Falimentul socialismului (în România)

Nu pot să nu mă întreb câtă lume mai face diferența, astăzi, între socialism (cunoscut și ca „intevenționism”) și liberalism (sau „laissez-faire”, ca să folosesc un termen clasic). Cred că, înainte de a începe lectura acestui articol ar fi bine să aveți în vedere câteva aspecte care diferențiază (în plan socio-economic) cele două orientări/doctrine economice (plecăm de la premisa că ambele au la bază un sistem economic capitalist):

Pe cei care cunosc deja aceste aspecte, îi îndemn să treacă peste această parte introductivă și să ajungă la „miezul problemei”.

1. Statul: în viziunea socialistă, statul este o colectivitate, o societate, care trebuie condusă de cine altul decât statul însuși? Acest stat este reprezentat, în cazul țărilor democratice, de o mână de oameni aleși prin votul majorității, ca „reprezentanți ai societății” (ce le mai place lor să se numească astfel…). În viziunea liberalistă, în aceleași țări democratice, statul este reprezentat de către indivizi, capabili să se organizeze singuri, să ia decizii pe cont propriu și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

2. Economia: în viziunea socialistă, statul (acea mână de oameni de care vorbeam mai sus) trebuie să fie cel care „ghidează” (așa le place lor să spună – corect ar fi „administrează”) economia țării, folosindu-se de mult-iubitele pârghii economice (fiscalitate, politică monetară- curs de schimb valutar și nu numai- și politică bugetară- pe scurt, bugetul statului, cel care la noi este în fiecare an subiect de dispute politice). Prin aceste pârghii, statul încearcă (sau, cel puțin, așa pretinde) să țină sub control cele 2 amenințări majore pentru bunul mers al economiei: inflația și șomajul sau, vorba lor preferată, să evite „derapajele pieței” (market failures). S-au încercat diverse modalități, diverse calcule (un economist din Egipt chiar credea, la un moment dat, că a găsit formula matematică pentru economia unei țări – a înșirat-o pe o întreaga tablă de școală) pentru a face ca indicatorii macroeconomici să fie cât mai aproape de valori optime. Aceste valori optime pot sau nu să fie cât mai apropiate de zero – John Maynard Keynes (idolul economiștilor socialiști) a emis, undeva în perioada interbelică (sper să nu mă înșele memoria), teoria conform căreia șomajul și inflația sunt legate între ele și invers proporționale, teorie în care unii economiști (sau „consilieri economici”) mai cred, chiar dacă Edmund Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, a demonstrat că aceasta nu stă în picioare (fapt pentru care i-a și fost acordat premiul). Adepții acestui curent se mai numesc și macroeconomiști (le place să lucreze cu indicatorii macroeconomici – PIB, șomaj, inflație, deficit bugetar, curs valutar, balanță comercială etc.- și să facă tot felul de calcule, iar în funcție de aceste calcule să vină și cu anumite recomandări – vezi cazul FMI)

