Despre etică (sau lipsa ei) în afaceri

Deja îmi imaginez reacția unui cititor în momentul în care vede titlul… „Ah, uite-l și pe ăsta, s-a găsit să facă pe moralistul pe un subiect deja ultra-dezbătut”. Ei bine, sunt de acord că subiectul în sine este unul „la modă”, ca să zic așa, dar voi încerca să-l abordez dintr-o altă perspectivă… sper să fie pe gustul publicului meu țintă.🙂

Să vedem, mai întâi, ce este de fapt etica… DEX oferă ca definiție „Totalitate a normelor de conduită morală”. Să vedem și ce înseamnă „moral”… „Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc” (vezi definițiile pe http://www.dexonline.ro). Rețineți că este legat de societate.

Dicționarul Oxford online spune următoarele, despre morală: 1. concerned with the principles of right and wrong behaviour and the goodness or badness of human character. 2 conforming to accepted standards of behaviour (http://www.askoxford.com/concise_oed/moral?view=uk). De reținut ambele definiții, dar mai ales partea cu „accepted standards”.

Să ne limităm la cele 2 definiții, cred că sunt de ajuns. Voi reveni asupra lor pe parcursul articolului. Să vedem, acum, ce este această „etică în afaceri” despre care se vorbește tot mai mult în ultimii ani. Auzim sau citim pe la tv/prin presă (fie ea scrisă sau online) despre compania „dublu Ț” că nu respectă principiile eticii în afaceri sau că este lipsită de moralitate, că a acționat imoral într-o anumită situație etc. Întâlnim termeni precum CSR (Corporate Social Responsibility=Responsabilitate Socială Corporatistă), corporate citizenship (un fel de „spirit civic corporatist”) și alții. Cu alte cuvinte, un fel de “umanizare” a companiilor.

Ei bine, unul din cei mai buni economiști (opinie personală) ai sfârșitului de secol trecut, Milton Friedman, spunea că toți acești termeni sunt, de fapt, o inepție. „Vai! Dar cum?!! Cum și-a permis să spună așa ceva? Sigur era un economist din ăla care nu vede decât cifre, profit și bani. Că numai asta îi interesează pe economiștii ăștia…” se vor grăbi unii să spună. Dați-mi voie să vă contrazic: am stat de vorbă cu câțiva profesori (atât români, cât și străini) de economie, cu orientare liberală (culmea!) și fiecare dintre ei punea mare preț pe moralitate. Cât despre ceea ce zicea Milton Friedman: „The discussions of the “social responsibili­ties of business” are notable for their analytical looseness and lack of rigor. What does it mean to say that “business” has responsibilities? Only people can have responsibilities. A corporation is an artificial person and in this sense may have artificial responsibilities, but “business” as a whole cannot be said to have responsibilities, even in this vague sense.” (selecție din articolul publicat în „The New York Times”, pe 13 septembrie 1970; articolul integral îl găsiți aici). I couldn’t agree more, cum zic englezii.

Da, cititorule! Nu companiile sunt responsabile, ci oamenii. Cum așa? Simplu: entitatea denumită „companie” nu dispune de intelect propriu, deci nici de rațiune sau emoții. Oamenii sunt cei care dispun de toate acestea. „Da”, vor spune unii, „dar companiile sunt formate din oameni, deci, generalizând, putem spune că ele pot fi considerate responsabile.” Înca o data, NU! Pentru că, în cazul de față, a generaliza înseamna a insinua că deciziile dintr-o companie sunt luate de toți angajații, în unanimitate, și știm cu toții că nu este așa; ar mai însemna că toți angajații gândesc la fel atunci când sunt puși în situația de a acționa (sau nu) în spiritul moralității. Din nou, știm cu toții că nu așa stau lucrurile. Deciziile sunt luate „la nivel înalt” și rareori se întâmplă ca toți oamenii implicați în activitatea economică a unei companii să aibă aceeași viziune cu privire la mersul afacerii.

