Criza zonei euro: un prilej pentru o (nouă) intervenție a statelor în economie?

„Acordul de suveranitate fiscală” i se spune… Am mai auzit, în trecut, de egalitate fiscală, dumping fiscal și altele… Recunosc că mă distrează termenul de „suveranitate fiscală”, în situația în care, de fapt, nu există o suveranitate, ci o supunere față de „Big Brother” Uniunea Europeană.

Ce se întâmplă, de fapt? Acum câteva zile a fost semnat un tratat prin care 26 de state membre (adică toate, cu excepția Marii Britanii)  își dădeau acordul pentru ca Big Brother Merkel-Sarkozy…. pardon, Uniunea Europeană să „aibă grijă” ca nu cumva vreunul din state să „deraieze” de la bunul mers al economiei. Oficial, semnatarii acestui acord se angajează ca deficitul structural să scadă la 0,35% din PIB până în 2016 (să nu depășească 0,5% anual, totuși), iar două dintre prevederile Tratatului de la Maastricht  – deficitul bugetar de maxim 3%  și datoria publică de maxim 60% din PIB – să fie îndeplinite până în 2020. Atenție! Aceste condiții (alături de altele, legate de inflație și curs valutar) trebuie îndeplinite de orice stat care își propune să intre în zona Euro. Un lucru pe care n-am reușit să mi-l explic încă de la începutul crizei din Grecia, dar și din Italia este că aceste măsuri se aplică DOAR statelor candidate, nu și celor care fac deja parte din zona Euro. Răspunsul poate fi unul foarte simplu: cele 12 state care au semnat tratatul de la Maastricht nu puteau fi trase la răspundere, din moment ce acestea au semnat tratatul și reprezintă așa-zisul nucleu al Uniunii Europene. Astfel, ne vedem în situația în care regulile jocului nu se aplică tuturor participanților, ci doar noilor intrați. Frumos, nu?

Dar datoriile… cine le plătește?

România Liberă publica (într-un articol scris de Andrei Stanca) pe 21 noiembrie datoriile guvernamentale  ale statelor UE (și nu numai), la nivelul anului 2010. Desigur, o mare parte din ele depășesc procentul de 60%. Printre ele, și inițiatorii Tratatului Big Brother, Germania și Franța. În aceste condiții, FMI „s-a oferit” să ajute Grecia cu un împrumut de 110 miliarde Euro. Grecia ar mai vrea 60, dar mai vrea și Italia vreo 600… Dar nu prea mai are de unde să dea „prietenul” FMI, mai ales că SUA vor să-și retragă o participație de 110 miliarde dolari de la Fond.

Date fiind condițiile de mai sus, singura variantă rămâne ca statele să se împrumte între ele (ca și cum cineva ar duce-o mai bine și ar avea de unde să dea). Și, pentru că cele (până acum) 26 de state nu știu să aloce în mod eficient resursele în funcție de nevoi, nicio problemă! Știe Big Brother (a se citi „Sarkozy și Merkel”)! Tipic socialiștilor, luăm de la toată lumea și dăm celor „nevoiași” (săracii de ei…). Astfel că se va institui un „fond special” de 200 miliarde Euro, la care vor cotiza toate statele UE, mai puțin Anglia care, cel puțin pentru moment, a zis „pas” acestui tratat. Dacă a făcut bine sau rău voi expune argumentele mai jos.

Revenind la fonduri speciale și datorii, mă văd mai mult decât nevoit să ofer câteva explicații. Aceste datorii NU vor fi plătite de către guvernanți/state ci de către contribuabili. Eu, tu, noi voi vom plăti aceste sume, nu ei.

Desigur, când Sarkozy declară cu câteva zile înainte de summit că zona Euro e pe cale să explodeze, iar președintele-jucător se bate cu pumnii în piept că este un „moment istoric” pentru România și o mare oportunitate de „a sta la masa celor puternici”, un fond special de 200 de miliarde Euro pare soluția ieșirii din impas, nu? Ei bine, NU! Din punctul meu de vedere, soluția nu este ca România, deja datoare la FMI, să contribuie cu alți bani la tot felul de fonduri fictive de „salvare”. Nu, pentru că știu că acești bani îi voi plăti eu și poate chiar și copiii mei.