În viziunea liberalistă (a microeconomiștilor), economia unei țări este formată din multitudinea agenților economici care o compun. Agent economic=orice entitate care derulează activități comerciale în propriul interes (de exemplu, Banca Națională a României nu poate fi considerată un agent economic, întrucât derulează activități în interesul public). Liberaliștii consideră că, la fel cum într-o companie creșterea productivității fiecărui angajat determină creșterea productivității companiei în sine, atât timp cât fiecare agent economic este mulțumit de schimburile comerciale pe care le efectuează și de veniturile pe care le înregistrează, întregii populații îi merge bine. Ei nu-și bazează această teorie pe calcule complicate, ci pe fapte concrete și pe un concept inventat de Adam Smith (unul din pionierii liberalismului clasic), mâna invizibilă. Această „mână invizibilă” face ca lucrurile să se așeze de la sine, dacă sunt lăsate libere și dacă li se oferă cadrul propice. Cadru propice înseamnă că statul are rol de arbitru și asigură următoarele: concurență pură și perfectă (legislație anti-trust, lipsa barierelor la intraraea sau ieșirea de pe piață), libertatea pieței (libertatea deplină a prețurilor și libertatea deplină a schimburilor între agenții economici), concept devenit mai degrabă utopic în condițiile existenței accizelor, impozitelor, TVA-ului, a privatizărilor-fantomă (mai degrabă vânzări decât privatizări) și a altora. Cu alte cuvinte, dacă eu vând lemn brut (rog ecologiștii să nu se supere pe mine) către o companie din SUA și fac profit (în condițiile în care compania din SUA este liberă să facă afaceri cu orice alt vânzător de lemn din lume, adică eu am concurenți), afacerea mea merge bine în continuare, eu pot să-mi susțin familia, să îi ofer copilului meu o excursie la Disney, să zicem. Disney are mai mulți clienți ca mine și are un profit destul de mare încât să poată plăti salariile angajaților săi. Acești angajați sunt, la rândul lor mulțumiți de salariile pe care le primesc (în condițiile în care au posibilitatea de a alege orice alt loc de muncă, adică Disney are concurență pe piața muncii). Ba mai mult, își permit să-și cumpere haine noi, poate chiar o mașină sau o casă. Dacă le cumpără prin credit bancar, contribuie și ei la salariile celor din bancă. Și lanțul poate continua aproape la nesfârșit (până ajunge înapoi la mine, vânzătorul de lemn).

Atenție! Pentru ca liberalismul să poată funcționa într-o economie, mai este nevoie de 2 principii de bază: proprietate și responsabilitate. Primul se referă la garantarea dreptului de proprietate, prin lege, oricărei persoane care deține un bun prin eforturile proprii (creație proprie sau dobândit prin liber schimb cu o altă persoană). Dreptul de proprietate înseamnă a dispune de un lucru care îmi/îți aparține (sunt/ești titular de drept al acelui lucru), după bunul plac, în limitele legii. Responsabilitatea presupune ca fiecare agent economic să-și asume consecințele faptelor proprii, fie ele pozitive sau negative. Cu alte cuvinte, dacă o bancă (fie ea americană, fie europeană) adoptă o strategie de afaceri proastă și nu mai poate funcționa, trebuie să-și asume consecințele proastei gestionări a afacerilor și să ceară faliment, nu să fie salvată de către stat prin diverse forme de împrumut (din banii contribuabililor, apropos).

Ar mai fi de precizat multe alte lucruri care diferențiază cele două doctrine, însă deja articolul devine prea lung🙂, iar dacă doriți să dezbatem mai departe aceste diferențe, o putem face în zona de comentarii. Mai bine să argumentez ideea titlului pe care l-am dat acestui articol și de unde mi-a venit ea. Și, cum altfel, decât prin câteva exemple concrete.

Drumuri publice sau private?

Drumurile publice sunt un „dat”, ceva pe care suntem nevoiți să luăm ca atare. Autostrăzi, drumuri naționale, drumuri județene, toate fac parte din această categorie. Toți posesorii de autoturisme plătesc impozite pe aceste bunuri, taxe „de poluare” (sunt alte țări în care se automobilele poluează mai mult ca la noi, dar nu se plătește taxă de poluare), vignete (roviniete), pentru că așa vrea statul. Ce face statul cu acești bani? Nu știu, dar am o vagă senzație că nu se întorc nici pe jumătate sub formă de investiții în infrastructura rutieră… Craterele care ies la iveală după fiecare iarnă (și nu numai) vorbesc de la sine despre calitatea drumurilor și cum statul le întreține.

