Muzica, între artă și business

Acum vreo 10 zile, același Raku scria pe pagina lui de facebook (citez de pe altă sursă, se pare că, între timp, postarea a dispărut) următoarele:

<<“Nu sunt semnat la un like pe Facebook!”

Scria Doc mai demult pe pagina lui un articol pentru criticii care-si dau cu parerea despre ce facem:

“NU ne tragem de sireturi. Nu am impartit nicio paine impreuna, voi ati dat like fiindca (sper eu) va place ce facem la capitolul muzica. Daca crezi ca achizitionarea CD-ului sau a nu stiu ce merchandise iti confera dreptul de a-mi vorbi de la egal la egal sau chiar de mai de sus – supriza! – NU e asa. NU dau 2 lei pe parerea nimanui despre cum ar trebui sa fac eu nu stiu ce piese si cu cine, nu ma intereseaza ce vrei tu sa auzi… Daca iti place si tie – suuuper! Daca nu – suuuper! si ne vedem de viata…”

Subscriu acestor cuvinte si adaug in continuare SPECIAL PENTRU SPECIMENELE VIZATE mai sus: piesele cu diversi artisti din mainstream le fac pentru ca eu lucrez si cu prietenii si cu alti artisti care abordeaza diferite genuri muzicale, pentru ca imi place sa fac si piese de genul “Ca la bombardamente” sau “Luna de pe cer”, piese de radio, piese comerciale, muzica in general, pe langa ceea ce voi numiti “underground”.

De la piesele comerciale pe care apar pana la “mizerii”, “manele”, “prostitutie” etc. e cale lunga ironicilor.
Eu nu le percep ca voi dar percep frustrarea si invidia voastra de afoni, fara cultura muzicala, atunci cand risc sa am oarece succes. Ati sarit opariti cu concluzia ca sunt facute “pentru bani” dar habar nu aveti. De fapt habar nu aveti de viata mea si tot mancati cacat cu doua maini. Eu fac in muzica ce vreau, ce-mi place, pentru bani sau nu. Nu exista reguli. Asa am fost de la inceput: vezi discografia Morometzii, Zale, sau vezi integralhttp://www.raku.ro/discografie/ !

Muzica, rap-ul in speta, nu inseamna doar mesaj “antisistem” si “piese de viata grea”. M-am nascut odata cu una dintre primele piese ale genului: http://www.youtube.com/watch?v=tUqvPJ3cbUQ
Asculta-i mesajul si compozitia cocalarule care te crezi rapper underground, si care suferi de nebagare in seama!

Pe subiectul “sistem” am lasat in discografie material de studiu pe n albume si personal consider subiectul epuizat. Vrei cu sistem, cu underground, ia si asculta-mi albumele! Sunt tot ale mele, sunt acolo, sunt valabile si azi.

Daca vreau sa cant si “de voie buna” de-acum incolo sau sa cant si pentru publicul larg, asta fac si o fac bine, fara sa-mi stric principiile, personalitatea etc. Cred ca m-am explicat suficient in textele pieselor incat sa inteleaga si cel mai prost.

Dar tu terminatule care comentezi nu vezi imaginea in ansamblu. Tu critici vesnic prin prisma unei ultime piese aparute, uitand subit intregul si o vezi ca pe o mare shimbare de macaz ci nu ca pe O PIESA altfel, pentru altii, doar pentru ca nu e pe placul tau. Si hop sari cu noroiu’ si cu “vaaaai ce a patit, s-a stricat si…” Dislike, x si gata, nu am nevoie de parerea ta de expert!

Asuma-ti tu, canta 15 ani, expune-te, cu 20 de insi la concert, vinde cateva albume unui public ca tine, fii exclus de pe canalele media, tv, radio, fa-ti dusmani peste tot din cauza gandirii tale si abia apoi vino sa suferi la mine pe pagina carnaciorule!

Cand aveam probleme mari din cauza a ceea ce faceam (sau cand riscam sa fiu arestat) iti zic eu unde erai tu luptatorule al luminii: acasa la ma-ta in fata computerului cu mana in chiloti spargand seminte. La fel ca fetita aceea (zoso pare-mi-se) care in ianurie 2013 cand eram acolo pe strazi urla de dupa bloguri viteaza si mioapa ca “unde sunt rapperii antisistem?”.
Ciocu’ mic retardatilor!