Așadar, odată lămurit acest apect, să vedem ce stă în spatele generozității, spiritului civic și al moralității de care dau dovadă oamenii care iau deciziile majore, într-o companie. Același Milton Friedman spunea că scopul final al unei companii este acela de a obține profit. Nimic mai adevărat. Considerați-mă lipsit de scrupule, lipsit de suflet, materialist etc. dacă vă face plăcere, dar ar fi cea mai mare aberație din lume să spui că acționarii sau administratorii de companii (deci, cei care dețin proprietate- cotă parte sau deplină- asupra companiilor) urmăresc altceva în afară de profit. Orice investiție (materială sau nu) are ca scop final profitul (material sau nu).

Bun… și ce legătură are profitul cu etica…? adică… nu există o contradicție între cele două…? Nu sunt ele opuse…? Nu sunt „nenii” (plural de la „nenea”) aceia care urmăresc profitul niște monștri cărora nu le pasă decât de banii lor și nu îi interesează de oamenii din jur, mediul înconjurător etc. …? Doar asta se spune zilnic despre ei în presă, așa am fost învățați și la școală…

Ei bine, NU! Pentru a fi mai bine înțeles, revin la definițiile pe care le dădeam la începutul articolului. Dacă mai țineți minte, spuneam că ar fi bine să reținem faptul că toate au legătură cu societatea („accepted standards” sunt, la rândul lor, cele agreate de către societate, în caz că vă întrebați). Această societate este cea care elimină opoziția dintre termenii „profit” și „etică”. Dat fiind faptul că societatea impune (mai mult sau mai puțin forțat) oamenilor anumite standarde de conduită morală, tot ea este cea care poate pretinde aceste norme de la un agent economic (din perspectiva majorității, care are impresia că entitățile economice sunt responsabile de moralitatea de care dau dovadă în relația cu stakeholder-ii). Și, după cum se poate observa și pe baza experiențelor/observațiilor voastre proprii, consumatorii au devenit, în ultimele decenii, mai preocupați de mediul înconjurător, de sănătatea lor, de fenomenele negative din societate (sărăcie, rasism etc.)… cu alte cuvinte, vorbim despre „consumatorii educați”. Ei bine, tot acești consumatori sunt cei care au pus anumite condiții companiilor ai căror (potențiali) clienți erau/sunt. Pare greu de crezut, nu? O mână de oameni să impună condiții unor companii-gigant, companii care „fac legea pe piață”, după cum cred (total eronat) unii…

Într-o economie de piață, acest lucru este posibil. Fiindcă într-o economie de piață „clientul este rege”, cum spunea unul din marii clasici liberali, Ludwig von Mises. Cu alte cuvinte, orice companie, pentru a avea profit, are nevoie de clienți. Clienți cărora trebuie să le satisfacă anumite nevoi, dorințe sau preferințe. În momentul în care un consumator devine preocupat de protecția mediului, pentru a-l transforma într-un client al companiei tale, vei întreprinde acțiuni de așa-zisă „responsabilitate socială” și te vei apuca de plantat copaci, vei produce mașini pe bază de combustibili nepoluanți etc. (acțiunile diferă de la o industrie/ ramură economică la alta). Odată satisfăcut acest „moft” (a se citi „preferință) al clientului, ai șanse mari de a-l fideliza. Dacă, însă, nu faci asta, o va face o companie concurentă și tu vei pierde clientul respectiv, împreună cu zeci, sute, mii, poate chiar milioane (în funcție de dimensiunile companiei pe care o conduci).

Încă o precizare… clienții tăi pot fi atât cei care îți cumpără produsele sau serviciile, cât și angajații (clienți interni- vezi conceptul de „marketing intern”). La fel stau lucrurile și în cazul lor: dacă ei pretind ca tu să nu le vorbești urât, să nu-i înjuri, să le oferi o formă legală de muncă, să nu-i plătești „la negru” etc., le poți satisface toate aceste dorințe și nevoi- fidelizându-i, astfel, ca și pe niște clienți externi- sau nu- cu riscul de a-i pierde, din nou, în favoarea unei companii concurente. Depinde de ei și, mai ales de tine, în calitate de manager.

Sper să nu fiu înțeles greșit- eu am expus mai sus un fel de „rațiune de a fi etic” în afaceri, dintr-o perspectivă microeconomică și, pe alocuri, de marketing. Nu contest faptul că există manageri de companii (sau ai unor departamente din companii) care sunt morali fiindcă așa le dictează conștiința. Însă aș vrea ca cititorii mei să nu cadă in capcana de a interpreta TOATE activitățile de CSR (și alți termeni, enunțați mai sus) ca fiind un rezultat al generozității, mărinimiei, spiritului civic etc. al unor manageri.

