Cipru și naționalizarea băncilor sau despre proprietate privată și concurența fiscală

Politicienii și criza economică

În 2007, când începea „criza economică” (o criză financiară mai degrabă; mai exact, o criză bancară susținută de state), multe bănci (unele mai mari, precum Lehman Brothers, altele mai mici) din SUA aveau să „cadă” una câte una. Majoritatea au fost preluate de bănci mai mari, iar cele mai mari (de exemplu, JP Morgan) aveau să fie salvate de stat, pe principiul „too big to fail”. Statul american a decis că prăbușirea unor bănci de talia JP Morgan ar fi adus după sine o prăbușire a sistemului economic și, deci, pierderea, din partea deponenților, a unor sume importante de bani.

În termeni cât se poate de simpli, ceea ce a făcut, concret, statul american cu băncile mari (too big to fail) se poate rezuma astfel: au luat bani dintr-o parte și i-au mutat în altă parte. Adică, au luat banii contribuabililor americani (fie că aveau, fie că nu aveau bani depuși la băncile respective) – colectați din taxe și impozite (adică mai pe ascuns, că dacă luau forțat banii oamenilor, sigur n-ar fi ieșit bine) și au transformat banii virtuali ai băncilor (banii virtuali = bani pe care banca îi deținea doar „pe hârtie”) în bani reali, pentru ca acestea să-și poată plăti creditele/datoriile. Desigur, condiția pentru ca statul să împiedice prăbușirea băncilor mari a fost naționalizarea lor prealabilă.

Dar Uniunea Europeană (sau „finanțiștii” europeni) nu este neapărat un admirator al naționalizărilor, date fiind sechelele comunismului care, în unele state, încă se mai simt. Așa că, de-a lungul anilor scurși de la începerea „crizei”, politicienii Uniunii (în cârdășie cu FMI și Banca Mondială) au făcut, ca să parafrazez celebra vorbă a lui Farfuridi, după cum urmează: „Să se nu se naționalizeze cerem, dar să  se administrăm noi băncile”. Iar cazul Greciei este deja arhicunoscut și nu face obiectul articolui de față.

Despre „criza bancară” din Cipru

Ce vor policienii să știm

Să vorbim, așadar, despre Cipru: o insulă la Marea Mediterană, cu o economie bazată preponderent pe turism și servicii bancare, a intrat în Uniunea Europeană în 2004, iar în 2008 a adoptat moneda Euro; Printre foarte puținele offshore-uri (atenție la acest termen, voi reveni asupra lui) din Europa și, cu siguranță singurul din zona Euro. Valoarea sectoruluui bancar o depășește considerabil pe cea a Produsului Intern Brut (PIB=suma valorilor adăugate ale tuturor serviciilor și produselor prestate/create pe teritoriul național)

Voi relata pe scurt și, cât se poate de simplu (fac tot posibilul să evit termeni economici mai puțin cunoscuți): în vara lui 2012 Cipru a solicitat ajutor financiar extern pentru Cyprus Popular Bank, în valoare de 1,8 miliarde Euro. Imediat după, agenția de rating Fitch a coborât rating-ul de creditare la stadiul de „junk” (puteți traduce mot-a-mot și veți înțelege ce vrea să spună acest termen).

În martie 2013, Cipru a solicitat un nou ajutor extern, de această dată în valoare de 10 miliarde Euro. Cui? Uniunii Europene și FMI, desigur. Ar fi culmea să faci parte din zona Euro și să ceri ajutor din altă parte (sic). UE (a se citi „Germania”) a fost de acord, dar cu o condiție: Cipru să facă rost de alți 6 miliarde de Euro, pentru a putea susține economia (varianta oficială). Miniștrii de finanțe europeni au fost atât de amabili încât au oferit și o soluție Ciprului: să impoziteze toate depozitele bancare de până la 100.000 Euro cu 6%, iar cele de peste 100.000 Euro, cu 10% (sper că am ținut minte corect cifrele; totuși, sunt prea puțin relevante – este o chestiune de principiu mai degrabă). Președintele cipriot a transmis mai departe, parlamentului această propunere, spre a fi votată. Înainte de a face acest lucru, a avut grijă să închidă toate băncile pe o perioadă de 2 zile (care s-au făcut 12, în final), de teama repetării situației din 1929, din SUA, când toți deponenții s-au grăbit să-și scoată banii din bănci, iar acestea au falimentat.

De teama unei revolte populare sau din alte motive, parlamentul cipriot a respins propunerea europenilor, președintele văzându-se pus în situația de a negocia chiar cu statul rus un pachet de ajutor. S-a vehiculat că Rusia ar fi cerut, în schimbul acestui ajutor, dreptul de a exploata gazele naturale din arealul cipriot al Mării Mediterane. Nu se știe sigur ce anume s-a negociat între cele două părți, singurul lucru cert este că nu s-a ajuns la o înțelegere.

