după 18 ani de școală…ce a rămas?

Școala generală

Primele 3 clase au  fost o lejeritate totală. Nu pot spune că am învățat ceva fiindcă tot ce am studiat în cei 3 ani au fost chestiuni pe care le știam deja dinainte de a începe școala (cu excepția scrisului)- nu mă laud, pur și simplu am avut un frate mai mare care să mă învețe să citesc pe la 5 ani, iar operațiile matematice de gradul 1 tot de la el le știam.

Mai nasol a fost când, supărat pe faptul că obțineam medii mari fără să învăț deloc (eram toată ziua la joacă, în afara orelor de școală), tatăl meu a hotărât să mă mute la o altă școală („Școala 4”, cum este ea cunoscută de anumite cercuri de oameni din Sibiu), la cea mai severă învățătoare de acolo. Și când zic severă, nu mă refer doar la note. Nu cred că a existat elev în clasa respectivă care să scape fără măcar o palmă din partea ei (cu excepția a 2-3 dintre „tocilari”, care erau atât de speriați încât nu făceau nimic ieșit din comun). Desigur, m-am numărat și eu printre aceștia (cum altfel? ). Ba mai mult decât atât, aș putea spune că am creat puțină anarhie în clasa respectivă.

Fapte memorabile din ciclul primar: prima mea fițuică (la o autodictare- nu reușeam nicicum să memorez poeziile), în clasa a 2-a, la îndemnul-cui altcuiva?- aceluiași frate menționat mai sus. În clasa a 4-a, prima semnătura falsificată, pe o lucrare la matematică, la care luasem 6 (nu cunoscusem notă sub 9 până atunci) și trebuia să semneze unul din părinți. Evident, învățătoarea s-a prins și a arătat lucrarea tatălui meu, la ședința cu părinții.

Clasele V-VIII… cele mai multe și mai frumoase amintiri din școală: table sparte, tablouri de pe coridorul școlii sparte (jucând fotbal), mingi de fotbal confiscate de profesoare și furate din cancelarie, fumatul pe ascuns în grădina școlii, bătăi, yala de la ușa laboratorului de informatică ruptă, nota 4 la purtare, în clasa a 6-a (pe trimestrul 2- pe primul aveam 8, pentru că am spart o tablă, iar pe al 3-lea am luat 10, reușind să evit repetarea anului) pentru că am zgâriat și provocat pană mașinii profesoarei de geografie, 78 de absențe în semestrul 2 al clasei a 8-a, toate coincizând cu cele ale unui alt coleg (nu am chiulit decât împreună), trimestre/semestre cu media 5 la matematică, luată la limită, ascultat meciuri din Cupa României la Radio România, în căștile unui walkman…. și multe multe multe altele. Cred că ați tras și voi concluzia că nu am prea fost „prieten cu cartea” în școala generală…

Liceu

Ei bine, mă văd nevoit să repet că am avut un mare noroc să ajung la un liceu din top 5 al Sibiului, ținând cont de media examenului de capacitate și cea a mediilor generale din școala generală. Norocul fiindcă era vorba de o clasă de engleză-franceză bilingv și era obligatoriu examen de limba engleză, în urma căruia candidații erau declarați admiși (și se umpleau locurile în ordinea mediilor – era etapa a doua de înscrieri).

A fost un oarcare șoc pentru mine să trec de la o clasă cu 22 de băieți și 9 fete, la una de 4 băieți și peste 25 de fete. Nu mai aveam cu cine să-mi fac de cap, să chiulesc, să joc fotbal în orele de chiul etc. Erau, însă, câteva materii care îmi plăceau, precum istoria, engleza (6 ore săptămânal) sau limba română. Cu științele exacte nu m-am împăcat niciodată- la chimie eram „fruntaș”, tot cu medii de 5 și 6.

Între clasele a 10-a și a 11-a am descoperit, însă, pasiunea pentru lectură, „împins” fiind de către iubita mea de atunci, o persoană mult mai matură decât mine, dar și ajutat de mama mea, care m-a îndrumat către „Cel mai iubit dintre pământeni” (am ajuns, într-un final, să citesc toate romanele lui Marin Preda) și, mai apoi, romane ale lui Dostoievski (rămâne autorul meu preferat și nu cred că se va schimba asta vreodată)- Idiotul, Adolescentul, Frații Karamazov (o carte pe care dacă ajungi să o citești îți poate schimba aproape radical viziunea asupra vieții și a lumii înconjurătoare).

