Despre libertate, adevăr și iubire

Articol inspirat din scrierea „Total Freedom” a lui Jiddu KrishnamurtiDacă îți place articolul, cartea o să-ți placă infinit mai mult. O găesești pe amazon, la mai puțin de 17$, cât una-două ieșiri în oraș.

Jean Jacques Rousseau spunea, acum câteva sute de ani, că „omul se naște liber, dar este pretutindeni în lanțuri”. Îmi amintesc că am avut ca temă să comentăm acest citat, la una de orele din filosofie din liceu.

Am putea dezbate pe marginea acestui citat ore/articole întregi. Există, totuși, un aspect pe care l-aș lua în seamă: lanțurile se referă doar la legi, norme sociale și presiunea grupurilor („peer pressure” sună mai bine) sau cumva și la libertatea de gândire? Atenție! Libertatea de gândire, nu de exprimare.

Ne place să credem că gândim liber și am creat eroi din oamenii care au ales să gândească și acționeze liber în perioade de cenzură: fascism, comunism, antisemitism sau cum vreți să le spuneți. Ne spunem că aceștia au gândit, s-au exprimat și au acționat după propria voință, propriile idealuri etc. Deci au gândit liber, nu?

Dar întrebarea este: a gândi liber presupune să acționezi după propriile idealuri și scopuri, după propria voință..?

Specialiștii și „liber-cugetătorii” spun că omul este o ființă bio-psiho-socio-culturală. Ceea ce înseamnă că deține anumite trăsături biologice, psihologice, sociale și culturale. Nu este, oare, omul determinat, în gândirea lui, de aceste trăsături? Oare personalitatea, caracterul, temperamentul, educația (atât cea din familie, cât și cea de la școală), grupurile sociale cu care interacționăm de-a lungul vieții, normele sociale, chiar și etica, nu condiționează gândirea noastră?

Cât de liberă este, așadar, gândirea noastră? Dacă reușim să ne eliberăm de toate aceste condiționări, putem spune că gândim liber? Călugării/sihaștrii/samuraii etc. caută să se elibereze de toate aceste condiționări prin meditație. Dar meditația nu poate fi continuă, nu? Sau poate fi…?

Dacă da, ce înseamnă să meditezi? Să nu te mai gândești la nimic, să intri într-o stare de „vegetație” și să rămâi în starea repsectivă? Cât poți să rămâi astfel? Câteva secunde, la început, iar prin exercițiu probabil poți ajunge la câteva ore. Oare a medita înseamnă să nu te gândești la absolut nimic? Dacă este așa, de ce folosim sintagma „meditez la nemurirea sufletului”? Nu cumva a medita înseamnă presupune un proces de gândire? Dar la ce (ar trebui să) ne gândim atunci când medităm? La lucrurile materiale sau cele spirituale? Dacă ne gândim la cele spirituale, nu suntem cumva condiționați de educația și cultura noastră, de experiențele trăite de-a lungul vieții? A medita presupune să ne debarasăm de toate aceste condiționări? Suntem capabili de acest lucru? J. Krishnamurti spunea că doar atunci când reușim să ne debarasăm de toate aceste condiționări vom gândi cu adevărat liber și că meditația înseamnă să gândești liber. Tot el spunea că a gândi liber înseamnă să cauți adevărul.

Ce este, totuși adevărul? Dacă ar fi să dați o definiție termenului adevăr, ați reuși s-o faceți în… să zicem, un minut? Dar în 5?

DEX definește adevărul ca fiind „Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă”. Ce înseamnă „realitatea obiectivă”, totuși? Este vorba cumva de o realitate acceptată unanim de către toți oamenii? Există așa ceva? Oare nu avem fiecare dintre noi „realitatea sa”? În ce măsură putem fi obiectivi atât timp cât gândirea noastră este, cum spuneam mai sus, condiționată de numeroși factori? Ce înseamnă a fi obiectiv? Nu cumva a ajunge la un compromis/punct comun între realitatea mea și realitatea ta? Și atunci în ce măsură putem gândi liber?

Tind să cred că adevărul nu poate fi doar ceva unanim acceptat, o „realitate obiectivă”, chiar dacă politicienii și-ar dori acest lucru. Conceptul de adevăr (nu proprietatea unei teorii/ipoteze de a fi adevărată) este obiectiv și, în același timp subiectiv, cred. Fiecare dintre noi are concepția sa despre adevăr: vede lumea care îl înconjoară cu proprii ochi și, în momentul în care se eliberează complet de întreg trecutul său, cu propriile emoții.  Adevărul este, în cele din urmă, rațional sau emoțional? Putem găsi vreodată adevărul? Căutarea adevărului înseamnă să gândești și să vezi lucrurile, respectiv oamenii, liber de orice fel de condiționare din trecut? Este adevărul subiectiv, așadar, o concordanță între cunoștințele/sentimentele noastre și realitatea subiectivă?

Când persoana de lângă tine îți spune că te iubește, pe ce se bazează adevărul/neadevărul afirmației sale? Cum poți să-ți dai seama? Unii spun că simți sau nu adevărul unei astfel de afirmații. Asta înseamnă că adevărul se simte, nu se verifică? Personal, cred că mintea noastră este ajustată („setată”) în așa fel încât gândirea, căutarea adevărului să mai ia câte o pauză, cum s-ar zice. Pauzele echivalează cu momentele de „odihnă” ale creierului și sunt reprezentate de clipele în care etichetăm oameni, judecăm fapte sau tragem concluzii. A trage concluzii este cel mai comod lucru pentru creierul uman (dar și cel mai periculos). Atâta vreme cât nu supunem creierul la efortul de a cerceta lucrurile, el este foarte mulțumit.

Poate că ați rămas în minte cu întrebarea de mai sus legată de iubirea declarată de persoana de lângă noi. Ce înseamnă a iubi? Puteți exprima în cuvinte? Dacă da, s-ar putea să nu fie iubire ceea ce simțiți.

Nici eu nu știu ce presupune iubirea, dar știu că nu poate exista decât acolo unde există libertate. Unde nu este libertate, nu este nici iubire: a iubi pe cineva înseamnă a-i oferi libertate completă, în orice condiții: să iubești o persoană înseamnă să o lași pe EA să decidă ce este mai bun pentru sine insuși/însăși, nu ceea ce consideri tu. Și asta, pentru că atunci când iubești o persoană, o accepți așa cum este. Dacă ești într-o relație cu cineva pentru „potențialul” acelei persoane, sunt mari șanse să irosești nu doar viața ta, ci și a ei. A iubi pe cineva înseamnă să nu îi verifici sms-urile sau agenda telefonică, să nu o suni când este în oraș ca s-o întrebi dacă mai stă mult, să nu încerci să afli unde a ieșit cu prietenii/prietenele și cu cine s-a întâlnit, cu o seară înainte. A iubi înseamnă să poți să spui „stop” atunci când realizezi că nu te mai potrivești cu persoana de lângă tine. A iubi NU înseamnă dependență și NU înseamnă atașament. Atașamentul sau dependența înseamnă lipsa libertății. Iar lipsa libertății nu se prea potrivește cu iubirea, așa cum spuneam și mai sus.

Îmi aduc aminte că sensei-ul nostru ne sfătuia (cu vreo 10 ani în urmă) să nu ne atașăm niciodată de obiecte – este un lucru foarte dăunător. „Obiectele nu au suflet”, spunea el. Cred că atașamentul față de o persoană poate fi chiar mai rău, chiar dacă oamenii au suflet (există excepții, desigur).

This entry was posted in de-ale mele... and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s