Iarna care se pregătește să treacă (de-ar trece odată!) a pus, din nou, la încercare, autoritățile locale care, ca de fiecare dată, au fost „luate prin surprindere” (sic) de ninsori, viscole și alte fenomene meteo. O dovadă clară a acestei nepăsări o reprezintă groaznica experiență prin care a trecut colegul meu, Dragoș, relatată chiar de el (aici). Culmea, aceleași autorități nu sunt niciodată luate prin surprindere de licitații secrete sau afaceri dubioase cu firme aparținând unor diverși „regi ai asfaltului” (am impresia că fiecare județ are un astfel de rege său) care au grijă să asfalteze/repare exact cât este nevoie pentru ca anul următor să mai aibă ce repara și să poată face afaceri prea puțin transparente cu cei care cheltuie banii noștri, ai contribuabililor.

Ce s-ar întâmpla, însă, dacă drumurile ar deveni private, adică deținute de/concesionate către un agent economic privat? Nici măcar nu este nevoie să mă raportez la statele occidentale ca să ilustrez acest lucru, ci revin la experiența de care vorbeam mai sus: după 9 ore petrecute blocat într-un ambuteiaj, pe un viscol crunt pe DN1, ajunge în Corbeanca, unde drumul era curățat, se circula cu ușurință. Și asta pentru că administratorul (privat) a avut grijă de acest lucru. De ce? Foarte simplu: este plătit (direct) pentru acest lucru și știe că, dacă nu ar avea grijă, clienții (rezidenții) ar renunța la serviciile sale, iar el ar rămâne fără afacere și, în consecință, fără bani.

Sănătate (și voie bună?)

Aș putea pune pariu că peste 90% dintre cei care citesc acest articol au dat șpagă atunci când au apelat la serviciile de sănătate publică (ambulanță, spitalizare etc.) și/sau au folosit serviciile unei clinici private. Cu alte cuvinte, ați plătit pentru sănătate. Cât de firesc vi se pare să plătiți de 2 ori pentru același serviciu (sănătate publică), o dată prin cotizația la CAS, din salariu și încă dată prin șpagă? Mie deloc.

Părerea mea este că, peste câțiva ani, sistemul se va privatiza „de la sine”, adică tot mai mulți oameni vor apela la serviciile private de sănătate, iar dacă această piață va fi lăsată liberă (fără bariere de intrare sau ieșire pentru potențiali furnizori de astfel de servicii și o concurență perfectă), prețurile se vor regla de la sine, iar aceste servicii vor deveni ca orice alt produs sau serviciu dintr-o piață liberă: calitate pe măsura prețului plătit. Singurii care vor mai apela la serviciile de sănătate publică vor fi cei care nu-și vor putea permite nici măcar cea mai ieftină clinică privată și care nu vor avea bani nici de șpagă. În aceste condiții, medicii vor migra tot mai mult spre mediul privat sau spre străinătate fiindcă doar cu un salariu de medic am dubii că vor rezista condițiilor de muncă din sistemul public.

Învățământul privat, o soluție?

Prin 2005, după un seminar de microeconomie, i-am adresat profesorului meu, un liberalist pur (unicul și inconfundabilul Radu Nechita) o întrebare-capcană, (așa credeam atunci) care să-l pună în dificultate:

– Spuneți mereu că privatizarea este cea mai bună soluție. Cum se face, în aceste condiții, că învățământul privat de la noi merge atât de prost, mult mai prost decât cel public? Mă refer, desigur, la Spiru Haret, despre care cred că ați auzit și dumneavoastră.

– Da, bună întrebare. Problema, aici, nu ține de sistem, ci de legea cererii și ofertei. Pentru că, atâta vreme cât cererea (companiile) acceptă orice ofertă (absolvenții de studii superioare), aceasta nu are de ce să se schimbe. În aceste condiții, dacă ți se oferă aceleași șanse la angajare, desigur că alegi o formă de studiu cât mai ieftină.

Și da, avea și are foarte mare dreptate domnul profesor. Atât timp cât companiile vor continua să aleagă candidații pe orice alte criterii în afară de școala absolvită și tipul de studii (nu puține sunt companiile care angajează absolvenți de filologie sau limbi străine pe poziții care necesită studii economice și nu puține sunt cele care angajează absolvenți de Relații Economice Internaționale pe poziții de marketing), pe motiv că „oricum, ce se învață la școală, este doar teorie” sistemul de învățământ nu are de ce să se schimbe. Eu mă număr printre „norocoșii” (mi-am făcut și singur acest noroc) care nu doar că lucrează într-un domeniu similar cu cel în care a urmat studiile superioare, ci a învățat mai mult decât „teorie” la facultate.