Concluzia mult-așteptată… Nu acuz pe nimeni de lipsa eticii în afaceri și nici nu sunt un susținător înfocat al eticii în afaceri- fiecare este liber să aleagă între a fi sau a nu fi etic în relația cu clienții săi (externi și interni), în funcție de clienții pe care îi vizează. Eu unul, încerc să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pe termen lung și înclin să merg pe varianta eticii, din 2 motive: 1. dacă ai o conduita morală, în relația cu clienții, vei putea dezvolta o relație de durată cu aceștia și ai numai de câștigat (bineînțeles, cu condiția ca și ei să se comporte în aceeași manieră și să nu fii luat de fraier, cum s-ar zice); 2. Consider că, pe plan spiritual, ai numai de pierdut dacă te porți urât cu oamenii din jurul tău sau îți bați joc de mediul în care trăiești și, mai târziu, vor trăi copiii tăi, . Aici, condiția ar fi să și posezi un spirit uman- astăzi, puțini sunt cei care posedă o astfel de trăsătură. Altfel, riști să ajungi la o vârstă la care să-ți pui întrebarea „ce am realizat în viață?” și să îți dai seama că toate câștigurile tale sunt doar de ordin material. Ceea ce mie mi se pare trist…

This entry was posted in economie, marketing and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Despre etică (sau lipsa ei) în afaceri

  1. flavius says:

    Buna Vladi,

    mă bucur ca ai revenit! Câteva observaţii, dacă îmi permiţi:

    1. Teoria sistemelor organizaţionale presupune o “dezumanizare”, o “depersonalizare” a relaţiilor cu clienţii (asta nu înseamnă dispreţ sau nepăsare faţă de aceştia). De exemplu birocraţia (cea funcţională, nu cea criminală din ţări tumefiate), deseori pe nedrept interpretată cu conotaţie negativă, îndeplineşte un asemenea rol. E drept că instituţiile private au spaţiul de desfăşurare mai larg, în comparaţie cu cele publice. Dar este firesc ca procesele să fie dezumanizate (nu şi scopul!).

    2. Sigur că deciziile sunt luate la nivel înalt. Îţi dau dreptate. Dar nu cred că mai crede cineva altfel, aşa cum insinuezi. Desigur că deciziile sunt luate la la nivel înalt, pentru că deciziile sunt, de cele mai multe ori, strategice, ori strategia nu e delegată, ci este atributul leadership-ului.

    3. Desigur că o companie privată are ca scop profitul şi e aberant să crezi altfel. Dacă situaţia ar sta altfel, ar fi împotriva raţiunii şi legii interne de funcţionare. Toate reorientările (ecologiste etc.) de care vorbeai, cred ca sunt exclusiv de natură politică, iar nici o companie nu se poate sustrage condiţiilor impuse de politică, piaţă etc.

    4. “După cum se poate observa și pe baza experiențelor proprii[…]”. Nu ai experienţă proprie in ultimile decenii, doar dacă nu cumva ai fost la conducerea unei mari companii mondiale fără să ştim noi şi mâncai toată ziua margarină doar ca disimulare.

    5. Cred că problematica eticii în afaceri nu se pune atât de mult în discursul referitor la relaţia cu clienţii direcţi, sau cu stakeholderii, ci în mod special în legătura cu produsul lansat pe piaţă. Cât de etică şi morală e prezenţa unui anumit produs pe piaţă.

    Felicitări pentru articol şi te salut cu drag din disporă,

    Flavius.

