Maroc, locul unde mirajele devin realitate

Primul lucru care te surprinde încă înainte de a ajunge în acest regat (nu, nu este un stat) este formularul pe care trebuie să-l completezi și să-l prezinți la oficiul de control al pașapoartelor. Trebuie să completezi inclusiv scopul vizitei tale și adresa de reședință temporară. Pentru un cetățean al Uniunii Europene, obișnuit să circule liber în Europa, pare destul de ciudat.

Din punctul lor de vedere este, însă, un lucru cât se poate de firesc… Prin acesta ei probabil consideră că își protejează patria de turiști nedoriți. Sunt sigur că, dacă cineva s-ar gândi să proceseze toate aceste formulare în scop de cercetare, ar ajuta foarte mult la formularea unor concluzii statistice care nu ar putea să fie decât în folosul entităților implicate în turism. Pentru că, nu-i așa? nu trebuie să fi fost vreodată aici ca să-ți dai seama că turismul este principalul sector economic al Marocului.

Din păcate, însă, așa cum declară și mulți investitori (preponderent străini), autoritățile regatului sunt prea puțin preocupate de ajutorarea acestui domeniu și mai mult de cum să își sporească averile personale prin șpăgi, învârteli și altele. Aici este locul în care dai șpagă chiar și pentru a ți se emite un simplu document de către o instituție publică. Este locul în care polițiștii te amendează pentru faptul că ai traversat semaforul atunci când acesta se afla pe culoare verde intermitent sau că ai oprit după semnul „stop” (a pățit-o fratele meu). Aici, transportatorii își includ în buget și șpăgile/amenzile date polițiștilor de către șoferii care circulă cu camioanele de marfă supraîncărcate.

Odată ajuns pe străzile Marocului nu ai cum să nu observi contrastul izbitor dintre taxiurile Fiat Punto de prin anii `60 (Dacia Logan este un fel de taxi de lux) împreună cu motocicletele Yamaha la fel de vechi și foarte poluante și mașinile de ultimă generație: de la Mercedes SLK la Nissan 360Z la Ford Mustang sau chiar Porsche.

Marrakech-ul, principala destinație turistică, a ajuns să fie sufocat de mașini, la ore de vârf. Aici, singurul lucru de care țin cont șoferii sunt semafoarele. În rest, în orice intersecție se circulă pe principiul tupeului, nu ține nimeni cont de indicatoare sau de regula priorității de dreapta. Nu trebuie să te mire nici dacă te trezești cu un motociclist apărut de nicăieri la câțiva metri în fața ta, tăindu-ți calea. Nu de puține ori am văzut pietoni pe zebre, opriți în mijlocul străzii, pentru că nu le dă nimeni voie să travereseze; se uitau foarte lung când opream și le făceam semn să traverseze. Toate acestea se întâmplă cu polițiști aflați la câțiva metri distanță.

Și, totuși, într-o țară în care nivelul de birocrație și corupție depășește limitele imaginabilului, există mai mulți kilometri de autostrăzi decât în România, mai multe drumuri (mai mult sau mai puțin practicabile) prin munți decât vom avea noi peste 20 de ani, iar rețelele de curent electric și apă curentă merg inclusiv prin deșert sau munți. Pe aceste drumuri circulau nu cu mult timp în urmă negustorii călare pe cămile sau măgari, care traversau munții Atlas, mai apoi deșertul Sahara, pentru a ajunge cu mărfurile în Africa sau invers, când cumpărau din Africa și se întorceau spre Europa. Pe atunci, Marrakech era doar un loc de popas.

Benzina este mai ieftină ca în Europa (10-10,5 Dihram pe litru), iar motorina este subvenționată de stat – prețul se învârte undeva pe la 7-7,5 Dhiram pe litru. 1 Dihram = aprox. 0.09 Euro.