Exemplele pot merge chiar până la grădiniță – la o grădiniță de stat, o educatoare care lasă copiii să facă ce vor ei, are șanse foarte mici să fie schimbată din funcție sau să fie penalizată cu o scădere a salariului, pe când la o grădiniță privată, este de ajuns ca 2-3 părinți să se plângă de ea, iar șansele ei de a fi schimbată cresc considerabil. Pentru că, în mediul privat, așa cum spunea Ludwig von Mises (în cartea „Capitalismul și dușmanii săi”), „Clientul este rege”.

Cine pe cine ajută?

La final aș vrea să amintesc și de situația tragică prin care o parte considerabilă a țării noastre a trecut în luna februarie – zăpezi cât casa (la propriu), drumuri impracticabile, frig, foame… etc. Ce au făcut instituțiile statului (pe care le plătim din banii noștri) pentru a ajuta acei oameni aflați la ananghie? Aproape nimic. N-au avut nici măcar bunul simț să anunțe aceste catastrofe meteorologice și să pregătească oamenii pentru ce-i mai rău.

Și, totuși, cineva i-a ajutat pe acei oameni, iar ajutorul a venit din inițiativă privată (televiziuni, ONG-uri etc.), chiar și de la „capitaliștii nemernici” cum mai sunt ei numiți (războinicul Becali, zgârcitul Copos și alții). Vă vine să credeți? Mie da. Pentru că spiritul de solidaritate nu poate fi impus printr-o anumită doctrină (comunism sau socialism, de exemplu), ci vine prin educație, responsabilitate și libertate.

În loc de concluzie sau de ce nu-mi place socialismul

Nu cred în socialism deoarce consider că fiecare individ trebuie să fie liber să ia singur decizii, asumându-și în întregime consecințele acțiunilor sale. Socialismul este doar o altă modalitate de a manevra masele de oameni și de a le spune „ești prea prost ca să îți alegi singur cum și unde să-ți educi copiii, ești prea prost ca să alegi TU unde se duc banii tăi, așa că dă-ne nouă banii și ne ocupăm noi.” Nu degeaba statul este cel mai prost administrator: este practic imposibil să poți găsi o singură soluție la problemele oamenilor, care să-i mulțumească pe toți. Lasă-i să găsească singuri soluțiile și le vor găsi.

Nu suport și, probabil, că nu voi suporta niciodată gândul că niște oameni politici (al căror singur merit este acela de a fi membri ai unui partid) administrează banii mei așa cum consideră EI de cuviință, fără a avea un dram de cunoștințe în domeniul economiei.

Știați că…

  • Pentru ca fiecare din noi să primim un anumit salariu net, costul pentru angajator este venitul net + aproape 50%? Dacă nu ar fi nevoit să plătească impozite și taxe la stat, angajatorul ne-ar putea oferi un venit net mai mare?
  • Din salariul pe care îl primim, plătim 42,5% (conform fluturașului de salariu) sub formă de impozite și taxe plus 24% TVA?La acestea se adaugă impozitele pe imobil, respectiv autoturism, pentru cei care dețin așa ceva. Astfel, aproape 70% din venitul nostru, din banii pe care îi „muncim” ajung să fie administrați de o mână de oameni care sunt paraleli cu economia și care sunt cheltuiți de cele mai multe ori, în moduri total ne-transparente;
  • Statele care au fost cel mai puțin afectate de criza economică au fost cele care au scăzut impozitele în această perioadă? Logica este foarte simplă: atunci când nu există bani în economie, trebuie stimulate investițiile. Cel mai eficient stimul pentru acestea îl reprezintă impozitele cât mai mici (sau lipsa lor, dacă se poate);
  • Acordul de convergență economică (sau ce denumire o avea) semnat vineri de către 25 de membri ai Uniunii Europene (felicitări Marii Britaniei și Cehiei pentru refuz!) este un pas către o uniune fiscală? Desigur, nimănui nu-i va conveni ca rata unică de impozitare la nivel de Uniune să se situeze la nivelul Bulgariei sau Ciprului, ci mai degrabă la cel al Franței sau Germaniei („Merkozy”, cum li se mai spune).