În condițiile date, președintele cipriot s-a întors la finanțiștii europeni, iar aceștia i-au transmis că trebuie găsită o cale de a strânge cei 6 miliarde Euro la bugetul statului; dacă nu, Uniunea Europeană reconsideră poziția sa față de prezența Ciprului în zona Euro. Din nou, au fost atât de amabili încât au venit și cu o nouă soluție: depozitele mai mici de 100.000 Euro să nu fie atinse, dar cele peste 100.000 Euro să fie impozitate cu 40%(!), iar banii din Cyprus Popular Bank (a doua cea mai mare bancă a țării) vor fi direcționați către o bancă cu active „toxice” (neprofitabile) – cu alte cuvinte, se vor „evapora”.

Băncile n-au dat faliment; bogații au fost impozitați, iar cei mai puțin bogați au rămas cu banii neatinși; Cipru a rămas în zona Euro; UE și FMI și-au îndeplinit obiectivele… ca să folosim o vorbă din popor, „curge numai lapte și miere”. Să fie, oare, așa? Vă propun să vedem…

Ce s-a întâmplat, de fapt?

UE, concurența fiscală și paradisurile fiscale

Ziceam mai sus că voi reveni asupra termenului de offshore (cunoscut și ca „paradis fiscal”). Cred că înainte de a intra în subiect, ar fi binevenită o lămurire: de ani buni (în special de la începerea crizei, dar și mai devreme), s-a tot vorbit de offshore-uri sau „paradisuri fiscale”, niciodată de bine. Aceste offshore-uri (din care, până de curând, făcea parte și Cipru) nu sunt altceva decât state care oferă condiții foarte bune de depozitare a avuțiilor (sub formă de bani, în general): confidențialitatea datelor personale („secretul bancar”, cum i se mai spune) și impozite mici. 

În 2006, când am avut uriașa șansă de a lua parte la cele mai utile și mai palpitante zile de școală din viața mea, la un seminar+școală de vară în Franța, s-a pus în discuție termenul (atât de drag socialiștilor francezi, dar și europeni) de „dumping fiscal”, cu referire la (evident!) paradisurile fiscale. Pe scurt, aceste state erau acuzate de o „conurență fiscală neloială” (una din cele mai mari aberații auzite vreodată). Uniunea Europeană (a se citi, din nou, Germania… hai și Franța) nu a fost, nu este și nu va niciodată de acord cu această concurență fiscală. De ce?

Răspunsul nu este deloc dificil: marile puteri ale Uniunii Europene sunt, toate, adepte ale intervenționismului în economie. Cu alte cuvinte, guvernanții acestor țări sunt de părere că oamenii de rând, contribuabilii sunt incompetenți și incapabili să-și gestioneze singuri resursele (veniturile), așa că inventează ei tot felul de termeni complicați, pun la cale  niște mecanisme la fel de complicate de distribuire a veniturilor (colectate sub forma taxelor și impozitelor). Pe rând, fiecare din aceste mecanisme se dovedește falimentar, iar ei mai peticesc găurile apărute cu alte mecanisme complicate, până totul devine o nebuloasă înțeleasă doar de ei (n-aș garanta că toți reușesc să înțeleagă), nu și de contribuabili.