Oamenii sunt, în general, amabili și chiar serviabili. Din păcate, regimul monarhist a băgat frica în ei destul de serios și se tem destul de mult chiar și de simpla prezență a unui baraj de control al poliției (întâlnite cam prin toate orașele, pe toată durata zilei – o altă modalitate de a mai strânge niște șpăgi). În Marrakech, oraș cu inflențe arabe mai puternice are loc un fenomen mai puțin plăcut pentru turiști: oriunde mergi prin centrul orașului ești asaltat mai ceva ca în complexul comercial Europa, din București, de diverși indivizi care încearcă să-ți vândă diverse servicii sau produse. Unii dintre ei sunt chiar agresivi. Din păcate, reavoința și indiferența autorităților i-a împins spre o sărăcie lucie pe majoritatea din ei, iar odată cu începutul crizei economice, a scăzut dramatic și turismul în acest ținut, lucru care a făcut ca mulți oameni să-și piardă principala sursă de venit sau locul de muncă.

Am spus-o și o repet: dacă Marocul și-ar deschide granițele pentru investitori străini, în câțiva ani ar ajunge la un nivel de dezvoltare cu mult peste cel al României. Infrastructura există – pe lângă autostrăzile și șoselele de care vorbeam mai sus, am putut vedea multe sate alimentate cu apă, stâlpi de curent electric în munți, la altitudini ridicate, dar și în zona deșertului (dacă vă vine să credeți, ai chiar posibilitatea ca în deșert să accesezi internet-ul)- ea trebuie doar exploatată.

Voi încerca, atât cât se poate, să redau ceea prin cuvinte experiența vizuală și culturală pe care am trăit-o în drumețiile prin acest ținut desprins parcă din povestea lui Ali Baba și cei 40 de hoți, 1001 de nopți și altele asemenea.

Marrakech-ul poate fi un foarte frumos oraș noaptea, dar nu în piața centrală, unde mai degrabă trebuie să te ferești de vânzători agresivi, nici pe străzi, unde circulația este mai mult decât haotică. Totuși, în piața centrală, cu doar 4 DHM poți savura cel mai dulce suc natural de portocale pe care l-ai băut vreodată, preparat pe loc. Cea mai frumoasă zonă este souk-ul (souk=bazar), în momentul în care mare parte din tarabe se închid. Ceea ce ai văzut ziua pare, noaptea, un cu totul alt loc. În loc de produse de tot felul, motociclete care aproape dau peste tine și oameni care se înghesuie descoperi un labirint format din aleile, acum pustii și slab luminate, ale souk-ului. Dacă nu cunoști locul și nici nu ești însoțit de un localnic, sunt mari șanse să te rătăcești- există ceva care te îmbie în permanență să descoperi ce se află în cele mai întunecate colțuri ale acestui labirint.

Dacă ai reușit să scapi de labirint și vrei să trăiești și „viața de noapte”, ai de ales între cluburi foarte luxoase, unde „băieții cu ceafa lată” te lasă să intri doar dacă ai o ținută adecvată și unde vezi fete care primesc bani din partea clienților nu pentru striptease, ci pentru dansuri lascive, iar repertoriul muzical este asemănător cu cluburile de pe la noi.

Dacă nu ești un fan al acestui gen de locații, nu trebuie să-ți faci griji… mai există și alte variante. Dacă îți dorești o atmosferă mai intimă poți să încerci cafeneaua Kachmera, unde îl găsești pe DJ-ul veteran Malek (pe vremea când el începea DJ-ing-ul, eu nici nu știam ce-i aia muzică) în fiecare miercuri, punând pe platane jazz-ul și blues-ul anilor `60-`70. Sau poți vizita cafeneaua cu tematică reggae a românului Costi (prieten bun cu mai cunoscutul Raku).

Dacă îți plac suvenirurile sau, pur și simplu, vrei să îți cumperi ceva specific Marocului, poți încerca souk-ul ziua, când toate tarabele sunt deschise. Poți găsi aici cam orice, de la genți de piele, ceainicuri (și seturi de pahare), abajururi până la eșarfe, tunici, pantofării, marochinării și multe altele. Tot aici poți găsi, desigur, copii destul de fidele ale unor mărci de renume din multiple industrii (ceasuri de mână, poșete, haine, adidași etc.) sau DVD-uri cu filme „orginiale” la prețuri mai mult decât accesibile. Trebuie să ții cont de faptul că aici, totul este negociabil. Nu există case de marcat, cu atât mai puțin chitanțe, facturi sau alte documente fiscale. Când am întrebat cum se colectează taxele și impozitele, mi s-a spus că „după bunul plac al autorităților”.