Lectură suplimentară

Dacă nu v-a plictisit îndeajuns articolul de față, vă mai pot recomanda câteva:

Is The World Hungry for Public Goods? articol scris de Gheorghe Sava – mises.ro. Click aici pentru a citi

Responsibility and Private Property. Articol scris de David GreenWald – mises.org Click aici pentru a citi

Cel mai bun documentar despre socialism și liberalism în economie:

This entry was posted in economie and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

9 Responses to Falimentul socialismului (în România)

  1. crisuadi says:

    Abia acum am descoperit acest blog si-mi place enorm ce-am citit ! Felicitari ! Cu cat mai multe astfel de bloguri , speram sa se trezeasca lumea , ca politrucii nici o nadejde ! !
    Mult succes si spor in toate !

  2. Olimpicu says:

    Promit ca voi veni cu un comentariu mai amanuntit (nu de alta dar vreau sa recitesc niste lucruri inainte). Pana atunci doar o mica observatie: corect este viziune liberala si nu liberalista🙂

  3. Vladi Martinus says:

    @crisuadi
    Cum spune vorba, “cu o floare nu se face primavara”. Multumesc pentru aprecieri, sper si eu sa mai fie altele la fel.
    @Olimpicu
    Asa este, insa incercam, printr-o “licenta poetica”, sa diferentiez liberalismul in politica si cel din socio-economie.
    Te astept (la cotitura)🙂

  4. Cristina says:

    Foarte impresionata! Mai ales ca Friedman este si unul din favoritii mei🙂 As fi foarte interesata sa stiu ce crezi despre diferenta a ceea ce gindesti tu si cea a majoritatii din Romania. Cum este posibil acest lucru?

  5. Vladi Martinus says:

    Multumesc, Cristina! As putea spune ca Friedman este chiar preferatul meu, Free to Choose – a Personal Point of View fiind cartea care mi-a placut cel mai mult in domeniul economic.🙂 Nu pot decat sa ma bucur ca-l apreciez si tu.
    Raspunsul pe care il pot da intrebarii tale este acela ca (imi place sa cred ca) nu fac parte din majoritate.🙂
    Lasand gluma si lauda de sine la o parte, as spune ca motivele sunt multiple: de la mediul (mai ales familial, dar si educational) in care am crescut, la persoanele pe care le-am intalnit si, de ce nu, nivelul de cultura politico-economica (venita cumva tot din educatie). Incerc, pe cat posibil, sa reduc aceasta diferenta prin articole precum cel de mai sus si continui sa fiu un idealist, sperand ca voi convinge cat mai multi oameni ca nu interventia statului in economie este solutia, ci absenta lui…

  6. Cristina says:

    Multumesc pentru raspuns. Este o munca enorma sa convingi oamenii ca nu interventia statului in economie este solutia. Eu spun nu numai in economie, ci in general, in aproape toate aspectele ce nu tin de securitatea cetateanului. Sectorul unde statul detine monopolul si care ma deranjeaza cel mai mult este educatia. Oricum, mult succes…

  7. Muad_Dib says:

    Îmi place să văd că mai sunt şi oameni care înţeleg importanţa libertăţii economice pentru dezvoltarea bunăstării oamenilor. Dar aş vrea să fac câteva comentarii dacă îmi este permis, deoarece nu sunt de acord cu anumite observaţii pe care le faceţi.

