Când…? și cum…?

Facem tot felul de prostii când suntem mici, fără să ne gândim la consecinţe. Se presupune că la vârsta de 18 ani dobândim raţiune şi suntem capabili să ne dăm seama de consecinţele acţiunilor noastre…

Ajungem, în acest caz, să gândim pe termen mai lung de 5 minute/o oră/hai, o zi, poate o săptămâna. De fapt, părinţii noştri, profesorii şi alţi “oameni mari” chiar ne laudă pentru această “dovadă de maturitate”. Chiar şi orice economist, manager sau om de marketing îţi va spune că pentru a avea succes, trebuie să gândeşti pe termen lung.

Astfel, ajungem să ne facem planuri pe 1 an, 2, 3… unii dintre noi au tendinţa chiar de a-şi planifica întreaga viaţă. Deciziile pe care le luăm nu mai sunt decizii de moment, ci sunt bine cugetate în prealabil, ca să facem totul să iasă bine. Sau, cel puţin, aşa credem…

Iată că, de multe ori, şi în relaţiile pe care le avem cu cei din jur, avem această abordare. Se întâmplă, în special, atunci când eşti implicat într-o relaţie de durată cu o persoană de sex opus. După o vreme, ajungi să te gândeşti cum vrei să arate casa în care veţi locui, cum va fi nunta, ce şcoală vor urma copiii etc.

Rămânând la exemplul cu relaţia de durată, se poate întâmplă, uneori, să existe certuri şi niciunul din cei 2 să nu cedeze, din orgoliu. Sunt în stare să nu-şi vorbească cu zilele, gândindu-se, fiecare, că celelalt a greşit şi ar trebui să recunoască/să îşi ceară scuze (exemplul este unul pur teoretic- mai sunt şi altele care se încadrează la situaţia pe care vreau s-o descriu). Ce se întâmplă, însă, în momentul în care persoana de lângă tine te lasă baltă sau, mai rău, păţeşte ceva grav…? Evident, începi să îţi faci procese de conştiinţă, îţi spui că ai fost un mare fraier, că nu ar fi trebuit să te pui pe tine înaintea persoanei la care ţii/pe care o iubeşti. Şi asta doar fiindcă ai avut o gândire pe termen lung, care te-a îndemnat să “nu pici de fraier” (să nu se profite de bunătatea ta). Astfel de gândire tindem să avem, mulţi dintre noi şi este o gândire care ne ajută să ajungem sus, din punct de vedere profesional.

Intervine, însă, a două latură a vieţii: cea personală. Am auzit, în repetate rânduri, spunându-se ca ar fi bine să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, să ne bucurăm de fiecare clipă şi să încercam să realizăm cât mai multe. Da, ar fi ideal să putem face asta. Din păcate, de multe ori latura profesională a vieţii nu ne permite. Adesea ne trezim seara, acasă, lipsiţi de vlagă, secaţi de orice energie. Pe lângă asta, până şi psihologii spun că rutina este o formă de odihnă a creierului. Cu alte cuvinte, este sănătos să existe rutină în viaţă noastră. Apoi, vine un moment în viaţă, în care ne punem problema dacă am trăit cu adevărat, dacă am fost fericiţi,  am  ceva din trecutul nostru etc.   este atunci când,  astfel de momente,   gândirea noastră pe termen lung ne-a adus satisfacţii, bucurii, plăceri, dar… nu fericirea.

La fel de rău este când ne dăm seamă că nefericirea noastră a fost cauzată de faptul că ne-a lipsit acea gândire de perspectivă, de care vorbeam: am luat decizii în viaţă, bazându-ne pe ideea că fiecare zi ar putea fi ultima din viaţă; am vrut să facem tot ce se poate în această viaţă, dar planurile noastre de viitor nu au mers mai departe de maxim o săptămâna şi, astfel, nu am reuşit să punem niciodată ordine în lucruri.

Desigur, răspunsul vostru, ca şi al meu, ar fi acela că trebuie găsit un echilibru: să gândeşti în perspectivă, dar în acelaşi timp să nu uităm să ne bucurăm de frumuseţea vieţii, de dragostea celor din jur etc.

Da, dar acest răspuns aduce cu sine o întrebare foarte dificilă: CUM găsim acel echilibru…? Cum ştim când să acţionăm fără să ne gândim la consecinţe şi când nu…? Cum ştim când să ne purtăm frumos cu cei din jur, dar în acelaşi timp să nu se profite de noi…? Cum ştim când să ne pese de cei din jur şi când doar de noi înşine…? Pentru că, ştim cu toţii, viaţa este un fenomen mult prea complex ca să depindă doar de noi.

