Tindem spre perfecțiune… oare?

De când am fost mic mi s-a inoculat, într-un fel sau altul, ideea că ființa umană tinde toată viața spre perfecțiune, chiar dacă nu reușește să o atingă (mai țineți minte dictonul „nimeni nu-i perfect”, nu?). Mi-au spus-o profesorii, „oamenii mari”, uneori chiar și părinții… Și, trebuie să recunosc, multă vreme am crezut în asta și am încercat să fiu cât mai bun în ceea ce făceam (de obicei, în diversele sporturi practicate, pentru că școala nu prea prezenta interes pentru mine până să ajung la facultate). Și de multe ori, când nu reușeam, mă simțeam dezamăgit. Sunt sigur că nu sunt singurul ai cărui părinți au cerut mult de la el, ca și copil și au trăit dezamăgiri atunci când așteptările nu le-au fost împlinite. La noi în familie, a fost tatăl meu, care a trăit numeroase dezamăgiri (fie pentru că avea standarde prea ridicate, fie pentru că noi nu ne-am propus niciodată să excelăm în domeniile în care el ar fi vrut). Din păcate, a plecat din lumea asta fără să apuce să mă vadă „crescând” profesional. Sunt sigur că ar fi fost tare bucuros.

Nu reușesc să-mi dau seama de unde veneau aceste așteptări din partea părinților, de ce își propuneau ei ca noi să fim premianți la școală, să alegem liceul de profil care li se părea lor potrivit etc. Poate așa i-a obișnuit sistemul comunist, unde cerințele erau foarte ridicate și toți copiii trebuia să fie un fel de Stahanov, nu știu… Poate nici nu contează.

Toată treaba asta cu perfecțiunea este absurdă și dintr-un punct de vedere al logicii- de ce să tinzi spre perfecțiune, din moment ce știi că nu ai cum să fii perfect? De ce să te străduiești să realizezi ceva ce știi că este imposibil?

De un lucru mi-am dat, însă seama: să îți propui să atingi perfecțiunea este total greșit. Să fii tu cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai „jupân” n-o să-ți iasă niciodată. Chiar și atunci când crezi că ai ajuns primul într-un domeniu, fii sigur că mereu există cineva mai bun ca tine, dar care nu a fost descoperit încă. Așa că ceea ce îți mai rămâne este să încerci să fii cât mai bun.

Ei bine, pot spune că eu am renunțat la ideea de a fi cel mai bun într-un anumit domeniu, tocmai din motivul enunțat mai sus (mereu va fi cineva mai bun ca mine) și am ales să fiu cât mai bun (încerc să evit termenul „să mă perfecționez”, pentru că este la fel de absurd ca ideea de a tinde spre perfecțiune) în ceea ce fac. Prefer să mă raportez la mine, nu la cei din jurul meu. Cred că este, mental, mai sănătos așa. În momentul în care oamenii aleg să se raporteze la cei din jurul lor, se ajunge la invidie, bârfă, ură sau chiar conflicte (deschise sau „reci”) și nimeni nu are nimic de câștigat.

„Spre ce tindem/putem tinde, totuși, dacă nu spre perfecțiune?” vă veți întreba. Foarte simplu: spre echilibru.

Ce înseamnă acest echilibru? Poate însemna multe: că muncești „de îți sar capacele” la birou, dar că știi să te relaxezi când ajungi acasă și să îți lași toate problemele acolo, în momentul în care ai ieșit pe ușă; că ești dur cu cei din jurul tău atunci când crezi că este nevoie, dar știi să fii și blând și bun cu ei; să îți critici copilul atunci când greșește, dar să îl lauzi atunci când reușește o performanță pozitivă; să știi să vezi părțile bune ale oamenilor din jurul tău, dar și pe cele rele și să iei ceea ce este bun, etc. Definiția prin exemplificare ar putea continua la nesfârșit, desigur.