Marrakech-ul este doar o mică parte din ceea ce îți poate oferi Marocul. Poți oricând să iei drumul către munții Atlas, care traversează regatul de la Nord-Est la Sud-Vest. Odată ce te apropii de ei, te simți exact ca într-un film Western (mare parte din ele au fost filmate chiar în Maroc): un drum semi-asfaltat, pe care încape o singură mașină (dacă nu ești într-un 4×4, ai 2 variante: fie ieși pe „arătură” cu roțile din exterior, fie apelezi la teama sau bunul simț ale celui care vine din sens opus și te dai la o parte doar dacă ajungi la 10 metri de el și vezi că nu s-a ferit – este destul de riscant), pe marginea drumului vezi doar cactuși, pământ arid, iar în față un lanț muntos de-a dreptul impunător.

Ceea ce ai văzut doar în revistele National Geographic ai ocazia să vezi pe viu – drumuri care urcă pe marginea munților, într-o serie de serpentine destul de periculoase (pe alocuri lipsesc elementele de protecție de pe marginea șoselei). Când ajungi în vârf (după 15-20 km de urcare), oprește mașina și trage pe dreapta… Ți se va înfățișa cel mai frumos peisaj pe care l-ai văzut în viața ta: munți din rocă roșiatică, sate cu case din aceeași argila de aceeași culoare a munților și drumul pe care tu ai venit. Dacă te uiți atent, poți sesiza și corturi de nomazi (tuaregi) Totul pare atât de mic acum…

Dacă ai avut șansa, cum am avut noi, să prinzi ploaie la dus și soare la întoarcerea pe același drum, consideră că natura ți-a făcut un cadou – nu cred că vei mai avea vreodată ocazia să vezi râuri cu apă de culoare cărămiziu-roșiatic.


Pleci din nou la drum, spre deșertul Sahara, care te așteaptă nu foarte departe de capătul munților. Te poți opri la un restaurant (care, de cele mai multe ori, se vrea a fi și un „maison d`hôtes”), pentru obișnitul meniu zilnic de prânz (salată de legume ca aperitiv, Tajin ca fel principal și salată de fructe ca desert) la același preț ca peste tot, adică 100 DHM.

Tajin-ul este mâncarea tradițională a Marocului și cel mai frumos lucru la el este că se poate prepara în mai multe feluri. Un Tajin se gătește într-o oală specială de lut și trebuie să conțină carne (de vită/pui/pește) coaptă în puțin ulei, împreună cu un amestec de legume sau fructe (la alegere). Un Tajin bine făcut se recunoaște prin gustul cărnii – trebuie să fie cel al legumelor/fructelor care o însoțesc. Pâinea tradițională se înmoaie în sosul amestecat și se mănâncă, împreună cu carnea. Tradițional, se mănâncă fără tacâmuri. Obișnuiți fiind,însă, cu turiștii, cei din restaurante vor avea grijă mereu să îți ofere și un set de tacâmuri. Cel mai bun tajin pe care l-am mâncat a fost unul cu carne de pui și gutui, gătit de mama cumnatei mele, marocancă. Delicios!🙂