    În primul rând, spuneţi că “statul are rol de arbitru și asigură următoarele: concurență pură și perfectă (legislație anti-trust, lipsa barierelor la intraraea sau ieșirea de pe piață)”. Într-o societate în care statul nu intervine absolut deloc în economie, nu este nevoie de legislaţie anti-trust, deoarece singurul care poate impune bariere la intrarea sau ieşirea de pe piaţă este chiar statul. Singurul mod prin care statul poate asigura libertatea pieţelor este prin neintervenţie. Libertatea la intrarea şi ieşirea de pe piaţă duce la inutilitatea legislaţiei anti-trust, deoarece pe o piaţă liberă sunt imposibile cartelurile, iar acest tip de legislaţie devine superfluă.

    În altă ordine de idei, “Prin aceste pârghii, statul încearcă să țină sub control cele 2 amenințări majore pentru bunul mers al economiei: inflația și șomajul”. Inflaţia poate apărea doar ca urmare a monopolizării coercitive a monedei de către stat şi a manipulării masei monetare de către banca centrală. Deşi definiţia mainstream spune că inflaţia este “creşterea generalizată a preţurilor cu mai mult de 1 % pe an”, o definiţie mai corectă ar fi “creşterea masei monetare”. Asta deoarece, cu o masă monetară constantă, este imposibilă creşterea generalizată a preţurilor: dacă un preţ creşte, altul, altundeva în economie trebuie să scadă, deoarece nu sunt suficienţi bani pentru a cumpăra ambele bunuri la noul preţ. Iar şomajul nu poate exista pe o piaţă liberă decât ca şomaj voluntar. Cel involuntar apare doar ca urmare a legislaţiei emise de stat, de genul salariului minim sau al diverselor reglementări care fac dificilă pornirea unei afaceri.

    Pentru o mai bună argumentare asupra imposibilităţii existenţei practice a socialismului, recomand cu căldură cartea lui Ludwig von Mises intitulată “Imposibilitatea calcului economic în societatea socialistă”, care poate fi găsită aici: http://mises.ro/265/ . De asemenea, o altă carte excepţională este “Teoria socialismului şi a capitalismului” a lui Hans Herman Hoppe, ce poate fi găsită aici: http://mises.ro/files/hoppesocialismcapitalismro.pdf .

  8. Vladi Martinus says:

    Comentariile sunt oricand binevenite aici. In spiritul liberalist, nu?🙂 Si as prefera sa ne vorbim la pertu, este mai confortabil pentru amandoi.
    In primul rand, si eu ma bucur sa vad ca exista si alti oameni cu viziuni liberaliste si, mai ales, ca isi fac publice ideile. Revenind la articol:
    Asa este, statul nu “asigura” libera concurenta ci doar o supravegheaza. M-am exprimat gresit.
    Da-mi voie sa cred ca pana si intr-o piata libera este nevoie de legi anti-trust. Cartelurile nu se formeaza doar datorita unei legislatii care sa incurajeze astfel de practici (voit sau involuntar), ci si din lacomia unor agenti economici (etica nu tine, din pacate, de libertatea pietei) care vor sa domine piata. Desigur, pe termen lung, aceste carteluri ajung sa se desfiinteze tot din lacomia unuia sau a altuia dintre parteneri. Insa, pe termen scurt, tind sa cred ca ele sunt posibile si,deci, legislatia anti-trust trebuie sa existe.
    Cand m-am referit la inflatie si somaj, spunand “cele 2 amenintari majore pentru bunul mers al economiei” am uitat sa precizez ca ele sunt numite “amenintari” de catre functionarii statului.🙂
    Multumesc pentru recomandarile de lectura!

