Nostalgia… dăunează?

Nostalgia este un sentiment care ne încearcă pe toți, din când în când (pe unii, mai des). Sunt momente în care medităm la lucrurile, întâmplările, faptele, oamenii care au făcut parte din viața noastră, la un moment dat… Sunt momente în care ne întrebăm dacă am urmat „calea cea bună” în viață, dacă suntem fericiți cu noi înșine, dacă am realizat ceea ce ne-am propus etc. Ajungem să comparăm, de fapt, o perioadă trecută (inclusiv planurile de viitor pe care le aveam la vremea respectivă)

Ei bine, pe mine unul, nostalgia mă cuprinde destul de rar și se întâmplă, în special, toamna, mai ales când afară este o vreme ploioasă (cum este și la momentul scrierii articolului de față). Doar că, anul acesta, ceva s-a schimbat… înainte evitam să mă las cuprins de nostalgie fiindcă se întâmpla destul de des să-mi dau seama că viața mea nu este așa cu mi-aș dori să fie, că deciziile pe care le-am luat nu au fost cele mai bune, că viitorul este cam „în ceață”; acum, sentimentul este total opus. Privind în urmă- nu mai departe de 3 ani-, îmi dau seama cât de multe s-au schimbat în viața mea: studiam la o facultate de nivel mediocru, în cadrul pseudo-universității Spiru Haret, eram într-un oraș în care nu știam pe nimeni, în afară de câteva rude din partea mamei; ne-am mutat de vreo 3 ori în decurs de doar câteva luni și chiar și casa  în care am locuit timp de jumătate de an mi-a oferit o ambianță deloc plăcută; mi-am suprasolictat spatele timp de 2-3 luni, cărând în fiecare zi câte 50-60kg de maculatură (pliante pe care le plasam în cutii poștale), ca să obțin niște bani în plus; viața mea se reducea la: mers la școală (mai puțin în perioada în care am lucrat), întors acasă, uitat la TV. Singurele momente care îmi făceau ziua cât de cât mai veselă erau cele în care vorbeam la telefon cu iubita mea de atunci (aflată la peste 400km distanță)… din păcate, uneori, aceste momente deveneau mai puțin plăcute și îmi făceau ziua și mai proastă… Viața mea în București a început să devină mai palpitantă abia după momentul în care am cunoscut doi oameni extraordinari („Ktalin” și „Fofo”, pe numele lor), cu care împărtășeam o pasiune nebună pentru BMX. Cu ei ieșeam aproape zilnic, căutam locuri de unde să sărim, ne distrugeam diverse părți ale corpului etc.

Ei bine, în doar 3 ani, lucrurile au luat o întorsătură de 180 de grade, aș putea zice. Am absolvit o facultate de un nivel calitativ foarte ridicat (pentru România), unde am cunsocut oameni (atât profesori, cât și studenți) extraordinari; am trăit „viața de cămin” alături de diverși oameni, cu care am împărțit foarte multe (cu colegii de cameră din ultimul an de facultate am trăit clipe pe care sunt absolut convins că nu le voi uita niciodată, așa cum nu îi voi uita nici pe ei).

Am reușit să câștig destui bani, în doar 3 luni de muncă în SUA, cât să îmi cumpăr tot ceea ce mi-am dorit în adolescență (sau chiar și în copliărie), dar nu mi-am permis: printre ele se află și obiectul care m-a ajutat să pun pe picioare acest acest blog și să îmi pot împărtăși ideile cu cât mai mulți oameni (și să le aflu pe ale lor, în același timp); experiența mai puțin plăcută trăită in cele 3 luni petrecute în „State” m-a făcut să devin mult mai deschis cu cei „de acasă” și să-i apreciez mai mult, încercând să le caut calitățile, și nu defectele; am devenit mai prietenos cu oamenii, am devent o fire cu adevărat sociabilă (nu o spun doar eu, ci și persoanele cu care m-am împrietenit în ultimul an de facultate.

Nu cu foarte mult timp în urmă, am luat decizia (importantă, zic eu) de a mă muta de lângă persoana cu care am locuit timp de aproape 6 ani (este vorba de mama, pe care am iubit-o, o iubesc și o voi iubi foarte mult – motivele mutării nu au nicio legătură cu relația dintre noi). M-am mutat fiindcă mi-am permis: am un loc de muncă stabil (cred), unde nu câștig foarte mult, dar de ajuns încât să-mi pot plăti chiria (jumătatea mea), să îmi asigur hrana zilnică și să mai ies, din când în când, în oraș); nu este „job-ul ideal”, dar sunt la început de drum, în ceea ce privește viața profesională și sunt absolut convins că voi ajunge acolo unde mi-am propus (foarte sus). „Toate la timpul lor”, cum s-ar zice.

Cea mai importantă schimbare pozitivă din ultimii ani, însă, a avut loc, acum câteva luni, când am cunoscut o persoană deosebită, o persoană cu care pot împărtași ce am împărtășit și cu voi în acest articol, împreună cu multe altele… persoana care îmi dă energia necesară pentru a visa. I-am mulțumit și îi voi mulțumi în intimitate, nu aici.

Chiar dacă sunt aspecte ale vieții care îmi dau bătăi de cap, uitându-mă în urmă îmi dau seama că am ajuns destul de departe. Iar asta îmi dă încredere pentru restul drumului. Singurul meu regret pentru ultimii ani: el a plecat prea repede din lumea asta.

Da, sunt un om norocos- am zis-o și o voi spune în continuare; dar, cred cu tărie și în zicala „norocul ți-l faci singur”. Pentru că am avut voință, am depus mult efort și, mai ales, am avut multă încredere în mine. Cum zice și o parte din refrenul melodiei „spelling robot” a celor de la Giant Robot: „the life chosen, the life lost… all decisions, all costs… 100 percent stakes, all it takes”.

This entry was posted in de-ale mele... and tagged , . Bookmark the permalink.

7 Responses to Nostalgia… dăunează?

  1. lexa says:

    … deep

  2. Mi-a facut placere sa citesc ce ai scris! Cum ar zice baietii aia rai din cartierele oraselor americane: “respect”.🙂

  3. Vladi Martinus says:

    😀 Multumesc!
    Sincer, articolul de fata l-am scris mai mult pentru mine si nu ma asteptam sa aiba vreun impact asupra celor care il citesc. Ma bucur ca m-am inselat.🙂
    Apreciez si “respect”-ul.🙂

  4. andra says:

    hey!felicitari pentru cei 3 ani de schimbari!imi face o mare placere sa te citesc.:)

  5. Vladi Martinus says:

    salut, andra!
    Multumesc pentru felicitari si nu pot decat sa ma bucur ca citesti acest blog cu placere. Te mai astept!🙂

  6. Oana says:

    Super .. te admir pentru modul in care ti-ai impartasit sentimentele si trairile..Mult noroc in continuare ! Salutari din Oradea :-p

  7. Vladi Martinus says:

    Merci, Oana!
    Bafta multa si tie!
    Salutari din Bucuresti/Sibiu si de pe unde ma mai duc drumurile.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s