This entry was posted in de-ale mele... and tagged , , . Bookmark the permalink.

10 Responses to Când…? și cum…?

  1. Niciodata nu vom putea gasi acel echilibru, sau mai exact, nu vom putea fi constienti de existenta sa.Chiar si cel mai implinit om (familie, bani, cariera etc) tanjeste dupa altceva, se simte plafonat, sau simte ca a pierdut ceva. Face parte din natura umana sa vrem mai mult, sa fin nemultumiti, ingrijorati, sa avem frustrari si regrete. Important e sa ca la sfarsit sa iesim pe “+” si sa putem spune: “am realizat mai multe decat am stricat!” si sa nu regretam sacrificiile.
    Ca si in afaceri, este benefic sa avem un cost de oportunitate🙂

  2. Vladi Martinus says:

    Sunt convins ca sunt momente in viata in care gasim acel echilibru. Nu stiu cum, dar il gasim. Mai greu este, insa, sa-l mentinem. De fapt, este cam imposibil. Nu stiu daca sta in firea umana sa iti doresti mai mult- am intalnit oameni care (fortati, sau nu, de imprejurari) se multumesc cu ceea ce au, fie ca este mult, fie ca este putin. Totusi, din punctul meu de vedere, un om care nu isi doreste mai mult de la viata (fie ca este vorba de el, fie ca este vorba de cei apropiati lui) traieste degeaba. Si nu ma refer, aici, la omaeni lacomi. Acest gen de oameni traiesc si ei degeaba- ei nu vor cunoaste fericirea niciodata, zic eu.
    Da, categoric este important ca la sfarsit “sa iesim pe +”, cum ar zice un economist; sa ne putem uita in urma (daca viata ne ofera aceasta sansa- am vazut, de curand, ca nu toti avem sansa asta) si sa ne dam seama ca am avut o contributie (pozitiva) importanta in mersul societatii si/sau in vetile celor apropiati noua.
    p.s. foarte inteligent om, cel care a pus in circulatie termenul de “cost de oportunitate”.😉

  3. ieucumine says:

    Aaa da nu mi-an dat seama…si chestia cu conjugarea verbelor ma bantuie si incerc sa scap de ea..

  4. ieucumine says:

    Gata am corectat!Cred ca mai sunt cateva,si acum m-ai facut sa ma simt mai idioata decat credeam ca sunt.E undeva pe wordpress unde am scris ca ma cheama Andreea?Cosmar..

  5. ieucumine says:

    Mersi mult.Am vrut sa te intreb.De ce nu mai scrieti pe Camera 139? Am citit cam tot si numai apoi am vazut ca arhiva e de acum un an.

  6. Vladi Martinus says:

    Nu mai scriem fiindca (daca citesti atent, o sa-ti dai seama) acum sta altcineva in camera 139. Noi am terminat, cu totii, facultatea si suntem imprastiati prin diverse colturi ale tarii sau chiar ale lumii (in cazul lui “Cumatru”). Asta nu inseamna ca nu mai comunicam unii cu ceilalti- dimpotriva. Doar ca asta era scopul blog-ului: sa scriem, timp de o luna, tot ce se petrece intr-o camera de camin sau intr-un camin.

  7. ketherius says:

    @Vladi: Echilibrul pe care il cauti nu exista. Mai degraba este ca mersul pe bicicleta: un echilibru dinamic, care este intrerupt la fiecare cateva secunde si pe care il regasesti reactionand (din ce in ce mai inconstient) la fiecare dezechilibru.

  8. Vladi Martinus says:

    Asa este, Ketherius, este un echilibru dinamic. Asta aveam si eu in minte in momentul in care am spus ca echilibrul il gasim, dar este imposibil sa-l mentinem. Nu-mi dau seama, totusi, care e parerea ta: spui ca nu exista, dupa care spui ca este un echilibru dinamic. Si ar mai fi o diferenta: aici, momentele in care reactionam sunt, spre deosebire de cele legate de mersul pe bicicleta, din ce in ce mai constiente.

  9. ketherius says:

    Am vrut sa spun ca nu exista o reteta care sa asigure un echilibru stabil si permanent; crearea/restabilirea echilibrului este un proces continuu care se incheie numai odata cu despartirea.

  10. Vladi Martinus says:

    Am inteles acum, Ketherius. Multumesc pentru lamuriri

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s