Revenind la drum, odată ajuns în regiunea muntoasă, vei vedea că oamenii sunt diferiți față de ce ai văzut în Marrakech: sunt mai amabili, mai prietenoși și zâmbesc mereu; femeile nu stau în casă, așa cum se întâmplă în lumea arabă, ci fac curat în fața casei, ies la cules fructe sau le vând pe acestea la marginea drumului. Nu își acoperă chipurile cu nimic. Aceștia sunt berberii, populația veche a Marocului (de dinaintea invaziei arabilor în Maroc). Rasa lor este diferită de cea arabă – după cum spunea și ghidul nostru (fratele meu :)), este mai apropiată de cea caucaziană. Asta, poate și datorită imixtiunii africanilor băștinași cu colonialiștii (francezii). În zona aceasta nu mai există riad-uri, precum în Marrakech, ci kasbah-uri – un fel de fortăreață, în care sunt cosntruite mai multe case și locuiesc mai multe familii, dar și animale. Pe vremuri, kasbah-urile aparțineau Pașei și în ele locuiau, pe lângă familia acestuia, servitorii și animalele. kasbah-ul de la Ait Benhadou este cu adevărat impresionant.. Să umbli prin toate cotloanele sale, să vezi încăperi care adăposteau (și unele din ele încă mai adăpostesc) proviziile de grâne și cereale, să urci în turnul de veghe… să întâlnești familii care încă mai locuiesc acolo. Și ce priveliște îți poate oferi colina pe care este kasbah-ul răsfirat… palmieri, râuri roșiatice, munți…

De aici pornești spre deșert, unde, din nou, ai câteva opțiuni (în funcție de timp): te poți opri la M`hamid, unde se termină orice fel de șosea. La 2 km de oraș există te poți opri la corturile instalate în zonă, sau poți merge mai departe, până la cele mai mari dune de nisip din zona marocană a deșertului, adică la Erg Chigaga (40 km de M`hamid). Poți merge 6 zile pe cămilă sau 5-6 ore cu un vechicul 4×4. Peisasjul deșertului noaptea… n-am cuvinte. Ceea ce se spune despre stele, că de acolo se văd cel mai aproape, chiar este adevărat. Și în viața mea nu am văzut atât de multe stele la un loc… La fel și răsăritul de soare ce se reflectă în nisip.

Drumul prin deșert cu cămila durează 52 de zile, de la M`’hamid, până la capătul vestic. Imaginați-vă prin ce treceau cei care făceau acest drum în interese comerciale…

În fine, dacă te-a obosit drumul prin munți și deșert, te poți întoarce în Marrakech, iar de acolo să urmezi autostrada care duce până la Agadir, o adevărată metropolă. Odinioară principala atracție turistică a Marocului, orașul te duce spre o eră ceva mai modernă – case construite din materiale mai moderne, majoritatea albe, showroom-uri auto, magazine cash&carry, hypermarket-uri, un mic port de ambarcațiuni… Începi să te simți ca în Europa. Fratele meu ne spunea că toate acestea se datorează influenței mediteraneene, mai exact spaniole – spaniolii sunt cei mai mari investitori din zonă și tot ei formau majoritatea turiștilor înainte de țara să fie afectată de criza economică.

De ce au investit spaniolii? Foarte simplu: Agadir este una din stațiunile cu plajă la Oceanul Atlantic. Și ce plajă… ce nisip… Cât despre apă, dacă apa Mării Negre vi se pare sărată, nu ați fost la ocean.🙂 Vremea este foarte bună pe tot parcursul anului – temperaturile nu scad, iarna, sub 20 de grade, iar vara nu prea trec de 35. Noi am prins 26-27 de grade  la umbră (vreo 30 la soare), la sfărșit de octombrie. Ce poate fi mai relaxant decât să stai într-un șezlong, la astfel de temperaturi, să te bucuri de un soare blând și, dacă ești pasionat de așa ceva, să sari prin valuri (sau să sară ele pe tine) de aproape 1 metru înalțime…?

Palmieri, cămile, școli arabice antice, deșert, munți… acesta ar fi Marocul în câteva cuvinte și imagini… Nimic, însă, din ce ați citit sau văzut aici nu se poate compara cu experiența trăită pe viu. Și ce experiență! Aș mai fi stat cel puțin o lună acolo, doar ca să admir peisaje, să văd meșteșugari la treabă și să cunosc istoria și cultura acestui ținut care ascunde atâtea mistere…

Pe final, aș dori să mulțumesc din suflet lui Cristi, fratele meu, cel care ne-a fost un extraordinar ghid turistic pe toată perioada excursiei. Dacă aveți de gând să vizitați Marocul, vă recomand cu toată căldura să apelați la serviciile agenției de excursii pe care o conduce – Sun Trails.

This entry was posted in de-ale mele... and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s