Nu o sa raspund comentariilor. Nu-mi place sa socializez pe net, in general nefiind sociabil. De pe pagina mea adminul sterge toate comentariile infantile si ostile pentru ca asa l-am rugat eu. Eu am ales sa ma exprim prin muzica.
Cine are intrebari pertinente de pus are la indemana adresa de mail de contact pe toate paginile oficiale, adresa la care se raspunde in timp util la ceea ce consideram noi ca merita raspuns. Nu raspundem prin comentarii pe fb, yt, twitt, etc. ci doar pe mail.

Nu este o invitatie la vreun dialog; am scris acest mesaj ca exceptie, reprezentand reactia mea fata de nesimtirea unora care in ultima vreme a excaladat gratuit prin comentarii neavenite.>>

Am incheiat citatul.

La această postare am găsit de cuviință să-i răspund ceva de genul (administratorul paginii, sau chiar el, se pare că l-au considerat „infantil sau ostil”):

„Apreciez foarte mult muzica ta, pentru mesaje și ceea ce ai făcut și faci pentru hip hop-ul românesc. Nu înțeleg, însă, un lucru: din moment ce ți-ai creat pagina de facebook, de ce ai o problemă cu faptul că ești înjurat/criticat de oamenii care stau pe pagină? Puteai, foarte simplu, să îți păstrezi doar site-ul și să postezi acolo un mesaj de genul „dacă aveți ceva să-mi spuneți, putem comunica prin e-mail. „hateri” au fost și vor fi mereu în mediul online, nu cred că merită neapărat o atenție deosebită. Mi-ar plăcea ca acest mesaj să ajungă la tine, înainte de a fi șters de către admin și, poate să continuăm discuția tete-a-tete, nu prin e-mail. Pace!”

Poate ați ghicit deja, mesajul a fost șters (înainte să fie ștearsă postarea – am verificat la o zi după ce am pus comentariul ca să văd dacă a venit vreo replică, dar nu mai era acolo). Ei bine, în articolul ce urmează, aș vrea să descriu puțin cum văd eu acest gen de întâmplări, dar și muzica în calitate de fenomen, din 3 perspective: a consumatorului de muzică, a artistului/muzicianului și, desigur, a mea, „proprie și personală”. O să încep cu cel în a cărui poziție mă aflu și eu.

Înainte de a începe, însă, dați-mi voie să menționez că prin „consumator de muzică” înțeleg oameni care chiar au ca pasiune muzica, au artiști preferați (au toată discografia acestora, uneori) și sunt mereu la curent cu ce mai scot aceștia „pe piață” (voi detalia pe parcursul articolului termenul de „piață”).

Perspectiva consumatorului de muzică

Consumatorul român de muzică (articolul de față face referire strict la ce se întâmplă la noi) se împarte oarecum în 2 categorii: consumatorul „standard” (cam 80-90% dintre ascultătorii de muzică) și cel „de nișă” (aici intră și cei supranumiți „cunoscători”, dar nu numai – eu mă regăsesc aici, fără a fi neapărat un astfel de consumator de muzică).

Consumatorul „standard”

Consumatorul „standard” de muzică poate fi văzut la metrou ascultând în căști muzică fie de la telefon, fie de la player (iPod/mp3 player/walkman/etc). Muzica pe care acesta o ascultă este în proporție de 70-80% mainstream (o vom numi generic „muzică de mase” sau „pentru cei mulți”) sau ce au mai auzit pe la alții și li s-a părut interesant. Aceasta este descărcată de pe diverse site-uri sau primită de la prieteni, rude sau colegi (care, la rândul lor, au descărcat-o gratis de pe diverse site-uri/torrents).