  2. Vladi Martinus says:

    Salut, dragul meu Flavius! Este o plăcere sa revin, când văd că există (încă) oameni interesați de subiectele care apar pe blog-ul de față.🙂
    Dă-mi voie, mai întâi, să-ți mulțumesc pentru răbdarea de a citi tot articolul și pentru remarci. O să incerc să răspund și eu punctual:
    1. Da, am citit și eu despre birocrație (după cum spuneai și tu, un concept care și-a pierdut toate atributele pe care i le dădea Max Weber în „Economy and Society”) și dezumanizarea relațiilor cu clienții. Nu sunt sigur că am înțeles unde bați cu „dezumanizarea proceselor, dar nu și a scopurilor”- dacă este vorba de faptul că eu ziceam că motivul pentru care unii afaceriști/agenți economici afișează o conduită etică este simplul fapt că urmăresc un profit (care se obține prin satisfacerea unor nevoi/dorințe), am precizat și în articol că nu toți merg pe ideea asta. Aștept lămuriri din partea ta, la acest punct.🙂
    2. Nu am pus la îndoială că nu știe toată lumea acest fapt. Era doar un argument care să mă ajute în exprimarea unei idei mai generale (despre care ziceam că mulți o interpretează greșit).
    3. Aici ar fi loc de o discuție mai complexă. Nu cred că este neapărat vorba de o reorientare politică- aș zice că, dacă oamenii (consumatorii de rând) nu ar fi sesizat această problemă, nu știu câți dintre politicieni și-ar fi bătut capul cu astfel de probleme. Până la urmă, și în politică funcționează principiile marketing-ului, nu? Politicienii caută să-și satisfacă clienții (alegătorii), pentru a-și asigura un nou mandat. Și nu-mi spune că nu-i așa, te rog.
    4. Trebuie să recunosc că mi-ai stârnit un râs pe cinste la partea cu margarina.😀
    Se pare că m-am exprimat eu ambiguu- era vorba de experiențele proprii ale cititorilor articolului (de asta nu am spus „experiența proprie”). Voi face, însă, o mică precizare și îți mulțumesc că mi-ai atras atenția.
    5. Dragul meu Flavius, produsul despre care vorbești tu nu există într-un spațiu nedefinit pe piață, ci el se adresează unor consumatori. A vorbi despre produse în lipsa unor consumatori este ca și cum ai vorbi de management în lipsa funcției de coordonare. De aceea înclin să cred că etica în afaceri se referă la relația cu stakeholder-ii (fie ei clienți, furnizori, angajați etc.)
    Te salut si eu cu mult drag!

  3. Olimpicu says:

    Vorbiti despre etica in afaceri, fara sa incercati insa sa patrundeti in dedesubturile conceptului de etic, respectiv bine/rau. Sunt doua posibilitati in acest domeniu.
    1. Binele si Raul obiectiv. Putem considera Binele si Raul transcendente, ca valori universale umane, pe care omul trebuie sa e cunoasca si sa le respecte ca urmare a calitatii sale de fiinta umana. Se pune atunci urmatoarea problema (de nererolvat). Cum poate fi cunoscut acel bine si rau, cine poate sa il cunoasca, si ma rog, cum poate persoana care pretinde ca are principii morale sa le demonstreze ca si fapt obiectiv, de necontestat.
    2. Binele si raul sunt constructe sociale. Adica sunt un produs al gandirii umane menite sa raspunda unor necesitati are vietii in colectiv. Si in cazul asta se pun urmatoarele probleme. Din moment ce societatile dezvolta culturi diferite ele dezvolta si sisteme etice diferite, deci viziuni contrare (nu neaparat contradictorii) asupra moralei. De asemenea societatile, in special cele de tip modern, nu sunt omogene, existand diferite subgrupuri cu diferite viziuni.
    In momentu in care incerci sa stabilesti daca o companie actioneaza etic sau nu te lovesti inevitabil de paradoxurile acestei discipline. Pe tema se poarta polemici de vreo 2500 de ani, asa ca sa fim mandri ca intram in cercul select al marilor intelepti.

    P.S. Flavius, felicitari ptr “margarina”. Ai fost tare

  4. Vladi Martinus says:

    1. Cred că, din dorința de a împărtăși cu noi talentul tău oratoric, doar tu ai înțeles ce ai vrut să spui. O să încerc eu să simplific: după cum o spui chiar tu (culmea!), la punctul 2, binele și răul sunt constructe sociale… Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare.
    2. Nu ai făcut decât să repeți ceea ce am menționat deja în articol, doar că folosind un limbaj „special”…

  5. Pingback: Țigări, baruri și proprietatea privată | Blog-ul nimănui

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s