Un popor fără atitudine sau o nație de comentatori(?)

Recunosc, este cumva ciudat să scriu despre subiect, dat fiind faptul că, în ultima vreme, mi-am exprimat tot mai rar atitudinea, în scris. Dar să nu ne antepronunțam, așa cum se practică pe scena politică sau în justiție.

Căutând prin niște statistici, am descoperit că, din 1996 până în prezent, procentajul prezenței la vot a scăzut dramatic. Mă voi referi doar la alegerile prezidențiale și doar la primul tur. Astfel, dacă în 1996 (primele alegeri cu adevărat democratice, de după Revoluție), prezența la urne a fost de 76%, în anul 2000 ea a scăzut la 65,3%, iar în 2004 la 58,93% (sursă: http://www.realitatea.net/prezenta-la-vot-la-alegerile-de-duminica-a-fost-mai-mica-cu-cinci-procente-fata-de-turul-intai-din-2004_687805.html). Dacă luăm în calcul procentajul de sub 50% înregistrat la referendumul de pe 29 iulie, scăderea ar fi dramatică. Chiar și fără acesta, se poate observa ușor o scădere de aproape 20 de puncte procentuale. Presimțirea mea este că, dacă situația politică actuală se perpetuează, la următoarele alegeri vor veni și mai puțini oameni la vot.

De-a lungul timpului (după ce am reușit să deslușesc cât de cât politica și interdependența acesteia cu economia) am purtat discuții cu oameni care s-au abținut de la vot, considerând că este și aceasta o opțiune electorală. Argumentul este mereu același: „N-am pe cine să votez. Toți fură, sunt la fel.” Și sunt sigur că se află și printre cititorii acestui articol  (nu mulți – îmi place să cred că am un public select) astfel de persoane. Nu judec și nu critic această opțiune și nici pe oamenii care apelează la ea. Totuși, mie îmi vine greu să cred că, la fiecare rundă de alegeri legislative, reprezintă o coincidență faptul că cei care ar trebui să reprezinte interesele majorității ajung să pună pe primul plan interesele unei minorități (partid, clică, gașcă, „băieți deștepți” etc.) sau chiar cele proprii.

Cum așa? Răspunsul se bazează pe principiul (enunțat și de către microeconomiști) proporționalității directe între prezența la vot și dorința politicianului de a reprezenta interesele populației. Cu alte cuvinte, o prezență slabă la vot, din partea populației, înseamnă mai puțini oameni de convins/mituit  (în special bugetari și pensionari fiindcă politicianul știe din studii că ei reprezintă marea masă a votanților) ca să voteze cu mine, politicianul/partidul dublu Ț => pot să reprezint interesele proprii fără să-mi fac griji că voi fi demis sau măcar contestat de popor => înainte de alegeri măresc/reîntregesc salariile bugetarilor și măresc pensiile, după care pot să urmăresc propriile interese încă 4 ani. Știu că pot face asta atât timp cât oamenii nu au ATITUDINE.

La fel s-a întâmplat și la referendum când susținătorii vaporistului sau cei care erau împotriva doctorului și a omului-fără-cuvânt s-au bucurat foarte mult că pot vota stând acasă și chiar au jubilat mai apoi, sunt convins. Prea puțini și-au dat seama că au dat dovadă, din nou, de lipsa unei atitudini și că, la un moment dat, aceasta se va întoarce împotriva lor. Este exact ceea ce-și dorește orice politician, cu atât mai mult un președinte. Și când mă refer la oameni lipsiți de atitudine, mă gândesc și la cei care, în luna februarie susțineau (verbal) protestele anti-vaporist, iar la referendum au stat acasă, considerând că au dat un vot negativ USL-ului.

Nu vreau să dezvolt prea mult ideea politică fiindcă nu face neapărat subiectul articolului de față. Mai adaug doar faptul că, din ce am observat eu, peste jumătate din cei care nu merg la vot sunt și cei mai mari contestatari. Nu merg la vot, oricine ar candida, din motivele expuse mai sus. Sunt veșnic nemulțumiți de ceea ce fac politicienii și comentează la orice fac sau zic aceștia. Au avut ocazia să opteze pentru schimbare, la alegerile locale din București, dar n-au făcut-o. Sunt convins că, dacă ar apărea un Nicușor Dan (el sau cineva care împărtășește aceleași idei și principii în politică) la alegerile prezidențiale viitoare, el va obține sub 5% din voturi. Aceștia sunt COMENTATORII, o „profesie” atât de răspândită la noi. Revin ceva mai târziu asupra lor.