Mare parte dintre acești ascultători standard dezvoltă o adevărată fixație pentru anumite genuri muzicale (rock, rap, grunge etc., sau, mai nou, dubstep) sau, mai rău, pentru anumite trupe – dacă le dai să asculte alt gen de muzică sau alți artiști, poți fi convins că nu se va/vor ridica niciodată la înălțimea trupei/genului preferat(e). Pur și simplu n-au cum…

Pentru consumatorul standard, muzica este mai degrabă un mijloc de divertisment sau o modalitate de relaxare decât o artă (ceva care se simte și cu sufletul, nu doar cu auzul). De aceea, el crede că absolut toată muzica este un business și consideră că a cumpăra muzica artiștilor preferați este ceva lipsit de sens. „De ce să cumpăr dacă pot lua gratis?” sau „n-am bani de cumpărat muzică” sunt cele mai frecvente replici pe care le auzi de la ei atunci când îi întrebi dacă au cumpăra(t) vreodată muzică. De curând am auzit și ceva de genul „ei, lasă, că așa-și fac și ei reclamă, se fac cunoscuți” sau „stai liniștit, că nu stau ei în banii mei”. Pe principiul enunțat de Bill Gates (spunea, într-un interviu, acum câțiva ani, că nu-l deranjează faptul că Windows se piratează fiindcă atunci când oamenii vor avea bani, vor cumpăra licențe de utilizare), aș putea fi de acord în măsura în care acesta chiar ar cumpăra muzica, la un moment dat. Tare mi-e teamă, însă, că mai mare decât simțul responsabilității și respectul pentru munca altuia este comoditatea și costul de oportunitate aferent unei astfel de achiziții (renunțarea la ieșit în oraș într-un weekend/la 2 bilete de cinema/ la un sfert de pereche de „convărși”). Putem spune, deci, că „once a pirate, always a pirate” (referindu-ne la piratarea muzicii, desigur).

Din când în când, consumatorul standard de muzică mai asistă la concerte, însă mai degrabă ca să socializeze (merge cu „gașca”) și, mai ales, ca să se distreze/să se simtă bine (niște bere, țigări, poate și alt fel de țigări, prafuri, pastile etc. – îl privește pe fiecare ce face cu viața lui, nu judec/critic pe nimeni). Dacă vine trupa lui preferată în oraș, iar prețul biletului este atât de mare încât l-ar forța să facă anumite sacrificii (vezi cele enumerate mai sus), strâmbă din nas: „băi, cam scump biletul, nu știu ce să zic… puteau să-l lase și ei mai ieftin…” Dar partea interesantă abia acum urmează.

Orice trupă sau artist are cea mai mare nevoie de susținerea publicului atunci când se află la început – pentru a putea continua să creeze artă (scurtă paranteză: vă rog nu mai folosiți forma greșită „creem” – corect este „creăm”), are nevoie de sprijin – fie că este financiar, fie că este doar emoțional (aprecierea publicului). Sprijinul financiar, însă, contează mult. Personal, am avut șansa de a împărți camera de cămin în ultimul an de facultate, cu un artist (baterist într-o trupă), un om deosebit, cu care am rămas și voi rămâne prieten (poate și citește aceste rânduri). Ei bine, trupa din care făcea parte, de cele mai multe ori concerta, practic, gratis – remunerația lor consta doar în acoperirea cheltuielilor de drum și „protocol”, la locația unde se concerta (sucuri/apă/bere etc.). Au fost și concerte la care erau plătiți în procent din încasările pe bilete. Însă nu vă imaginați că procentul era mare și că publicul se înghesuia mai ceva ca la Madonna. Nu, fiindcă muzica lor era una de nișă.

Să zicem că, pentru a-și putea permite să ducă un trai decent, să își dedice întreg timpul repetițiilor și/sau înregistrărilor sau concertelor, artistul sau trupa decide să adopte un alt stil, să devină mai „comercial(ă)” după un timp. Cum va reacționa consumatorul standard? „Ah, s-au dat pe comercială, nu-mi mai place”/„S-a stricat la c*% ăsta, a început s-o dea pe comercială”. Din păcate, acest gen de replici ajung și pe pagina de facebook a artistului sau sub formă de comentarii pe youtube, la un clip al său. Probabil astfel de aprecieri a primit și Raku, de l-au determinat să scrie un întreg articol dedicat „comentatorilor”.

Consumatorul „de nișă”

Această a doua „specie” de consumatori de muzică este mai rar întâlnită la noi. La rândul meu, tind spre apartenența la această categorie.