Ei bine, pentru ca acești politicieni să gestioneze resursele după cum cred EI de cuviință sau (în unele cazuri) după bunul plac, trebuie să colecteze cât mai mulți bani din impozite (ca să aibă ce cheltui, nu?), deci să pună impozite cât mai ridicate. Or, în momentul în care un alt stat vine cu impozite mai mici… hopa! apare concurența fiscală. Dar ei nu vor concurență fiscală. Dacă s-ar putea, ei ar impozita tot globul pământesc cu 100%. Dintr-o dată, avem situația a doi comercianți, vânzători ai aceluiași produs, care se bat pentru clienți. Iar cel care avea monopolul pieței până să apară concurentul cu prețuri mai mici, evident că se simte deranjat de acesta pentru că îi „fură” din clienți. Revenind la întrebarea de mai sus, ce s-a întâmplat, de fapt?„Comercianții mari” (Germania, Franța) sunt cei care fac jocurile în Uniunea Europeană, iar cei mici încearcă în zadar să atragă „clienți” la ei în țară. Pentru că organizațiile pseudo-economice (de tip FMI sau Banca Mondială) sau cele suprastatale (de tip UE) nu vor fi niciodată de acord ca „clienții” lor să meargă în paradisurile fiscale. Și de aceea se militează de ani buni pentru o „egalitate fiscală” în Uniunea Europeană (am fost foarte fericit când am aflat că propunerea a fost respinsă de Parlamentul European, dar sunt convins că se vor face multe și mari presiuni pentru adoptarea unei asemenea măsuri). Credeți că Nokia a plecat din Germania fiindcă nu le plăceau nemții? Sau că Johnny Hallyday (unul din cei mai cunoscuți cântăreți francezi) și-a mutat sediul fiscal în Elveția fiindcă îi place mai mult acolo? Sau credeți că Zlatan Ibrahimovic a fost fericit când a aflat că, pe lângă impozitul de 41% pe salariu, pe care îl plătea statului francez, mai pierde încă 34% (în octombrie 2012 statul francez a decis să mărească impozitele pentru veniturile peste 1 milion de euro lunar la 75%(!)) din bani? Vă zic eu: NU. Se spune că Zlatan Ibrahimovic și Carlo Ancelotti, de la clubul de fotbal Paris Saint-Germain (primul, jucător, al doilea antrenor) ar fi printre cei afectați. Cum s-o simți Ibrahimovic știind că valoarea lui ca jucător este de 1 milion de euro lunar, însă statul francez consideră că valorează doar 250.000 euro? Nu-i de mirare că a jucat atât de slab în meciul cu Barcelona, de marți… Și ce fac firmele sau afaceriștii atunci când nu sunt mulțumiți că li se impozitează veniturile prea mult? Pleacă spre așa-zisurile paradisuri fiscale. Bineînțeles, Cipru era un asemenea paradis fiscal. Și, culmea fiscalității! făcea parte chiar din zona Euro. Acum că un offshore a fost șters de pe listă, mai rămâne Elveția (în Europa). Voi reveni și asupra Elveției spre finalul articolului.

UE vs Rusia

În acest moment, nu cred că mai este un secret pentru cineva că între Rusia și UE+SUA planează un soi de război rece: Uniunea Europeană nu prea este încântată de modul în care „oligarhii” ruși fac afaceri în Europa, pe când SUA au un conflict „tradițional” și istoric cu Rusia. Iar în încercarea de a izola cât mai mult Rusia de restul Europei, fac tot posibilul să extindă granițele Uniunii Europene cât mai aproape de aceasta – în momentul de față, Ucraina reprezintă cea mai mare miză, iar Rusia pare să aibă câștig de cauză.

Uniunea Europeană a ținut neapărat să dea o replică prin confiscarea (asta s-a întâmplat, de fapt), clar direcționată, a banilor rusești din sistemul bancar rusesc, pe motiv (la fel de neoficial ca intenția de a impozita cu preponderență depozitele bancare ale rușilor) că afaceriștii ruși spălau bani prin aceste bănci. Până la proba contrarie, plecăm de la prezumția de nevionovăție, ceea ce înseamnă că Cipru (UE, mai exact) a confiscat total ilegal, imoral și nejustificat banii afaceriștilor ruși.

La ce pot duce astfel de acțiuni? Se pare că „nea” Putin pregătește ceva: primul lucru pe care l-a făcut a doua zi după anunțul „planului de salvare” a Ciprului, la ora 6 dimineața, a fost să-l trezească pe ministrul apărării ca să demareze o serie de exerciții militare în Marea Neagră. Din păcate, se dovedește încă o dată că, la baza conflictelor armate/războaielor din istorie, au stat intervenții ale statelor în economie.

Al doilea lucru: pe motiv (oficial) de combatere a corupției în rândul funcționarilor ruși, Putin a dat ordin ca niciunul dintre aceștia să nu dețină bani în bănci din afara țării, iar celor care dețin astfel de conturi să le fie confiscate. Cu alte cuvinte, Putin a tăiat orice legătură cu băncile europene și a declarat un soi de război financiar/bancar Uniunii Europene.

Naționalizarea băncilor – un precedent periculos

După soluția „in extremis” (ca să folosesc un termen din sport) adoptată de Cipru, au apărut multe declarații (bancheri, oameni politici, inclusiv atotputernicul „Mugurel” Isărescu care a evitat un răspuns la chestiunea naționalizării băncilor prin a spune că sistemul nostru bancar nu se poate compara cu cel al Ciprului), care spuneau că așa ceva nu se poate întâmpla în altă parte, și care aveau rolul de a calma spiritele. Straniu, însă, un om politic (cred că un ministru european de finanțe, nu țin minte exact) a declarat că în acest moment, niciun depozit bancar din lume nu mai este sigur. Și bine zicea!

