Cand, daca nu acum? Cand?

Eh… am facut-o si pe asta… M-am lasat convins sa merg la patinoar. Cu toate ca eram 90 % sigur ca o sa-mi rup gatul, mi-am zis ca pana la urma nu ma costa nimic sa incerc. Desi m-am dat pe role o perioada (pe la 14-15 ani), eram sigur ca au trecut prea multi ani de atunci si ca nu este chiar ca mersul pe bicicleta….

Ei bine, spre totala mea surprindere si a “partenerei de patinaj” (Laura, o buna amica de-a mea), care statea “geana” pe aparat ca sa-mi faca o poza cand cad, am reusit sa ma dau timp de aproape o ora, fara sa ma prabusesc (nu ma intrebati de cate ori am fost foarte aproape ). Se pare ca anii de karate, escalada si dat cu BMX-ul si-au pus amprenta si m-au ajutat sa-mi dezvolt un bun echilibru.

Bine… probabil unii dintre voi se vor intreba de ce am proasta impresie ca intereseaza pe cineva ca eu am fost sa ma dau cu patinele. Ideea este cu totul alta.

Am scris, cu ceva vreme in urma, un articol in care (ma) intrebam ce am face daca ni s-ar oferi o ora in plus pe zi… am revenit, insa la realitate, la cele 24 de ore ale unei zi. Mai mult decat atat, am revenit la acea singura viata pe care o avem…

Nu de putine ori mi s-a intamplat si mie (desi am consider o persoana foarte deschisa la experiente noi) sa fiu prea comod- sa mi se propuna sa merg undeva unde nu am mai fost, sa fac ceva ce nu am mai facut si efectiv sa imi fie prea lene sau sa nu am chef. Si cat de mult greseam!

Am facut multe sporturi cat am fost copil, am facut bugee jumping (o versiune mai “blanda”, denumita kingfly) si astept ziua in care o sa am venituri destul de mari incat sa-mi permit sa fac bungee la barajul Vidraru sau la cheile Rasnoavei.

Imi aduc aminte chiar si cand verisorul meu, Inu, m-a luat cu el in muntii Harghitei sa ne dam cu mountain board-ul lui. Desi parea (din masina) ca mersul cu 20-30 km/h pe un drum de munte este o joaca de copii, cand m-am urcat pe board si mi-am simtit picioarele imobilizate, nu mi-a luat mult timp pana sa trag de frana de mana (un sistem de frana de bicileta, cu un cablu pe care il tii in mana) pentru ca simteam ca nu ma mai asculta picioarele. De atunci, mi-am propus sa-mi achizitionez si eu o “jucarie” din asta si sa mergem sa ne dam impreuna. Adevarul este ca la sporturi extreme intotdeauna am fost deschis.

Sunt sigur ca de multe ori va simtiti foarte obositi dupa o zi de munca si nu aveti nciun chef de nimic. Tot ce vreti este sa ajungeti acasa cat mai repede. Am trecut si eu prin starea asta. Dar…. intr-o seara mi-am dat seama cat de mult te poate destinde, chiar si o plimbare cu un amic/o amica. Da, chiar daca presupune efortul fizic de a te plimba, dupa o zi care simti ca te-a surmenat, in momentul in care ajungi acasa parca iti revine cheful de viata. Si plimbarea era doar un exemplu. Cred ca orice activitate care ne scoate din rutina zilnica poate fi de un adevarat ajutor. Din pacate, prea putini isi dau seama de asta.

Si prea putini isi dau seama cu adevarat ca viata asta este mult prea scurta, ca sa pierzi vremea aiurea in fata televizorului sau a calculatorului (desi unii ar fi tentati sa spuna ca si eu fac asta, din moment ce scriu atata, pe blog ).

Datorita faptului ca am oarecare dubii in ceea ce priveste a doua viata/viata de dupa (repet, sunt dubii, nu neg si nici nu sustin existenta ei) consider ca ar trebui sa fac cat mai multe in viata asta. Si, mai ales, acum, cat inca sunt tanar (nu am nevoie de un baston ca sa ma misc, vad bine, nu am nevoie de medicamente ca sa ma mentin in forma, etc.). Sunt o grmada de chestii pe care nu mai ai posibilitatea sa le faci mai tarziu. Si nu ma refer la prejudecati aiurea de genul “de la o varsta nu se cade sa faci anumite lucruri”. Chiar nu cred in asa ceva. Si de aceea exista mari sanse ca pe la 40-50 de ani sa mai practic inca sporturi extreme.