Înclin să cred că lipsa de atitudine pleacă din familie, din educația primită. Într-o țară în care nu doar că părinții au crescut într-un sistem în care conformismul și obediența îți garantau libertatea (iluzorie), poate că este greu să ceri acestora să-și educe copiii în alt stil. Și, totuși, dacă și-au dat seama că obediența nu este o soluție, mă întreb de ce continuă să propage acest principiu… Poate pentru că este mai comod să-ți crești copilul știind că nu-ți iese din cuvânt și ai control total asupra sa decât să-i dai libertatea să aleagă ce este mai bun pentru el și să încurajezi dezvoltarea propriei personalități. Am cunoscut multe persoane obsedate de control („control freaks”, cum li se mai spune) și îmi este milă de copiii lor…

Părinții români încurajează comportamentul conformist nu doar în familie, ci și la școală: le spun mereu copiilor să asculte de doamna educatoare/învățătoare/dirigintă, să fie cuminți, să nu provoace probleme, să nu facă scandal etc. Cu alte cuvinte, atitudinea potrivită este, de fapt, lipsa unei atitudini. Copiii preiau acest tip de comportament la școală și ajung să nu ia atitudine în fața lucrurilor „murdare”, în fața incorectitudinii și a discriminării. Am făcut-o și eu la un moment dat, iar acum mă îndoiesc că am procedat corect. Mai târziu, însă, aveam să mă revanșez și să critic modul de notare la lucrările de licență sau sistemul de învățământ din cadrul A.S.E. Aș vrea, totuși, să mă refer la un caz concret, despre care am scris, dar fără a dezvălui, la momentul respectiv, numele persoanelor implicate.

În 2008, când susțineam lucrarea de licență în cadrul Facultății de Studii Europene de la Cluj Napoca, un coleg de cameră, student la o altă specializare din cadrul facultății, dar tot în an terminal, mi-a relatat o întâmplare cel puțin stranie: fiul profesorului Nicolae Păun (unul din fondatorii facultății și fost decan) susținea și el lucrarea de licență. Sistemul de examinare era: se examinau serii de câte 5 persoane (împiedicând, astfel, apariția dubiilor legate de corectitudinea examinării), fiecare serie fiind programată în prealabil, pe liste afișate public. Tânărul student Păun (care, pe lângă altele, era un abonat la toate bursele pe care facultatea le oferea studenților, fără a îndeplini baremul legat de notele de la examene) era înscris în prima serie, de la ora 9:00 dimineață, împreună cu 4 colegi de-ai. Decanul de atunci, Ladislau Gyemant, era președintele comisiei de examinare. Acesta i-a primit pe toți cei 5 studenți, după care i-a poftit pe cei 4 „outsideri” să părăsească sala, urmând să fie chemați ulterior. Studentul Păun a fost examinat singur timp de vreo 5 minute, după care au fost chemați ceilalți. Așa cum ați intuit deja, studentul Păun a obținut nota 10 la lucrarea de licență.

Astfel de lucruri au loc zilnic în școlile românești și știu toți elevii sau studenții le cunosc. Problema este, însă, că nimeni nu ia atitudine față de astfel de comportamente. În cel mai bun caz, ajung și la urechile colegilor, prietenilor sau părinților. Dar atât.

Lipsa de atitudine se manifestă, mai apoi, la locul de muncă: oamenii știu că ceva este greșit sau se simt nedreptățiți, însă le este teamă să spună. Le este teamă de ceea ce vor crede colegii despre ei (non-conformiștii mereu au fost și vor fi priviți cu ochi nu prea blânzi de către grupurile de conformiști; diferența este că cei dintâi au șanse mult mai mari să devină lideri decât cei din urmă), le este teamă să nu-l „supere” pe superiorul lor – nu cumva să „se pună rău” cu el. Când se simt nedreptățiți, de cele mai multe ori oamenii „înghit” și ajung să suporte tot felul de umilințe. Cel mai frecvent motiv este, în opinia mea, frica de a pierde locul de muncă. Or, când ți-e teamă că îți vei pierde locul de muncă din cauza unei atitudini non-conformiste, înseamnă că nu ești/nu te consideri destul de bun pentru a avea cel puțin aceeași poziție într-o altă companie. În acest caz, o spun fără să jignesc pe nimeni: îți meriți tratamentul la care ești supus fiindcă te complaci la locul de muncă actual.

