educație…?

Citinda săptămâna aceasta un articol apărut in „Adevărul” („Premianta care ucide”, autor: Emilian Isailă), am aflat ceea ce probabil „a făcut turul” tutror știrilor din ziua precedentă (nu prea urmaresc programele de știri de la TV) o elevă de liceu premiantă, ajunsă la facultate, s-a prostituat și a săvârșit o crimă. Pentru a nu-mi plictisi (pentru a câta oara…? :D) cititorii cu un articol foarte lung, el va fi împărțit în 2 secțiuni, pentru ca cei interesați doar de una din ele să o citească direct pe aceea: prima va face o analiză critică a articolului respectiv, iar a doua va încerca să dezbată problema educației (familiale, școlare etc.), a dezvoltării intelectuale, a factorilor care le influențează pe acestea etc.

Secțiunea I

Mai intâi, dați-mi voie să analizez câteva idei expuse de către autorul articolului:

1. „…părinţii munceau din greu pentru a-i asigura un viitor fiicei lor. Dar au dat greş…” Da?! Cum așa? Cumva autorul a fost o rudă apropiată a familiei sau chiar parte din familie, pentru a emite judecăți de valoare legate de educația pe care părinții au oferit-o fetei lor? Am mari dubii că ar fi așa… Este un lucru rău să muncești din greu pentru a le asigura copiilor o educație școlară cât mai potrivită? Din nou, am mari dubii… Sunt convins că marea parte a părinților își doresc un viitor cât mai bun pentru copiii lor. Din păcate, într-adevăr, unii (repet, UNII) părinți se afundă prea mult în muncă și uită să mai comunice cu copiii. Dar nu cred că este cazul să generalizăm.

2. „…Carmen Bejan a trecut dintr-un mediu, cel familial, în care nimic nu era permis, în mediul studenţesc, în care totul era permis. Lipsa de maturitate, de experienţă, de repere morale, lipsa propriei identităţi au distrus-o.” Mi se pare mie sau autorul se contrazice în paragraful de față? Mai întâi spune că în familie nimic nu era permis (cu alte cuvinte, fata premiantă a primit o educație foarte strictă) pentru ca, mai apoi, să spună că ea era lipsită de repere morale… comparația mi se pare cel puțin bizară. Cât despre mediul studențesc în care totul ar fi permis, l-aș întreba pe autor când și unde a absolvit ultima formă de învățământ superior. Pentru că eu, la facultatea absolvită la Cluj Napoca, anul trecut, am întâlnit oameni de o moralitate exemplară (atât profesori sau asistenți, cât și studenți), oameni care veneau la școală în ideea de a (se) educa. Și am convingerea că mai există și alte asemenea facultăți la nivelul țării. Desigur, în cadrul fiecăreia dintre acestea, mai există și excepții, așa cum și eu am notat în unele articole.

3. „În câte cămine studenţeşti din România camerele sunt folosite pentru prostituţie? În majoritatea. Viaţa şi condiţiile de trai ale studenţilor s-au degradat enorm în ultimii 20 de ani. Drogurile, alcoolul şi sexul au cucerit campusurile şi nimeni nu face nimic.” I-auzi! Cumva autorul face parte dintr-un grup de cercetare care s-a ocupat cu studiul vieții din căminele/campusurile studențești și eu nu știu? Îmi vine cam greu să cred… Este, cumva, autorul un student care a trăit într-un cămin pe perioada ultimilor 3-4 ani? Din nou, îmi vine greu să cred. Eu, unul, am stat o perioadă de 2 ani într-un cămin „de stat” și am fost uimit să observ că era mai igienic, mai bine supravegheat, mai îngrijit, mai dotat și, nu în ultimul rând, mult mai ieftin (cam cu 50-75% – în funcție de (in)existența unui părinte care să predea în mediul școlar) decât unul particular (în care am locuit timp de aproximativ 6 luni).

Da, au fost nopți în care nu puteam dormi din cauza chefurilor organizate de diverși „vecini” de palier, unde alcoolul reușea să „pătrundă” destul de facil, trecând de controlul portarilor. Da, au fost seri în care nu se putea învăța în sala de lectură fiindcă se auzea muzica prea tare sau erau oameni care „făceau scandal” (urlau) în fața căminului. Dar de aici, până la a spune că în majoritatea camerelor de cămin există prostituție, este cale mult prea lungă. În plus, ținând cont că era vorba de un cămin exclusiv de băieți (200 camere x o medie de 4 oameni/cameră = aprox. 1.000 băieți) și făcând comparația cu poveștile auzite despre întâmplări din anii anteriori, aș zice că lucrurile S-AU SCHIMBAT. În ceea ce privește drogurile, pot spune că în 2 ani de stat în cămin, nu îmi aduc aminte să fi simțit vreodată miros de marijuana (a.k.a. „iarbă”) pe coridoarele sau în băile căminului. Da, am văzut oameni „sparți”/„high”/„cu ochii injectați”, dar nu am de unde să știu dacă „marfa” era procurată sau consumată din/în cămin/campus.