Cine sunt consumatorii de nișă? Unii sunt DJ-i sau chiar producători de muzică. Alții sunt doar ascultători, oameni pentru care muzica reprezintă cu adevărat arta și o stare ce transcende toate lucrurile lumești, o stare de beatitudine, poate chiar Catharsis, cum o numea Aristotel. Aceștia sunt oameni care toată viața caută ceva nou, ceva nemaiauzit în materie de muzică, sunt abonați la publicații (online sau tipărite) de specialitate, la canale de youtube sau la paginile de facebook ale artiștilor preferați (dar nu ca să dea like când artistul își pune statusuri de genul „m-am trezit de dimineață și am băut o cafea tare, după care am mâncat micul dejun”, ci ca să fie la curent cu orice nouă creație a acestora); sunt oameni (ca mine) care, la muncă, își caută un radio online sau site cu podcast-uri, își pun căștile pe urechi și sunt complet izolați de tot ceea ce se întâmplă în jur.

Pentru ei, muzica nu înseamnă doar cea clasică, rock, rap, grunge, garage, jazz, funk sau electronică (cu multitudinea de sub-genuri aferente), ci orice le sună bine în urechi și este diferit de ceea ce au ascultat anterior. Nu îi interesează viața personală a artiștilor, ci doar creația lor. Iar când aceștia își schimbă radical stilul, nu încep să critice; caută să-și dea seama dacă „se înțeleg” cu noul stil, iar dacă nu, pur și simplu nu-l mai ascultă și încep să caute alți artiști valoroși.

Spre deosebire de „consumatorii standard”, ei respectă creația artistului așa cum își respectă propria muncă și au pretenția să fie plătiți pentru ea, nu să le fie „copiată” de alții, fără ca ei să primească ceva. De aceea, sunt dispuși să plătească pentru muzica pe care o ascultă și care le place, chiar dacă uneori asta poate însemna renunțarea la un drum cu autocarul până acasă, o ieșire în weekend cu prietenii, sau o ieșire la film cu perechea. CD-uri, melodii din iTunes, albume digitale sau chiar viniluri… toate se află în colecția consumatorilor „de nișă”, de artă. Și asta fiindcă ei văd în muzică o artă, nu un business.

Perspectiva creatorului de muzică

Needless to say- vorba englezului- și aici avem două categorii, la fel ca în cazul consumatorilor de muzică.  Așa cum sunt sigur că mulți dintre voi au intuit, este vorba despre creatorii de muzică „underground” și creatorii de muzică mainstream „comercială” sau „pentru mase”. Nu are sens să dau exemple din fiecare categorie fiindcă în această clasificare există o mare doză de subiectivism în rândul consumatorilor (deși lucrurile ar trebui să fie cât se poate de simple).

Și aici mă văd nevoit să menționez că exclud din categoria „creatori de muzică” câteva „rase” aparte: maneliștii, băiețașii de cartier și alte asemenea specimene.

Creatorul de muzică underground

Creatorul muzicii underground -așa cum îl văd eu- creează, în general, muzică pentru el și pentru un cerc restrâns de oameni apropiați (prieteni, poate familie). La un moment dat ajunge să posteze muzica și pe diverse site-uri dedicate, de genul soundcloud.com, încurajat fiind de cei cu care a împărtășit creația sa artistică. Ei bine, din acest moment artistul nostru încetează să mai fie „underground”. Multă vreme, „underground” a fost confundat (încă mai este, dar nu într-o proporție atât de mare) cu muzica ce conține un mesaj (social, de cele mai multe ori). Nu este cazul – există numeroși artiști români care au un mesaj, însă își promovează melodiile prin diverse mijloace – videoclipuri postate pe youtube/trilulilu.ro/220.ro etc., distribuite pe pagina lor de facebook, urcate pe tot felul de site-uri de muzică ș.a.m.d.

Creatorul de artă comercială

În acest moment probabil că aveți o dilemă: dacă aceștia nu sunt underground și, cu siguranță nu sunt „comerciali”, cum se pot numi ei? Cu riscul de a-mi atrage multe critici, îi consider tot creatori de artă comercială (din moment ce își promovează creația, înseamnă că își propun să și facă bani din ea, nu?), doar că „de nișă” (se adresează unei audiențe restrânse) – la fel ca în afaceri – există brand-uri/companii care se adresează unui segment mare de public și altele care țintesc partea de public care nu face parte din „mulțime”. Probleme ar putea să apară atunci când artistul vrea să fie și underground și de nișă, în același timp. Părerea mea e că nu se poate… odată ajuns „pe scenă”, te-ai expus din proprie inițiativă și nu-ți rămâne decât să accepți atât laudele, cât și criticile. Din păcate, unii au probleme în a gestiona partea a doua.