Mă puteți considera un adept al teoriei conspiraționiste, însă trăiesc cu o convingere puternică a faptului că Cipru a fost „cobaiul” unui experiment pe care UE îl pândește de ceva vreme. Și ocazia perfectă s-a ivit în cazul acestui mic stat, cu o influenă prea mică în Parlamentul European și o populație la fel de mică. Cu Grecia nu s-a putut, nici cu Spania. Dar, după ce Cipru se va fi așezat pe așa-zisa linie de plutire, Angela Merkel va zice către greci și spanioli: „vedeți? La ei a funcționat. Haideți să facem la fel și la voi, va funcționa sigur.”

De ce este un precedent periculos? Seamănă foarte mult cu ceea ce a făcut puterea comunistă cu pământurile țăranilor: le-a confiscat („naționalizat”). La fel se întâmplă și în cazul de față, doar că nu mai avem terenuri agricole sau proprietăți, ci bani. Iar sistemul comunist a fost înlocuit de unul pseudo-democratic (cât se poate de pseudo-), pe principiul „acordului tacit”. Banii „oligarhilor” (în mod sigur erau și oameni de afaceri corecți cu depozite peste 100.000 Euro, însă pentru UE ei reprezintă „cantitate neglijabilă”) (atenție!), proprietate privată, au fost luați „cu japca” de statul cipriot (UE, de fapt) pentru „binele național”. Ce-mi place termenul ăsta… Culmea este că apare mai mereu în cazurile în care statul abuzează de poziția sa și confiscă/elimină proprietățile private.

La ce va duce această „luare cu japca”? La alte asemenea cazuri: urmează Grecia, Spania și, dacă nu sunt cuminți, Irlanda, Portugalia și altele. Probabil ar fi urmat și Elveția (printre foarte puținele offshore-uri rămase în Europa), însă ei au fost mai deștepți și au rămas în afara Uniunii Europene (chiar dacă fac parte din European Free Trade Agreement), neputând fi controlați de Angela Merkel sau miniștrii de finanțe care consideră că știu mai bine decât oricine care sunt cele mai bune soluții la problemele noastre, ale cetățenilor.

Prima pe listă a fost, totuși, sucursala Bank of Cyprus din România despre care, vă vine să credeți sau nu, se spunea că nu va fi afectată în niciun fel de situația din Cipru. Sincer, chiar nu v-ați săturat să fiți mințiți sistematic de politicieni și bancheri?

Existau alte soluții?

Categoric. Cea mai bună (și prima recomandare a economiștilor de orientare liberală) ar fi fost transformarea datoriilor în acțiuni. Cum funcționează? Foarte simplu: se calculează valoarea totală a creanțelor, acestea se transformă în acțiuni, iar fiecare deponent (creditor al băncii) primește un număr de acțiuni raportat la procentul pe care îl deține în totalul creanțelor băncii. În acest fel, creditorii vor fi stimulați să găsească soluții pentru a ține banca „în viață” (și, credeți-mă, o vor face mai bine decât orice stat/guvern/parlament). Mai multe pe această temă puteți găsi în articolul „Taxarea deponenților nu poate fi un pas în direcția bună”, de pe mises.ro.

Adevărata problemă este că UE nu poate accepta așa ceva, ca oamenii să-și administreze singuri banii. Cum spuneam mai sus, politicienii (au impresia că) știu mai bine ce trebuie să facem cu proprii noștri bani) și, de aceea, pun la cale tot felul de „bailout”-uri bancare.

Și, ca o dovadă a măiestriei în ale chestiunilor bancare, iată și două declarații ale atotputernicului „Mugurel” (de când mă știu, cred că am auzit o singură persoană care să-l contrazică pe acest Zeus al economiei) care pe mine mă cam induc în eroare:

„Dacă cineva ține câteva milioane pe pasivul unei bănci, nu ține pentru o dobândă de 0,1%. Consideră că dă credite pe undeva și lui îi dă 4%, când în lume este zero și ceva. Și-a asumat un risc. Îi protejăm pe deponenții mici”.

Altminteri, dacă o bancă se prăbușește, cine credeți că plătește? Nu doar acționarii, toți deponenții, și cei mici, dacă nu sunt asigurați.”

1. Dacă omul care a depus câteva milioane, înseamnă că, într-un fel sau altul, a susținut din banii proprii și depozitele mai mici de 100.000 euro – deci, a făcut o fapt bună. El de ce este asigurat?

2. Dacă tot plătesc acționarii și deponenții, de ce nu-i lăsăm să plătească așa cum consideră ei de cuviință, nu cum consideră statul?

3. Istoria din 2008 până în prezent ne-a demonstrat că, de cele mai multe ori, acționarii nu plătesc nimic fiindcă sunt ajutați de state, prin diverse scheme de „bailout”. Iar cei care pierd sunt deponenții și/sau plătitorii de impozite, care „împrumută” (de fapt, nu map văd niciodată banii înapoi) statul pentru planurile de salvare.

This entry was posted in economie and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s