Problema multora dintre noi este că, de când a început criza economică iar politicienii au ieșit la rampă, ne-am concentrat prea mult pe aspectele macroeconomice, cum ar fi inflația, șomajul, deficitul bugetar, PIB etc. și prea puțin la microeconomie. Chiar ieri auzeam pe un politician din partidul de guvernământ (PD – nu prea L) care se lăuda cu creșterea economică a României pe trimestrul 3 al acestui an, cea mai mare din Uniunea Europeană. Băi, dobitocule! Ți-a spus cineva că salariul mediu din România net este în scădere pe luna octombrie și că șomajul crește văzând cu ochii? Oare tu știi că un șomaj în creștere ar trebui să ridice media salarială (baza de calcul a mediei scade), însă ea scade? Ți-a spus cineva că, datorită creșterii TVA-ului la 24%, puterea de cumpărare a omului de rând a scăzut foarte mult?

După cum spunea și Leonard Orban (care a demonstrat că nu trebuie să fii economist ca să înțelegi unele lucruri, ci doar să gândești puțin), referindu-se la poziția României față de Tratatul Big Brother, „E ilogic să primești bani de la FMI și să dai bani pentru Fond în același timp”. Mi-e teamă că, oricât ar fi de ilogic, acest lucru se va întâmpla, într-un fel sau altul.

De ce împrumuturile NU sunt o soluție pe termen lung

Mai bine zis, de ce nu au fost, nu sunt și nu vor fi.

Aștept ziua în care Sarkozy, Merkel și toți acești neo-dictatori vor ieși în stradă să le spună oamenilor adevărul: „oameni buni, pentru ca moneda Euro (de care nu avem neapărat nevoie) să nu se desființeze și pentru ca Italia, Grecia, Spania sau Portugalia să nu dea faliment, va trebui să plătiți din buzunarele voastre. Sunteți de acord?”.

Pe la începutul crizei economice (acum vreo 3 ani și ceva, când la noi încă nu se vedeau efectele) scriam un articol despre intervenția statelor în economie cu prilejul acestui fenomen. Mă văd nevoit să reiau o parte din el în argumentarea ideii expuse mai sus.

Pe atunci explicam de ce băncile NU ar trebui salvate de la faliment: dacă știi că orice deficiență de management va fi acoperită din banii statului, desigur că șansele de a persista în managementul deficitar sporesc. La fel stau lucrurile și în cazul statelor din zona Euro. Dacă eu, Silvio Berlusconi știu că pot să mă împrumut la nesfârșit și cu mult peste ceea ce poate suporta Italia pentru că Big Brother n-o să mă lase să cad în faliment, voi continua să administrez în cel mai prost mod posibil resursele țării mele. Nu-i așa? Ei nu… Dacă ai ști că părinții tăi te vor susține material/financiar indiferent că aduci vreun ban în casă/muncești, motivația ta de a-ți căuta un loc de muncă nu este prea departe de o valoare nulă.

Un alt motiv pentru care împrumuturile NU reprezintă o soluție pe termen lung este acela că ele nu înlătură cauzele unei crize (economice, a datoriilor etc. că astăzi toate sunt crize), ci doar efectele. Adevărata soluție ar fi ca aceste state cu probleme să fie ajutate să găsească modalități eficiente de a evita astfel de situații sau de a ieși din ele cu ajutorul manevrării atente a pârghiilor economice. Dar nu prin FMI (FMI-le, cum ironic îi numea un profesor de-al meu din facultate), al cărui interes este (ca al oricărui fond de investiții) să își recupereze banii. Îi intersează mai puțin cine plătește datoriile și dobânzile și mai mult ca acestea să fie plătite. Ei împrumută cu scopul de a obține un profit. Doar nu credeați că FMI este format dintr-o colonie de buni samariteni sau că este condus de vreun Mecena… Nu vă păcăliți singuri!

