Povestea unui tânăr român non-emigrant

S-a născut înainte de Revoluție (nu cu mult, cu vreo 5 ani), într-o familie de părinți intelectuali (una din șansele pe care i le-a oferit viața/soarta/„Cel de Sus”-cum ar zice unii), cu firi oarecum antagonice – unul de factură mai degrabă comunistă, celălalt (mama), un fel de „social-liberalist” (crede în libertatea de exprimare, de gândire, chiar și în Capitalism, dar uneori consideră că statul sau un alt organism instituțional ar trebui să îi ajute pe cei care nu se „pot” descurca singuri). Să zicem că a știut să ia părțile bune de la fiecare.

Pentru a nu face din acest articol o scurtă biografie, ne rezumăm doar la a menționa că nu a fost un elev model și că a visat, pe rând, să devină jucător de baschet la o echipă mare și, mai apoi, campion mondial la karate. La un moment dat, cineva drag (o vom numi A.N., ca în notele informative ale colaboratorilor securității) l-a ajutat să se trezească și și-a dat seama că trebuie să „pună mâna pe carte”. Asta era undeva pe la 18-19 ani, după ce tatăl său se chinuise în prealabil vreo 10 ani să îi întipărească această idee în minte, fără succes (mă bucur că, totuși, a trăit îndeajuns ca să vadă realizările fiului său în materie educațională).

Tot undeva în această perioadă, tânărul nostru a descoperit pasiunea pentru lectură și, după câțiva ani, avea să-și dea seama că, pentru a avea o gândire cu adevărat liberă, trebuie să citești destul de mult. Mama sa l-a îndrumat către Dostoievski și Marin Preda (celui de-al doilea i-a citit toate romanele), pentru ale căror opere a manifestat (și manifestă, în continuare) o pasiune deosebită. Cultura sa generală dobândită până în facultate a fost completată cu o cultură economico-financiară destul de bună, aș zice. Cu 2 dintre profesori (deși nu dețin această titulatură, îi consideră „mai profesori” decât mulți alții) a rămas prieten. Cu alte cuvinte, a avut șansa (sau ambiția?) de a-și alege singur drumul în viață.

Pe scurt, tânărul nostru „a lăsat loc de bună-ziua” pe unde a trecut și a dezvoltat relații de amiciție sau chiar prietenie cu oameni speciali, posesori de caractere similare cu al lui, dar cu personalități din cele mai diverse și complexe. Nu este o fire orgolioasă, dar nici nu se lasă călcat în picioare de alții, oricine ar fi aceștia. Pentru că, înainte de toate, el crede în corectitudine și respectul față de cei din jur, orice poziție ierarhică sau educație ar avea aceștia. El însuși a spălat vasele și  a făcut curățenie în bucătăria unui restaurant timp de 3 luni, fără a se rușina de acest lucru. Nu suportă, totuși, prostia și ipocrizia.

La fel ca alți tineri români non-emigranți, nivelul său de cunoștințe și abilitățile l-ar fi recomandat pentru munca și chiar viața într-o țară vestică. De altfel, nu puțini au fost oamenii care l-a întrebat de ce nu pleacă din „țara asta de rahat”. Nu știu despre alții (aș fi foarte curios să aflu, totuși), dar răspunsul tânărului ne-emigrant a fost același, de fiecare dată: dacă i se oferă un loc de muncă mai bun, ar fi dispus să plece. Nu consideră că a pleca de dragul plecării este o soluție.

Tânărul nostru non-emigrant a ales să lucreze în domeniul care lui îi place, practicând ceea ce îi place. Și sunt convins că nu este singurul. A ajuns într-o companie foarte bună, un mediu de lucru extraordinar, pe merit. Nu a dat șpagă, nu are „pile”, nici măcar „relații” (deci, se poate, nu?). Nu câștigă averi, dar are un salariu mai mult decât decent, care îi permite să își viziteze iubita (aflată în alt oraș) de 2-3 ori pe lună. Nu are mașină, pentru că o asemenea achiziție o consideră cheltuială (nu investiție); circulă cu autocarul, lucru de care profită din plin și citește romane, cărți de specialitate, Academia Cațavencu sau Dilema Veche, pentru a-și spori nivelul de libertate în gândire.

Tânărul nostru non-emigrant este, după cum ați văzut, un român atipic – nu suferă de vreun complex de inferioritate, nu și-a făcut din plecarea în străinătate obiectivul suprem al vieții, nu este preocupat de mondenități, nu este un fan al mall-urilor (deși vârsta l-ar „recomanda”), se ferește pe cât poate să îi judece pe cei din jur, este optimist și îi place să creadă că are un spirit de învingător (spre deosebire de, să zicem, componenții echipei naționale de fotbal). Îi place să ajute oamenii (nu chiar pe toți, pentru că ar rămâne o doză prea mică de sentimente pentru iubită, familie sau prieteni), în special pentru ca aceștia să-și formeze o gândire liberă, departe de orice clișee, bârfe, texte politicianiste/manipulatoare, gândiri negativiste sau de genul „dacă mie mi-e rău, ar trebui să le fie și celor din jurul meu”. La fel ca el sunt și ceilalți tineri non-emigranți care vor să schimbe ceva.

În fine, pentru a clarifica cine este și ce reprezintă tânărul român non-emigrant, cred că ar fi bine să spun următoarele: el face parte din generația unor oameni care au rămas „acasă” cu gândul (riscul, ar zice unii) că pot schimba ceva, oameni cu inițiativă, care nu așteaptă ca „statul” să aibă grijă de ei, oameni care au convingerea că, dacă „mie, ție și lui ne este bine, tuturor ne este bine”- scurta biografie de mai sus nu are scop de laudă, ci de reprezentare (pe cât se poate de fidelă) a acestei generații. Aceștia sunt în mare parte oameni cu bun-simț și de o etică ce rar poate fi pusă la îndoială. Printre ei se află sportivi, artiști, scriitori, profesori/dascăli, studenți, cercetători, oameni de rând (ca și tânărul nostru), care încă mai cred în șansa generației lor, încă mai au idealuri înalte (legate nu doar de ei, ci și de cei care îi înconjoară). Din păcate, numărul lor este covârșitor mai mic decât cel al „învinșilor”, care se comportă precum personajul lui Will Smith în filmul „Pursuit of Happyness”, în scena în care iese cu fiul său pe terenul de baschet. Acești învinși sunt cei care fac tot posibilul să imprime mentalitatea lor și învingătorilor, frustrați fiind de faptul că ei nu au reușit. Din păcate, de multe ori încercările lor se soldează cu succes, iar tinerii învingători renunță prea ușor la idealuri, visuri, ambiții. Aproximativ 80% dintre oamenii trecuți de 35 de ani, PE care i-am întâlnit, fac parte din categoria învinșilor.  Dacă vă numărați și voi printre ei (vârsta nu este neapărat un criteriu), vă rog frumos lăsați-i pe alții să viseze. Doar așa se poate schimba ceva.

This entry was posted in oameni, viața de zi cu zi and tagged , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Povestea unui tânăr român non-emigrant

  1. cristian says:

    astept inca raspuns la post-ul anterior

  2. flavius says:

    si ce ai vrut sa zici cu autobiografia asta?

  3. Vladi Martinus says:

    Flavius, dupa cum ai vazut, am mai modificat din articol. Sper ca finalul sa te lamureasca…

  4. Vladi Martinus says:

    Cristian, urmeaza raspunsul.

  5. flavius says:

    m-a lamurit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s