Creatorul de muzică pentru mase

Ei bine, dacă tot scriu așa mult, voi continua povestea creatorului de artă care a început cu muzica underground și a ajuns la cea comercială „de nișă”. Artistul respectiv cunoaște succes cu muzica „de nișă” și se gândește că ar putea face mai mulți bani din muzică, așa că hotărăște să treacă la următoarea etapă în dezvoltarea lui ca artist: muzica pentru mase. De acum, creația lui încetează să mai fie artă și devine „entertainment”. Din nefericire, marea majoritate a muzicienilor care fac această trecere, trăiesc în continuare cu falsa impresie că ceea ce ei creează se numește „artă”. Din punctul meu de vedere, în momentul în care ceea ce produci devine un business – creezi nu ceea ce simți, ci ceea ce cere publicul – rezultatul nu mai poate fi numit artă.

Nu-i critic și nu-i judec pe cei care fac business din muzică (unii o fac chiar foarte bine și îi apreciez din punct de vedere profesional), mă supără doar că mare parte din ei nu sunt constanți în ceea ce fac și/sau își creează o imagine falsă despre ei înșiși.

Cât despre bătălia dintre „hateri” și artiști/entertaineri, venită din această falsă percepție, voi încerca să dezbat chestiunea în cele ce urmează.

Și, în fine, perspectiva personală

Îmi plac atât artiștii underground, cât și cei „de nișă”. Încerc să le cumpăr creațiile, atât cât mă „lasă buzunarul” (nu mă plâng de situația materială, dar nici nu pot spune că mi-aș permite să cumpăr tot ce apare nou și îmi place mult). Am un dispreț (mai mic sau mai mare, în funcție de relațiile personale) față de consumatorii standard care câștigă suficient cât să cumpere întreaga discografie a fiecăruia dintre artiștii preferați (nu sunt mulți), dar preferă să pirateze „Dacă-i gratis, de ce s-o cumpăr?” este vorba lor preferată. De ce? Înainte de a-ți da singur(ă) răspunsul, gândește-te cum ar fi ca ideile tale (să zicem că întreprinzi activități de natură intelectuală la locul de muncă) de eficientizare a business-ului (marketing/vânzări/operațiuni/controlul calității etc.) să fie date de cineva „la liber” și să fie preluate și de alții, fără ca tu să primești vreun ban (salariu sau remunerație contractuală) pentru ele. Ți-ar plăcea, nu? Sunt convins. Acum încearcă să te pui în poziția artistului.

Îi dau, în parte, dreptate lui Raku, dar pe de altă parte nu prea. Îi dau dreptate în ideea că este lipsă de bun simț să critici un artist că produce muzică comercială (ar trebui să se introducă sintagma la cacofonii permise în limba română, dacă mă întrebați pe mine :)), din moment ce tu nu l-ai susținut (financiar) atunci când crea muzică „underground” sau „anti-sistem”, cum o numește el. Dintre multitudinea de hobby-uri practicate de români, unul se distinge foarte bine: să fim comentatori – ne place să stăm pe margine și să criticăm. Critica nu este rea, uneori poate fi constructivă. Dar cu siguranță nu are cum să fie constructivă atunci când vine din partea cuiva care nu cunoaște deloc domeniul din care face parte subiectul sau care nu s-a implicat cu nimic pentru a schimba/păstra un lucru (rău sau bun). Așa cum zicea același Raku la un moment dat (era un dialog cu public imaginar, postat pe youtube – văd că a dispărut și acesta), înainte de a critica artistul că nu mai cântă ceea ce-ți plăcea ție, întreabă-te dacă și cât de mult l-ai sprijinit atunci când producea muzică „underground”.