Soluția FMI/împrumuturi este ca atunci când un coleg de clasă care nu și-a făcut tema îți cere să-i dai să și-o copieze și el. Dându-i tema nu ai înlăturat decât efectul. Să zicem că acest coleg este de 2 ori mai mare ca tine și nu-ți permiți să-l refuzi. Ce vei face pe viitor: îl vei ajuta să-și facă tema singur sau îl vei ajuta să învețe și să-și facă temele singur? Big Brother Uniunea Europeană a ales să facă el/ea și temele celor care nu și le-au făcut.

Este „pas” o soluție?

Aș zice că da. Și mă refer aici, în special, la Marea Britanie care, prin premierul său David Cameron a preferat să nu facă parte din „planul de salvare” a zonei Euro. Deși, din ce am citit prin presă, ar da semne că vrea să revină asupra decizie, încă mai sper că n-o vor face. De ce? Foarte simplu: ca să arate că se poate și altfel. Este aceasta o soluție pentru Marea Britanie? Din moment ce non-adoptarea „monedei unice” a făcut ca britanicii să nu resimtă „criza zonei Euro”, înclin să spun că da. Euro se devalorizează în continuu, de la summit-ul din 9 decembrie și se apropie de minimul istoric în raport cu dolarul american.

Și, dacă tot vorbeam de dolarul american, să aducem aminte că de curând președintele Obama a declarat că Uniunea ar trebui să-și rezolve singură problemele, fără implicarea lor. Ba mai mult decât atât, după cum ziceam și la începutul articolului, hotnews scria zilele trecute (link articol) că SUA ar vrea să-și retragă participația de 110 miliarde $ de la FMI. Sunt curios la ce sumă va ajunge, în aceste condiții, „fondul de salvare” impus statelor UE.

Dar cu noi cum rămâne?

Desigur, este foarte interesant și poate chiar distractiv să te joci cu cifre, să vorbești despre fiscalitate, bugete, inflație, datorii etc., fenomene macroeconomice. Cu alte cuvinte, să privești lucrurile strict din perspectiva statelor.

Dar ce se întâmplă la nivel microeconomic, cu oamenii de rând? Președintele-jucător și-a făcut norma de laudă de sine, referindu-se la eforturile pe care le-a depus România pentru a intra în acest acord fiscal (ca și cum i-ar fi fost impus), iar ziarele au scris despre laudele lui Merkel la adresa României și amabilitățile împărtășite mai sus menționatului (abia aștept să se termine criza, să văd cum va fi tratată România în continuare). Întrebat, printre altele, dacă acordul de „uniune fiscală” (este a 3-a zi în care scriu la articolul de față și observ că această formulă se repetă tot mai des prin presă) va influența în vreun fel viața românului, acesta a dat cel mai prost răspuns posibil, și anume că viața nu se va schimba nici în bine, nici în rău.

La o primă vedere, nu. Dar, incompetentule, ignorantule și afon ce ești, la contribuția României la fondul de 200 miliarde Euro cine contribuie? Cumva tu, din salariul tău de președinte? În niciun caz. Cumva noi, din salariile noastre de simpli angajați? Categoric. Vor crește iar taxe sau impozite? Categoric. Va scădea și mai mult puterea de cumpărare a românilor? Categoric. Ești un ratat, sper să nu mai aud de tine după 2014.

Uniunea Europeană, încotro?

„Unitate în diversitate” ni se spunea prin 2006, despre Uniunea Europeană. Unitatea a rămas, forțată de Big Brother, diversitatea mai puțin. ”Libera circulație” (a oamenilor, mărfurilor, capitalului) ni se mai spunea. Olanda nu vrea ca noi să circulăm liber, dar nimeni nu zice nimic. Tot ei, împreună cu Marea Britanie, Germania (Germania, da, care zilele trecute ne ridica în slăvi) și alții nu vor ca românii să aibă șanse egale cu cetățenii lor, pe piața muncii.

Din păcate, Uniunea Europeană se îndepărtează tot mai mult de la principiile fondatorilor și devine mai degrabă o federație, cu aproape 30 de state guvernate de la Bruxelles și nu din interiorul lor. Cât despre acordurile care se încheie și cuplul Sarkozy-Merkel, încep să mă gândesc tot mai mult la Conferința de la Yalta, din 1945…

This entry was posted in economie and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s