  9. Muad_Dib says:

    @vladi: “Da-mi voie sa cred ca pana si intr-o piata libera este nevoie de legi anti-trust” De ce? Atâta timp cât piaţa este liberă, înseamnă că oricine poate să intre pe piaţa respectivă. Dacă actorii existenţi la un moment dat pe piaţă decid să formeze un cartel (ceea ce este contrar interesului fiecărei companii în parte, în special a celor mici) şi să practice preţuri de monopol (care apropo, nu pot fi demonstrate, deoarece nimeni nu poate spune dacă un preţ este corect sau este un preţ de monopol), atunci oameni care nu activau în acel domeniu for fi atraşi în domeniul respectiv de profiturile crescute ale carteliştilor. Dar pentru a se putea dezvolta şi extinde şi dezvolta, aceşti noi agenţi de pe piaţă trebuie să atragă clienţi de la firmele care formează cartelul. Şi cum vor putea ele să facă acest lucru? Ori oferind o calitate mai bună a bunului sau a serviciului la acelaşi preţ ori oferind aceeaşi calitate la un preţ mai mic. În acel moment cei care formează cartelul vor trebui să îşi scadă preţul de vânzare renunţând la profiturile “nemeritate” pentru a se putea menţine pe piaţă şi a nu da faliment.

    Dar atunci când exista stat, care poate impune aşa-zisele legi anti-trust, atunci companiile care s-au cartelizat vor face lobby pe lângă politicieni pentru ca aceştia din urmă să elaboreze o legislaţie care să le fie favorabilă, limitând accesul pe piaţa respectivă. Vezi tu, statul este cel care susţine apariţia cartelurilor, deci nu are vreodată cum să se lupte cu ele, ar fi contra-productiv pentru el.

    Doar piaţa liberă oferă cele mai bune produse la cele mai mici preţuri pentru consumatori.

    Un contra-argument foarte răspândit care relevă aşa-zisul eşec al pieţei libere este exemplul benzinarilor. Ei oferă o resursă cu o cerere foarte inelastică, sunt relativi puţini pe piaţă şi îşi permit să formeze carteluri şi să crească preţul până acolo unde vor ei. Dar acest argument poate fi demontat foarte uşor, pe toate planurile. În primul rând, cererea de combustibil nu este inelastică. Până la un anumit nivel de preţ ea este într-adevăr inelastică, dar după un anumit preţ devine perfect elastică. Astfel benzinarii nu pot creşte preţul oricât vor ei de mult, deoarece le va scădea profitul ca urmare a scăderii cererii pentru combustibil. De asemenea, cum au obţinut benzinarii proprietate asupra resurselor de subsol? Ca un monopol acordat de stat. Pe teritoriul României întreaga resursă de subsol este deţinută de statul român, stat care a concesionat-o unei singure firme, Petrom, firmă care a fost preluată de grupul OMV. Automat, OMV deţine drepturi exclusive asupra petrolului, indiferent de locul în care se află acesta. Dacă statul nu ar fi monopolizat resursa de subsol, atunci fiecare deţinător de pământ ar fi putut să sape după petrol, iar dacă reuşea să găsească, putea să îl vândă pe piaţă. Fiind mai mulţi ofertanţi pe piaţă, preţul respectivei resurse ar fi fost cel mai mic preţ posibil (conform aceluiaşi raţionament de mai sus, este imposibilă cartelizarea ofertanţilor de petrol dacă nu intervine statul).

    După cum vezi, nu piaţa liberă, ci chiar intervenţia statului provoacă acea situaţie în care este necesară o şi mai mare intervenţie şi tot aşa până la socialism absolut!

    Toată lumea se teme de capitalism, deoarece capitaliştii sunt lacomi şi hărpăreţi, care vor să obţină cel mai mare profit posibil. Dar dacă oamenii sunt aşa în poziţia de capitalişti, ce îi face să fie diferiţi în poziţia de lucrători ai statului? Absolut nimic. Din contră, funcţionarii au putere de decizie asupra altora, fapt ce duce la fapte de corupţie şi la o situaţie mult mai rea decât în absenţa statului.

    Dacă ai reuşit să citeşti recomandările mele de mai sus şi ţi-au plăcut, pot să îţi recomand şi alte lucrări din aceeaşi temă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s