Credeți că, fără aportul publicului, care să cumpere bilete la concerte sau piese ale trupei, astfel de artiști ar putea să reziste? Credeți că instrumentele se întrețin singure, nu necesită cheltuieli? Mai cugetați puțin… eu unul cred că 90% din muzica ce se creează dispare înainte de a ajunge cunoscută datorită lipsurilor materiale, lipsuri pe care continuăm să le întreținem prin piratarea muzicii. Iar dacă vreți să faceți o comparație cu lumea occidentală, v-aș sfătui să nu vă grăbiți. Înclin să cred că acolo nu se piratează muzică datorită legislației stricte și a amenzilor aplicate pentru nerespectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Din păcate, pentru românul de rând, acest termen are o semnificație total necunoscută. Unora li se pare ceva mai degrabă hilar, au impresia că te fandosești când folosești termenul. Pentru un popor care abia acum 20 de ani a început să învețe ce înseamnă „drept de proprietate”, poate n-ar trebui să ne surprindă. Sau poate tocmai asta ar trebui să ne indigneze… cine știe…?

Dar dacă, totuși, ne dăm drept pasionați de artă și arte, cred că respectul pentru munca unui artist ar trebui să fie la nivelul bunului-simț.

În ceea ce-i privește pe creatorii de muzică, cea mai mare problemă a lor pare să fie lipsa de coerență – unii vor să fie underground, dar sunt în același timp comerciali, alții sunt „bad boys” și „vedete”, dar în același timp se dau suferinzi de intruziunea paparazzilor în viața lor privată; alții spun că muzica pe care o produc este pentru fani, dar se simt ofensați când aceștia îi critică sau le vorbesc într-un anumit fel. Aici vorbim și de lipsa crasă de cunoștințe în marketing-ul cultural/artistic, o a doua mare problemă a artiștilor – nu realizează că, în momentul în care ți-ai creat pagină de facebook sau ai postat un clip pe youtube, mesajul tău către fani este „sunt aici, puteți dialoga cu mine”. Nu, ei consideră că facebook sau youtube sunt STRICT pentru promovare, nu pentru ca fanii (sau „hater-ii”) să-și exprime părerile. Iar dacă cineva are o părere/ o idee care îi deranjează, șterg imediat postarea. Cu alte cuvinte, fac exact ceea ce critică în unele piese de-ale lor: cenzurează. Oameni buni, vremurile s-au schimbat, trăim în era „social media”. E cazul să vă adaptați la ea și, dacă vreți să mai aveți fani, acceptați-le și criticile – pentru ei produceți muzică, ei vă susțin financiar. Dacă nu, nu vă mai promovați muzica pe aceste canale și lăsați-o doar pe site-ul/blog-ul propriu, cu opțiune de streaming sau cumpărare. Sau, mai bine, țineți-o pentru voi. Nu zice nimeni să fiți sclavii fanilor, dar nu îi puteți ignora.

În așa-zisul război dintre „hateri” și artiști, primii greșesc prin faptul că nu vor să priceapă faptul că o muzică ce nu le place nu li se adresează – ca în publicitate, dacă o reclamă nu îți place defel, sunt foarte mari șanse ca tu să nu fii în publicul-țintă – iar artiștii greșesc prin faptul că se simt ofensați de vorbele unor astfel de oameni care n-au ce face cu viața lor și se apucă să scrie lucruri pe care fanii „buni” s-ar putea să le interpreteze ca adresându-li-se lor și să se simtă, la rândul lor, ofensați.

Și, ca să închei în nota unui eseu reușit (așa am învățat la școală), reiau ideea din titlul articolului și spun că muzica poate fi atât artă, cât și business – depinde de fiecare dintre cei care o produc, dacă vor să fie simpli entertaineri sau artiști. Pentru mine, însă, muzica încetează să mai fie artă și producătorul încetează (în mod voit sau nu, conștient sau nu) să mai fie artist în momentul în care muzica devine singura sa sursă de venit. În acel moment, el este forțat să creeze genul de muzică ce se cere „pe piață” și încetează să mai creeze ceea ce simte. Fac o paralelă cu gazetarii care scriu fiindcă asta le este meseria, iar mare parte din articole sunt de o calitate slabă, pe când există bloggeri care scriu doar când au chef, însă o fac mult mai bine decât așa-zișii editorialiști.

Poate cel mai important, pentru un creator de muzică, este să-și aleagă drumul de la bun început – fie vrea să fie artist, fie vrea să fie entertainer – și să nu se abată de la el. Fiindcă, în momentul în care o va face, cei mai loiali fani îl vor da uitat.

This entry was posted in muzică and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s