Nu mă înțelegeți greșit- am și eu excesele mele, însă echilibrul meu vine tocmai din compensarea acestor excese cu echilibrul. V-am cam băgat pe unii în ceață, nu? Echilibru prin echilibru… se pare că la mine „+” cu „-” echivalează cu „+”, nu cu „-”. Este haios să jonglezi din când în când legile matematicii.🙂

Am fost copil-problemă în școala generală și nu m-am împăcat deloc cu cartea. Apoi am ajuns premiant în liceu și bursier la facultate (nu o spun ca pe o laudă, o folosesc doar cu scopul exemplificării). Acum, îmi place să citesc, dar mă distrez pe cinste de fiecare dată când ies cu prietenii mei de la Sibiu (știu ei despre cine vorbesc) în oraș. Am practicat sport de performanță vreo 10 ani și în fiecare dintre sporturile practicate mi-am propus să ajung campion. Am renunțat la sport și m-am orientat spre o profesie intelectuală, dar mai practic sport atunci când am cu cine și dispun de timpul necesar.

Cu alte cuvinte, de-a lungul vieții am trecut prin mai multe extreme și probabil că voi mai trece. Cel mai important, însă, rămâne pentru mine, să găsesc calea de mijloc, echilibrul. Poate că asta am învățat din filosofia asiatică a karate-ului, despre care ne povestea sensei-ul nostru (un foarte foarte bun sensei, de altfel; din păcate, ca om, a avut scăpările lui) sau din romanele lui Dostoievski… Nu știu. Ce știu, însă, este că îmi văd de viața mea, nu mă interesează ce fac alții pe care nu îi cunosc, nu sunt invidios pe cei din jur și încerc să îi ajut pe cei dragi cum pot. Și am o senzație foarte plăcută atunci reușesc să-i fac fericiți.

Ah, și încă ceva: nu mă supăr și nu „port pică” oamenilor. Consider că este o mare risipă de energie și timp să fii supărat pe cineva- prefer să trec peste divergențe sau, dacă persoana trece de limita bunului-simț, să o tratez ca pe orice altă persoană din jurul meu și să renunț la relația de prietenie/amiciție.

Așadar, eu cred că o parte dintre noi tind spre echilibru (cei destul de înțelepți), nu spre perfecțiune, iar cealaltă parte ar trebui să tindă spre echilibru. Dacă mă întrebați pe mine, cea mai mare provocare din această perspectivă este creșterea unui copil- să găsești mereu echilibrul în relația cu acesta.

Și da, sunt de acord că există un lucru în care nu poți găsi echilibrul, dragostea- sentimentele nu pot fi controlate și, deci, nici echilibrate.

This entry was posted in oameni, viața de zi cu zi and tagged , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Tindem spre perfecțiune… oare?

  1. Olimpicu says:

    E foarte frumos ceea ce spui tu….insa oare tendinta spre echilibru nu este oare la fel de iluzorie ca si goana dupa echilibru? Calea de mijloc nu e oare o notiune abstracta? Cel putin eu nu cred ca as putea vreodata sa fiu echilibrat in sensul precizat de tine. Nu as putea sa stau fara sa am o cauza ptr care sa lupt si care sa ma consume (pe plan personal, profesional sau politic) iar daca cauza asta nu ar exista….prefer sa-l citez pe unul dintre autorii mei preferati: “In vreme de pace razboinicul se lupta cu sine insusi”

  2. Olimpicu says:

    goana dupa perfectiune am vrut sa spun

  3. Vladi Martinus says:

    Olimpic,
    Ce spui tu legat de cauza pentru care sa lupti nu contrazice in niciun fel cele spuse de mine mai sus. Fiecare dintre noi are o cauza pentru care lupta (fie ca este vorba de a castiga multi bani, fie ca este vorba de a avea relatii cu cat mai multe femei, fie ca este vorba de a face lumea din jurul tau mai buna etc.)- echilibrul la care face referire articolul, in cazul de fata, este acela de a sti sa te opresti atunci cand cauza ta este pierduta sau de a sti sa nu-ti canalizezi toata energia “dintr-un foc” spre cauza respectiva.
    Nu am zis ca este usor sa ajungi la echilibru, dar nu consider nici imposibil. Atentie, insa! Sa ajungi la echilibrul perfect este imposibil- perfectiunea nu poate fi atinsa nici macar in echilibru.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s