp ce cea a BCE scădea la 1% (sursă: zf.ro). Ce a făcut atunci BNR ca să ajute datornicii la bănci? Mai nimic. De ce? Veți vedea la partea de concluzii.

Ajutorarea nevoiașilor

Referitor la așa-zisa ajutorare a nevoiaşilor, domnul Profesor Cristian Păun, de la ASE, a zis o frază cât o mie: „Acum e ilegal să cumperi votul direct, dar omul are un televizor acasă pe care îl duce înapoi la magazin pentru că nu poate plăti ratele. La fiecare, statul le-a dus ba o plasmă, ba o maşină. Legal, guvernul le oferă o pungă electorală destul de sofisticată.”

Ce vrea să spună, oare, domnul profesor…?

Ce NU vor guvernul și BNR să știm

Haideți să vedem lucrurile așa cum sunt ele, de fapt.

Rata creditelor neperformante din România a depășit-o pe cea din Grecia (țară care știm cu toții în ce situație se află), ocupând primul loc în Europa, cu 21,7% (în septembrie) și în continuă creștere. Când băncile trebuie să acopere aceste „găuri” prin provizioane, ce pot face decât să apeleze la ajutorul statului?

Prima dată s-au dus la BNR, care a eliminat (luna trecută, dacă nu mă înșel) rezervele minime obligatorii pentru ca băncile să-și poată acoperi provizioanele din rezervele respective. Țineți minte fluctuația foarte mare a cursului EUR/RON de săptămânile trecute? Acum știți și cauza principală.

Ei bine, se pare că rezervele băncilor n-au fost de ajuns pentru a-și acoperi creditele neperformante, așa că au apelat direct la stat (guvern) care, evident, a găsit și soluția: naționalizarea creditelor, cum bine o numește acelaşi profesor Cristian Păun. Cu alte cuvinte, statul preia datoriile (doar nu credeați că, timp de 2 ani, băncile nu vor primi ratele!), urmând să le paseze… cui? Evident, acelorași fraieri plătitori de impozite, care au muncit (atât în școală, cât și mai târziu) mult ca să aibă salarii cât mai mari pentru a-și oferi (lor și familiilor lor) un trai cât mai bun.

Să ne înțelegem: statul nu creează bani, ci îi redistribuie! Orice bani pe care statul îi plătește unor terțe instituții (fie ele FMI, UE, Banca Mondială sau băncile străine din România) sunt luați din bugetul statului. Statul are un buget fix (din taxe și impozite) cu care „jonglează” – ia dintr-o parte și îi duce în alta. Orice scădere de impozit/taxă dintr-o parte se compensează prin creșterea impozitelor/taxelor în altă parte. Probabil că, aici, ar fi vorba de cei 8 bani/litru în plus la acciza pe combustibil, despre care s-a discutat intens la finalul anului trecut.

Concluzia mea

De ce ajută statul băncile? Așa cum spuneam în „Criza zonei euro: un prilej pentru o (nouă) intervenție a statelor în economie?” (capitolul „de ce împrumuturile nu sunt o soluție pe termen lung”), ajutorul acordat băncilor nu a făcut decât să prelungească criza. Dar, totuși, se continuă ajutorarea acestora, începută cu JP Morgan, în SUA, și finalizată cu băncile europene. Răspunul vi-l puteți da fiecare dintre voi, în funcție de cunoștințe, principii și altele. Personal, înclin tot mai mult să cred că guvernanții statelor și mai-marii Uniunii Europene au acțiuni la bănci sau au primit ceva din partea băncilor (fie șpăgi, ascunse în forma lobby-ului, fie amenințări). Personal, nu cred că există, pe lumea asta, cineva, în afară de angajați și acționari, care să-și dorească salvarea băncilor de la faliment. Dacă știți voi pe cineva, vă rog să mă anunțați.

Aduceţi-vă aminte de soluția pe care au găsit-o oficialii UE la criza din Cipru (am scris și despre ea aici– ca să nu falimenteze sistemul bancar (care susține cea mai mare parte a economiei cipriote), au hotărât să „confiște” depozitele mai mari de 100.000 Euro. Desigur că o astfel de măsură nu ar fi funcționat la noi (a nu se înțelege că aș fi de acord cu așa ceva) – în primul rând, cei cu depozitele mari la bănci sunt „clienți politici” (o parte dintre ei chiar au susținut diverse campanii electorale) și sunt prea puțini ca să poată colecta statul suficienți bani (nu cred că își ține vreunul banii în băncile din România).

Ei bine, la noi nu au „luat de la bogați ca să dea la săraci”, ci vor să ia de la eternii plătitori de taxe și impozite, clasa de mijloc (ce a mai rămas din ea). De ce? Ei nu prea ies la vot de obicei, deci nu sunt o masă electorală critică (cum ar fi bugetarii, pensionarii sau sindicaliștii). Marea problemă este, însă, că ei nu protestează în stradă decât atunci când e cool sau o fac ca să se întâlnească cu amicii/prietenii/colegii la o bere… pardon, la o revoltă. În schimb, clasa de jos (denumire generică pentru cei cu salarii sub media națională) este o masă electorală critică. Și, dacă șpagă electorală nu le poți da fiindcă doamna Kövesi s-a cam pus pe arestat nume grele în ultima vreme, încerci s-o maschezi sub o formă de ajutor social. Și, dacă, în același timp, poți să-i ajuți și pe prietenii bancheri, de ce să nu o faci?

Ce ar fi de făcut?

Acum că avem cunoștință despre rate creditelor neperformante și că tot mai mulți români nu mai au bani să plătească la bănci, ce ar fi de făcut pentru a ieși din acest impas?

Câți dintre voi au auzit de legea falimentului personal, o lege ce se aplică în mai toate statele Uniunii Europene, cu excepția… ați ghicit! Bulgariei și României. Ce presupune o astfel de lege? Voi face o scurtă descriere în rândurile de mai jos.

În mare, cam același lucru ca în cazul falimentului juridic: „activele” debitorului sunt scoase la licitație pentru a acoperi, atât cât se poate, din datoriile falimentarului către bancă (și/sau alții). După ce s-au achitat o parte din datorii din aceste bunuri, în cazul în care ele nu acoperă 75%, se trece la pasul următor: reținerea, pe o perioadă determinată (diferă de la o țară la alta – la americani, de exemplu, este până la 5 ani) a unei părți din venitul debitorului (datornicului) astfel încât acesta să rămână cu bani de cheltuieli „absolut necesare”. În momentul în care se ajunge la recuperarea a 75% din datorie, debitorul este scutit de restul de 25% și este șters din orice evidență a rău-platnicilor. Mai multe detalii puteți găsi aici

Această lege a fost prima dată pusă în discuție, la noi, în 2010. Guvernul Boc, la recomandarea FMI și la cererea băncilor, a refuzat aplicarea acesteia, pe motiv că românii sunt „indisciplinați” și că vor profita de această lege pentru a „fenta” băncile de 25% din credit. Nu pot să nu mă întreb dacă o fi mai bine să nu primești nimic, cum se întâmplă acum cu 21,7% din credite… Ei bine, se pare că  proiectul de lege a ajuns din nou pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, celor pe care, zice-se, i-am ales să ne reprezinte interesele, pe 22 decembrie, dar „a fost scos de pe ordinea de zi pentru a fi îmbunătățit.”

Până nu se iese în stradă pentru motive cu adevărat importante (cum ar fi impozite noi sau creșterea celor existente), nu se va schimba nimic în țara asta. Vă garantez!

This entry was posted in economie and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s