Viata asta este un cadou si putini isi dau seama de asta. Faptul ca traim, ca nu suferim de vreo dizabilitate fizica sau psihica este, pentru mine, cel mai frumos cadou pe care mi l-ar fi putut face mama mea. Si consider ca doar descoperind noi oameni, noi locuri, noi experiente, ajung sa traiesc cu adevarat. In momentul in care o sa “schimb prefixul” (fie ca este vorba de 30 de ani, fie ca este vorba de 40, 50 sau chiar mai mult) as vrea sa nu am senzatia urata ca am ajuns la o varsta si, cand ma uit inapoi, sa nu imi vina in minte nimic care sa ma binedispuna. As vrea sa fiu un exemplu de viata pentru copiii, sau chiar nepotii mei.

Oameni buni, acum ca aveti toata viata inainte, nu pierdeti vremea stand aiurea in casa, prin baruri sau mai stiu eu pe unde. Gasiti pe cineva (prieten/prietena, iubit/iubita) si cautati locuri noi, mergeti undeva unde v-ati dorit intotdeauna, dar nu ati avut ocazia; incercati lucruri pe care nu le-ati incercat niciodata. Si inca ceva… incepeti de azi. Pentru ca s-ar putea sa va treziti prea tarziu, cand persoanele dragi nu mai sunt langa voi sau nu mai sunt dispuse sa va insoteasca in tot felul de “aventuri”. Daca nu incerci, nu o sa stii niciodata ce ai pierdut.

p.s. nu recomand, totusi, sa incercati lucruri noi care ar putea avea consecinte negative asupra voastra (de genul drogurilor, tigarilor, combinatii ciudate de alcool, etc.) sau asupra altora.

Asumarea riscurilor NU dauneaza grav sanatatii

“Nu risti, nu castigi”, zice o vorba inteleapta (cel putin, dupa mine) “din popor”…

Personal, asumarea de riscuri este un fel de hobby al meu. Imi place sa imi asum riscuri, sa fac lucruri pe care altii le considera nebunesti (poate de aceea se numara si sporturile extreme printre principalele mele pasiuni). Vorba “ce plictisita ar fi lumea daca totul ar fi perfect” imi place sa o transform in “ce plictisitoare ar fi viata fara riscuri” sau “What’s life without risks?!”.

Desigur, unii vor spune ca este vorba de anii tineretii, in care cei de varsta mea au tendinta de a fi idealisti, de a avea senzatia ca pot “muta muntii”, etc. Ei bine, nu sunt de acord- am intalnit persoane trecute de 30 de ani care isi traiesc viata al intensitate maxima; tatal unui bun prieten de-al meu a practicat bungee jumping, in jurul varstei de 45 de ani (nu stiu exact ce varsta are, dar voi reveni cu un later edit, de indata ce aflu); am intalnit si persoane de 20-25 de ani, insa, foarte putin dispuse sa-si asume riscuri, si asta mi se pare cel mai trist.

De ce? In primul rand, daca nu iti asumi riscuri, in mod cert nu vei realiza prea multe in viata asta. In cel mai bun caz ajungi sa lucrezi intr-un loc in care rutina este la ordinea zilei.

In al doilea rand, cred ca varsta asta este momentul ideal sa-ti asumi riscuri. Ai toata viata inainte. Daca risti si pierzi, consecintele sunt minore. Iar timpul necesar pentru a o lua de la capat este mult mai scurt. De asemenea, este varsta ideala fiindca nu ai responsabilitati, iar consecintele greselilor tale se vor rasfrange numai si numai asupra ta (desigur, ma refer, aici, la persoane care nu sunt casatorite, nu au o familie, nu au pe nimeni in intretinere- parinti sau copii).

Desigur, poate unii se vor gandi (nu o vor spune) ca le este frica sa nu isi dezamageasca parintii. Eu unul, consider ca daca un parinte intr-adevar te iubeste, va fi alaturi de tine in momentul in care vei suferi un esec, iar dragostea sa nu va fi niciodata conditionata de reusitele tale scolare sau profesionale.