Cât despre activitatea sexuală din campusurile universitare, nu văd unde ar fi problema: studenții sunt, în mod normal, persoane trecute de 18 ani, deci responsabile pentru faptele și acțiunile lor. A face sex la vârsta asta mi se pare un lucru cât se poate de firesc. Desigur, atât timp cât există consimțământul celor 3 părți (a 3-a parte o reprezintă colegii/colegele de cameră, care trebuie să suporte gemetele partenerilor de sex sau să „ia balcon”, adică să se dea dispăruți pentru câteva ore sau să-și caute un alt loc de dormit pe perioada nopții🙂 ).

Secțiunea a II-a.

Desigur, cel mai ușor este să dăm vina pe alții atunci când noi sau o persoană dragă nouă are de suferit. În ultima vreme, această practică a devenit o chestiune sine qua non în rândul jurnaliștilor noștri care, de cele mai multe ori, pozează în oameni de o moralitate ireproșabilă. În cazul lor, este vorba în special de a da vina pe „sistem” (în cazul de față, sistemul educațional). Cel mai greu, însă, pare a fi să îți asumi responsabilitatea sau să cauți adevăratele cauze ale unui eșec (așa cum este în cazul de față).

Psihologia ne-a/m-a învățat, în liceu, că omul este o ființa bio-psiho-socio-culturală. Ce înseamna asta? Că fiecare dintre noi se dezvoltă prin intermediul mai multor aspecte: ereditate, instincte, dezvoltarea fizică (da, dezvoltarea fizică joacă un rol important, chiar și numai prin simplul fapt că unele persoane se simt complexate de aspectul lor fizic), temperament, caracter și personalitate, mediul înconjurător (includem aici familia, anturajul și mediul școlar) și auto-educația/auto-învățarea.

Să luăm cazul elevei premiante… Cel mai ușor ar fi să dăm vina pe sistemul educațional sau pe părinți, așa cum a făcut-o și autorul articolului. Bine, să zicem că sistemul educațional este lipsit de anumite repere morale și nu oferă îndrumarea necesară studenților. Dar oare nu cumva de același sistem educațional au parte si alți peste 1 milion de studenți din România care nu ajung să săvârșească crime. Ba dimpotrivă! Unii ajung oameni de știință excepționali, manageri apreciați în companii multinaționale, profesori distinși la universități de top din Europa sau alte continente ș.a.m.d. Sunt de acord că sistemul educațional este cu mult sub idealul meu (și al multor altora, sunt convins), dar sunt de părere că fiecare trebuie să știe ce anume vrea să studieze mai departe, să aleagă cu cap și, nu în ultimul rând, să profite la maxim de aspectele pozitive ale acestui sistem, oricât de puține ar fi ele. „Da, dar cineva trebuie să-l ajute să aleagă”, vor spune unii. Ceea ce mă duce cu gândul la aspectul familial.

După cum spuneam și în prima secțiune a articolului, în general, orice părinte își dorește un viitor mai bun decât viața sa, pentru copii. Acest fapt presupune și o educație cât mai aleasă. Iar în cazul unei familii cu venituri modeste (dacă ar fi să ne luăm după autorul articolului), asta înseamnă multă muncă din partea părinților, anumite restricții de ordin material sau financiar etc. Iar dacă părinții nu reușesc să comunice cu copiii lor, să le explice că nu le-au putut oferi o copilărie sau adolescență așa cum și-ar fi dorit ei fiindcă nu au dispus de mijloacele necesare, aceștia din urmă pot rămâne cu impresia că părinții lor fie au fost prea zgârciți, fie prea preocupați de muncă (și prea puțin de copiii lor) ș.a.

Ar mai fi, desigur, și nivelul de educație al părinților: nu poți pretinde de la cineva care nu are mai mult de 12 clase și care a trăit toată viața într-un mediu care nu a stimulat dezvoltarea intelectuală să vorbească cu copiii săi despre libertate și responsabilitate, filosofie de viață, romantism și alte aspecte mult prea profunde pentru a fi știute de cineva care nu a urmat o formă de învățământ superior. Nu mă înțelegeți greșit: sunt sigur că există excepții. Însă, înclin să cred că, la modul general, cam așa stau lucrurile.

Să zicem, totuși, că părinții își permit (finaciar vorbind) să ofere și o educație aleasă copiilor lor și o copilărie/adolescență fără lipsuri de ordin material. Și, pe lângă asta, îi învață despre pericolele care îi pândesc pe parcursul vieții (fumat, consumul excesiv de alcool, droguri, sex neprotejat etc.). Chiar și în aceste cazuri, există copii care „o iau pe cărări greșite” și ajung dependenți de droguri, comit infracțiuni etc. De cele mai multe ori, în aceste cazuri se spune că anturajul este de vină.