Paradoxal sau nu, deși tindem să fim un popor fără atitudine, găsim „comentatori” la tot pasul. Nu de puține ori s-a spus (ironic sau nu) că românii sunt cei mai buni comentatori. Pare paradoxal prin prisma celor spuse pe parcursul articolului, dar cred că nu este deloc fiindcă, de fapt, comentariile, bârfele sunt o refulare a tensiunii acumulate din toate nedreptățile suferite. Pentru că nu (crezi că) poți să iei atitudine, te descarci plângându-te mereu cât de nedrept este șeful tău cu tine, cât de prost pregătit este, cât de hoți sunt politicienii din România…

„veșnic-nemulțumiții” (comentatorii) sunt o categorie din ce în ce mai predominantă la noi în țară și, dacă v-ați întrebat vreodată de ce tabloidele sunt citite de atât de mulți oameni, acesta cred eu că este motivul: oamenilor le place să vadă că nu sunt singurii comentatori. Ba mai mult, media din România îi încurajează să facă acest lucru.

Dacă nu știi unde-i găsești pe comentatori, locurile cel mai frecvent utilizate de către ei sunt zonele de comentarii de pe blog-uri, articole ale publicațiilor online, youtube sau altele. Mai există, desigur, și spațiile de emisie pentru talk-show-uri, o altă zonă preferată a comentatorilor. Doar că cei de aici sunt ceva mai citiți, mai elevați si nu prea au obiceiul să înjure, așa cum o fac băieții de pe net. O a treia grupă de comentatori sunt cei care se plâng că „totul este tabloidizat în România” sau deplâng numărul foarte mare de cititori ai tabloidelor, ziare considerate low-quality. Ultimii, dar în mod sigur nu cei din urmă comentatori (mi-ar lua prea mult să-i enumăr pe toți) sunt cei pe care-i întâlnești în mijloacele de transport în comun, care au ceva de comentat la adresa celorlalți călători (desigur, o fac în mod ascuns, cu companionii lor).

Nu mă înțelegeți greșit: fiecare dintre noi a avut ceva de comentat la adresa cuiva, la un moment dat. Diferența constă în a încerca, mai departe, să schimbi o atitudine sau un obicei considerat greșit (te afectează sau societatea în mod negativ) Pe oricare din cei enumerați mai sus îi poți întreba dacă au făcut ceva ca să schimbe ceva dinn jurul lor și îți vor răspunde că n-au găsit rostul în a se „obosi” să schimbe ceva fiindcă (acesta este argumentul lor preferat) „un singur om nu poate să schimbe lumea.”

Un om precum Julian Assange apare, poate, o dată la fiecare secol sau chiar mai rar. Doar că, la fel ca în cazurile expuse mai sus, oamenilor le pasă prea puțin că există un om cu atitudine, un om care s-a expus unor foarte mari riscuri (se spune că îl așteaptă pedeapsa cu moartea în SUA dacă va fi judecat acolo). Se datorează, probabil, aceluiași principiu conform căruia „un singur om n-are cum să schimbe lumea” (puțini știu că nu este singur). Sunt convins că, dacă s-ar realiza un studiu la nivelul României, pentru a cere părerea oamenilor despre ceea ce face Assange, mai mult de 50% dintre respondenți ar declara că „n-are ceva mai bun de făcut?!”/„să pună mâna să muncească” sau „e dus cu pluta”; vreo 40% ar spune că „nu-i sănătos” sau că „s-a băgat în ceva prea mare pentru el, n-o să reușească nimic”. Abia restul de 10% vor aprecia ceea ce face el și vor considera că omenirea are de câștigat de pe urma activității Wikileaks.

Oameni ca Julian Assange, oameni cu atitudine există și în România, însă prea puțină lume a auzit de ei. Fie sunt marginalizați de către conformiști, fie li se „pun lacăte pe gură” de către anumite personaje. Noi, restul, putem continua să fim un popor fără atitudine sau o nație de comentatori și să-i lăsăm pe alții să decidă în locul nostru. Sau putem lua atitudine măcar o dată la 4 ani. Și, dacă vreunul din voi se pregătea să spună „e o țară de hoți și așa va rămâne. N-ai cum să schimbi asta”, îl invit să-și caute o țară mai bună dacă România nu este suficient de bună pentru el/ea.

Ah, era să uit. Nu doar conformismul este un „sport național” la noi, ci și fuga de responsabilitate. Poate de aceea avem „liderii pe care îi merităm”, cum zice o vorbă. Așa cum a spus-o și Bernard Shaw…

poză: http://timetokickbuts.com/2011/11/18/inspire-a-friendwith-george-bernard-shaw/

This entry was posted in viața de zi cu zi and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s