(Cum) se măsoară maturitatea…?

Scriam acum vreo 2 ani un articol despre dorința unor oameni (copii, până la urmă) de a părea cât mai maturi și pretenția ca cei apropiați să fie la fel de maturi. Pe atunci încercam să explic că a da dovadă de simț al umorului în tot felul de situații (în special cele tensionate) nu exprimă neapărat imaturitate, ci o modalitate de a depăși mai ușor momentele mai grele ale vieții.

Ei bine, de curând mi-am dat seama de un alt lucru… Dacă aveți până în 25 de ani sunt sigur că nu de puține ori vi s-a spus și încă vi se mai spune, în cadrul unor discuții cu „oamenii mari” (cum se consideră ei) „eh, ești tânăr, n-ai de unde să știi” sau „lasă, că o să mai crești și o să-ți dai seama”. Da, am trecut și eu prin astfel de momente. Ultima dată mi s-a întâmplat cu un om care înclin să cred că nu este cu mai mult de 7-8 ani mai în vârstă decât mine. Totuși, asta nu l-a împiedicat să mă judece strict după criteriul vârstei.

Să fie vârsta un criteriu viabil în aprecierea exprienței de viață și, deci, a maturității unei persoane…? Am mari dubii… Spun asta fiindcă am cunoscut persoane care la aproape 30 de ani și un copil mic încă mai pierd nopțile (și chiar și zilele) pe PC jucând WOW (World Of Warcraft), dar și oameni care la 20 de ani sunt capabili să se întrețină singuri sau chiar să-și întemeieze o familie; am cunoscut oameni care, în doar 15-20 de ani de viață au trecut prin multe experiențe (mai mult sau mai puțin plăcute) care i-au marcat pe viață și oameni care la 40 de ani încă stau cu părinții (exclud aici cazurile de handicap, fizic sau psihic) și nu au realizat absolut nimic în viață.

Personal, am trăit o serie de experiențe marcante în viață, chiar dacă am o vârstă „fragedă”, cum ar zice unii. Nu o să fac o autobiografie aici, ci o să enumăr doar câteva din ele (în special pentru cei care se vor grăbi să creadă că sunt prea tânăr pentru a înțelege unele lucruri): am crescut împreună cu încă 2 frați mai mari, iar părinții, deși aveau ambii studii superioare, nu „înotau în bani” și multe din hainele pe care le purtam erau „moștenite” de la verișori mai mari sau primite de la rude din Germania (primeam cam 2 pachete pe an, care erau o adevărată mană cerească pentru noi, copiii). Când am crescut și nu mai aveam ce haine să „moștenim”, am început să ne cumpărăm din second-hand-uri. Un frate a plecat în legiunea străină la vârsta de 19 ani (eu aveam vreo 13), din ambiția de a demonstra ceva cuiva. Părinții mei au divorțat când eu aveam 14 ani (nici în ziua de azi nu am aflat adevăratul motiv). La 15 ani m-am apucat de fumat și, după aproape 2 ani, am luat hotărârea ca „de mâine să nu mai fumez”, de care m-am și ținut. În decurs de 2 ani (2004-2006) am schimbat nu mai puțin de 5 „acasă” (locuri în care dormeam și luam masa), iar într-una din ele eram nevoit să stau treaz (zilnic) până pe la 2-3 dimineața, când se închidea barul de la parter. La 21 de ani am plecat să muncesc 3 luni în SUA, unde am fost, practic, singur (chiar dacă am plecat și m-am întors cu un grup de persoane pe care le consideram amici/prieteni), cam toată perioada- a fost experiența care mi-a schimbat radical perspectiva asupra oamenilor din jurul meu și nu numai. În fine, pentru că spuneam că nu o să detaliez (poate o să scriu, la un moment dat o scurtă autobiografie :P), cel mai recent moment marcant a fost plecarea tatălui meu către o altă lume (mai bună, sper din suflet), care m-a lăsat cu regretul imens că nu va fi aici să vadă că nu glumeam (chiar dacă el a râs la momentul respectiv🙂 ) când i-am zis că voi fi „cineva mare”. Nu încerc să pozez în erou sau martir- sunt absolut convins că există oameni care au trecut prin expriențe mult mai puternice, la vârste mai mici decât a mea-, ci doar am folosit exemplul cel mai la îndemână.

În fine, sunt de părere că NU vârsta este cea care conferă garanția experienței de viață sau a maturității. Mai degrabă este vorba de situațiile în care ești pus în diverse momente și circumstanțe (mediul în care crești, în special) ale vieții, de caracterul fiecăruia dintre noi și chiar personalitatea. Experiența mai vine, desigur, și din educația primită din partea părinților, a profesorilor sau chiar a „oamenilor mari” cu care ne întâlnim în viață. Doar că pentru majoritatea oamenilor este mai ușor/comod, după cum îmi zicea și Ionuț la un moment dat (îl rog să mă corecteze dacă greșesc expresia), să deschidă un anumit sertar din creier și să ia de acolo o fișă pe care să o aplice omului din fața sa (cu alte cuvinte, să-l eticheteze), decât să facă efortul de a încerca sa îl cunoască. Nu faceți greșeala de a „aplica etichete” oamenilor din jurul vostru- pe termen lung, nu aveți decât de pierdut. Nu în ultimul rând, nu apreciați (pozitiv sau negativ) un om fără să îl cunoașteți cu adevărat.

This entry was posted in oameni, viața de zi cu zi and tagged , . Bookmark the permalink.

3 Responses to (Cum) se măsoară maturitatea…?

  1. indis says:

    probabil k o sa te miri…sau nu..dar aici trebuie sa iti dau dreptate.desi mama mea,m’a “impins” un pic mai tarziu,tind sa cred k am trecut prin cacaturi,k altfel nu pot sa le numesc,la o varsta la care ,trebuia sa fie totul limpede si colorat.iar parerea mea,proprie si personala,este aceea ca,orice varsta ai avea,orice pregatire sau educatie,nu poti sa dai sfaturi sau sa pregatesti pe cineva pentru ceva,pentru ca daca ar fi sa luam 10 oameni si sa ii punem intr’o situatie anume,am avea 10 reactii diferite.degeaba dai un sfat cuiva,degeaba acel om care te asculta,iti primeste sfatul,se incurajaza datorita lui,pentru ca la momentul oportun,va reactiona din instinct si cu siguranta nu se va gandi la ce a spus x sau y.(probabil imi vei spune k sunt si exceptii..da,recunosc,de aceea se numesc exceptii..dar sunt,sa zicem 1 la 1000).hmmm..pareri de “eu”,banale…dar..trebuia sa le scriu..ptr k dak nu,ii impuiam iarasi capul bunului tau prieten🙂😛.have a nice day🙂

  2. Vladi Martinus says:

    Da, sunt si eu de acord cu tine.🙂 Poti sa dai sfaturi sau recomandari, dar ele nu garanteaza nimic. Personal, mai aplec urechea si la sfaturi, pentru ca nu strica sa afli si parerea altora-uneori te poate ajuta sa vezi lucrurile din alta perspectiva.🙂
    In fine, ma bucur ca l-ai “scapat” pe bunul meu prieten de o “impuiere a capului”. Totusi, nu vad de ce nu ii plac astfel de discutii.🙂

  3. Olimpicu says:

    “Un barbat poate spune ca a ajuns la maturitate atunci cand regaseste seriozitatea cu care se juca in copililarie!” Fr. W. Nietzsche

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s