Fiecare dintre noi este parte a unor diverse anturaje, pe parcursul vieții. Conform zicalei „cine se-aseamănă, se-adună”, devenim membri ai acestor anturaje fiindcă ne identificăm cu membrii acestora. Sau vrem să devenim ca ei. Din păcate, nu toți au tăria de caracter de a-și alege singuri prietenii (și nu prietenii, pe ei), iar în unele cazuri ajung să devină dependenți de anturaj (existența unui grup de oameni care să le dea sentimentul de apartenență socială, sentiment care se constitutie în nevoia de afiliere, expusă și de Th. Maslow, în cadrul conceptului de „piramidă a nevoilor”). Dacă în anturajul respectiv există un lider de grup care impune nerespectarea normelor sociale sau a legilor ca regulă de grup, membrii grupului pot avea de suferit, în special cei cu un caracter mai slab.

Bine, dar cum se formează caracterul unui om? Este vorba, în primul rând, de temperament. Temperament care, din păcate nu poate fi modelat- cu el ne naștem ficare. Apoi, este vorba de abordarea părinților. Pentru că, de cele mai multe ori, încercând să-i ferească pe copii de probleme, necazuri sau greutăți, ei nu-și dau seama că greșesc. Nu zic că nu ar trebui să-și ajute copiii- dimpotriva! Doar că, în același timp, trebuie să aibă o doză de sadism în ei și să lase copiii să se confrunte singuri cu anumite dificultăți. Chiar și practicarea unor sporturi poate avea o contribuție importantă în formarea caracterului (competiția, spriritul de echipă, ambiția etc.), în special prin situațiile dificile ce apar în timpul concursurilor.

În fine, mediul școlar este cel care își pune, la rândul său, amprenta asupra dezvoltării unui individ. Creșa, grădinița și școala generală țin exculsiv de opțiunile părinților. Începând cu liceul, însă, copilul trebuie să se consulte cu părinții, iar alegerea finală să-i aparțină lui. Din păcate, lipsa unei transparențe totale în ceea ce privește sistemele pre- si universitar de învățământ, împreună cu promovarea facultăților care se axează pe exagerarea beneficiilor și ascunderea cât mai eficientă a viciilor face ca alegerea să fie una mai mult bazată pe noroc.

Concluzii personale:

1. Deși nu am despicat firul până la capăt, se poate observa că sunt mult prea multe aspecte de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește de formarea intelectuală a unui individ, fiecare având ponderi diferite.

2. În loc să căutăm vinovați pentru eșecul copiilor, am putea să depistăm cauzele, să vedem unde se poate interveni pentru a preveni un eventual eșec și, dacă este cazul, să oferim sfaturi.

This entry was posted in școală, oameni, viața de zi cu zi and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

8 Responses to educație…?

  1. ketherius says:

    Cel mai probabil, autorul acelui articol a vrut sa scrie un articol senzationalist (nu exista cuvantul, stiu) care sa atraga pe toata lumea si sa creasca audienta ziarului si cota lui ca ziarist. Cu scopul acesta in minte, ce mai conteaza continutul? A aruncat cateva cuvinte cheie, a aruncat si cateva cliesee, a mai pus si niste exagerari alarmante si gata articolul.

    Si aici exista asa ceva, exista si oameni ca Dan Diaconescu, care bat apa in piua si fac senzatie din faptul ca s-a spart o teava intr-un bloc, dar ei au ziarele lor separate si publicul lor separat – nu gasesti asa ceva intr-un cotidian national.

  2. Vladi Martinus says:

    Da, si eu sunt cam de aceeasi parere. Din pacate, dupa cum semnalam si in articol, tinde sa devina o practica generalizata in presa de la noi. Sa fie oare perioada de criza, care a trimis in somaj multi oameni buni (cu salarii pe masura) din media romaneasca…?🙂

  3. ketherius says:

    Nu cred. Mai degraba e atitudinea promovata in ultimii ani: nu conteaza calitatea, legalitatea sau adevarul, important e sa aduca bani.

  4. io says:

    un ziar nu are “audienta” – are cititori, cel mult abonati
    si mie mi se pare firesc sa “alea alea” cu o tipa de 18 anisori:P Tie nu?
    Oricum stim ca kethe nu vrea cu fete, ii plac ziaristii :))) =)))
    posti sa stergi daca ti se pare aiura, dar noi stim despre cine e vorba

  5. Vladi Martinus says:

    Da, stim despre cine este vorba. Dar nu inteleg de ce ataci persoana lui “kethe” (si nu ideile sale)… Cat despre firescul de a “alea alea” cu o fata de 18 ani, nu cred ca l-a pus cineva la indoiala- nu inteleg unde bati.

  6. ketherius says:

    AUDIÉNŢĂ, audienţe, s.f. 1. Întrevedere acordată unui solicitator de către o persoană care deţine o funcţie de răspundere. 2. Acceptare (entuziastă) a ceva. ♢ Expr. A avea audienţă la… = a trezi interesul sau a avea influenţă asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.

    Si despre cine e vorba?

  7. cristi says:

    Chiar si impartit in doua, articolul e tot prea lung…

  8. Vladi Martinus says:

    Imi pare rau, Cristi. Am incercat sa multumesc toti cititorii, dar se pare ca nu am reusit.😛

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s