Ai un sef/ o sefa care iti reproseaza ca faci lucrurile superficial, chiar daca tu iti dai toata silinta? Ai crezut ca ti-ai gasit job-ul ideal, dar ti-ai dat seama ca te-ai inselat? Nu esti tratat la adevarata ta valoare, la locul de munca? Da-ti demisia! Mai exista atatea alte locuri de munca si in mod cert poti gasi unul in care sa te simti implinit. Intr-o piata concurentiala, angajatorii inteligenti si rationali vor cauta intotdeauna sa ofere conditii cat mai bune de lucru oamenilor de valoare. Totul este sa ai curajul de a risca sa renunti la un loc SIGUR de munca, ce iti ofera un venit sigur si stabil, pentru un POSIBIL loc de munca mai bun.

Chiar si asa, sunt de parere ca trebuie sa stii si cand sa risti; sa risti “cu cap”, ca sa zic asa. A risca, pentru mine, nu inseamna sa te arunci in fata unei masini, sa vezi daca te calca; nu inseamna a avea o atitudine de revolta fata de orice se intampla in jurul tau. Pentru ca trebuie sa stii si CAND sa risti. Iar pentru asta ai nevoie de rabdare. Nu degeaba samuraii o considerau ca a doua cea mai de pret virtute (intelepciunea era prima).

La varsta asta rabdarea te poate ajuta foarte mult. Dupa cum spuneam si mai sus, ai o viata intreaga inainte si iti permiti sa astepti (totusi, as recomanda ca asteptarea sa nu fie prea lunga). Rabdarea te poate ajuta in multe cazuri: gasirea unui loc de munca, alegerea unei facultati, poate chiar gasirea adevaratei iubiri (cine stie…)

Asumarea riscurilor este, totusi, mai mult legata de vointa si de incredere in sine, decat de rabdare.

Increderea in tine te poate ajuta foarte mult in momentele dificile din viata. Nu iti gasesti un loc de munca, nu iti gasesti “perechea”, etc.- acestea sunt momentele cheie in care trebuie sa eviti, pe cat posibil, sa iti spui ca este vina ta, ca nu esti bun(a) de nimic, ca viata ta este un dezastru, etc. Sunt momente in care trebuie sa te gandesti ca este doar o perioada mai proasta, o perioada care va trece si ca esti destul de tare incat sa treci peste. Trebuie sa te gandesti ca o sa ajungi acolo unde iti doresti sa ajungi, ca o sa iti indeplinesti visul. Totul este sa crezi in asta si sa ai o vointa puternica.

Am trecut prin momente dificile, la randul meu, in viata asta. Dar de fiecare data mi-am revenit si am incercat sa vad partea plina a paharului.

Voi da doar un exemplu: acum 4 ani am trait una din cele mai mari dezamagiri ale mele: visam sa intru la facultatea de psihologie, din cadrul UniBuc. Imi doream foarte mult sa urmez o facultate de psihologie si facusem meditatii toata clasa a 12-a. M-am inscris si la Cluj, asa ca varianta de rezerva. Sincer, nu aveam niciun dubiu ca o sa intru la Bucuresti. Ghinion, insa… nu invatasem din cartea/ cartile care trebuia (adica nu era manualul/ suportul de curs scris de decanul facultatii) si am fost respins. la Cluj, nu am avut nicio sansa, fiind concurs de dosare, iar media mea generala pe anii de liceu nu era tocmai stralucita. A fost o perioada in care m-am simtit pur si simplu distrus. Am luat o palma (ideologica, desigur) extrem de usturatoare. Si, totusi, mi-am revenit, luand-o ca pe o adevarata lectie de viata (“orice sut in fund este un pas inainte”, zicea cineva). M-am inscris la Spiru Haret (tot psihologie), fiind ultima varianta disponibila in acel moment. Mi-am dat seama ca Spiru Haret este cea mai mare gluma in materie de educatie, asa ca anul urmator am renuntat si m-am inscris la o facultate cu profil economic, din Cluj. Ei bine, cred ca decizia respectiva a fost una din cele mai bune decizii pe care le-am luat in viata mea. Iar eu vad asta ca pe un rezultat al vointei si al increderii.

Desigur, pentru a fi dispus sa risti, iti trebuie si o doza de noroc, si recunosc ca nu am dus lipsa de asa ceva. Chiar si asa, sunt de acord cu cei care afirma ca “norocul ti-l faci singur”. Daca nu indraznesti, norocul nu sare din vreo palarie magica si nici nu il gasesti de vanzare pe la vreun hypermarket