Norocul meu l-a reprezentat și diriginta mea, care era profesoară de limba engleză și a știut să-mi fructifice talentul pentru aceasta (talent „moștenit” de la o mamă profesoară și un tată traducător). Am ajuns să fiu primul la olimpiada județeană, în clasa a XII-a, cel mai greu nivel, la egalitate cu cel care lua an de an locul 1, de când începuse liceul. Am vrut să-mi iau și atestatul Cambridge, însă situația materială deloc bună a mamei nu mi-a permis să plătesc examenul. Aveam să obțin acest atestat, dar pentru engleza în afaceri, câțiva ani mai târziu.

Așa cum în clasa a 5-a știam că vreau să urmez un profil de filologie la liceu, în clasa a XI-a m-am hotărât că vreau să urmez o facultate de psihologie. Romanele lui Dostoievski mă influențaseră atât de mult, încât am dezvoltat o pasiune pentru această știință. Nu am avut nicio clipă dubii în ceea ce privește motivația de a urma o facultate- am considerat că aceasta este o aprofundare a cunoștințelor, o specializare într-un anumit domeniu și sigur mă va ajuta mai departe în viață- nu m-am dus la facultate fiindcă m-au obligat părinții, nici ca să-mi asigur un job și nici ca să „am o hârtie la mână”. Chiar îmi doream să rămân cu ceva.

De aici nu am mai rămas cu amintiri așa de „trăznite” ca-n școala generală, însă am rămas cu o cultură generală (istorie, goegrafie), am „cimentat” scrierea și vorbirea corectă a limbii române (și încă mă străduiesc să rămân la același nivel). Cel mai important lucru care mi-a rămas din liceu cred că este relația apropiată cu profesorii. I-am respectat pe toți și i-am admirat fie pentru cunosștințele lor în domeniu, fie pentru modalitatea de a preda și examina și, nu în ultimul rând, de modestia și simplitatea lor. De la ei am învățat cum să mă comport în prezența „oamenilor mari” și cum să vorbesc cu aceștia.

Spiru Haret

Ei bine, deși m-am pregătit un an întreg pentru psihologie (am „luat meditații” cu una din cele mai bune studente-la acea vreme- de la Facultatea de Psihologie din Sibiu) și am învățat enorm de multe lucruri, în vara anului 2004 aveam să descopăr de ce TREBUIE să înveți dintr-o anumită carte (de preferință, a decanului facultății la care vrei să fii admis) la examenele de admitere: am scris câte 4 pagini la fiecare din cele 2 subiecte (fără să bat câmpii), aproape fără oprire de la începutul până la finalul examenului. Am fost notat cu 6,25 și declarat respins. Din păcate, nivelul calității examenelor de admitere este cam același ca cel al învățământului superior, per ansamblu- nu contează pregătirea, cunoștințele tale, ci contează să spui/scrii ceea ce vrea profesorul să citească/audă.

Așadar, neavând medii generale în liceu destul de mari încât să intru la Cluj Napoca (unde a fost concurs de dosare și, din nou, am fost mult sub ultima medie cu care s-a intrat), am citit despre Universitatea Spiru Haret într-un ziar și am văzut că au și Facultate de Psihologie. Am luat decizia de a mă înscrie, pentru a-mi urma pasiunea.

Nu după mult timp, am fost informați că profilul va fi psihologie-sociologie, urmând să ni se predea materii din ambele arii de specialitate. Lucru care pe mine m-a ajutat (cred că singurul lucru bun care mi-a rămas de acolo), pentru că am descoperit că îmi place mai mult sociologia decât psihologia. Asta, și mulțumită (nu „datorită”, cum spunea un comentator de la mondial, pe motiv că în propozițiile cu sens pozitiv se folosește acest termen, în loc de „din cauza” – sunt sinonime, smart ass!) unui bun asistent pe care l-am avut la sociologie generală și care mi-a „deschis apetitul” pentru lucrările lui Max Weber („Etica protestantă și spiritul capitalismului”- aveam să aud, mai târziu, profesori de economie care o recomandau ca unul din punctele de pornire în cunoașterea istoriei capitalismului- și „Economy and Society”, de unde aveam să aflu că termenul de „birocrație” denumește o serie de caracteristici cu efecte pozitive în mersul societății, însă, pe parcurs, a căpătat conotații negative, din cauză că nu s-au pus în totalitate în practică ideile lui Weber).

În rest, materii total plictisitoare, cursuri la care profesorul citea din carte, fără oprire, de la începutul cursușui și până la sfârșit, o profesoară de limbă engleză care vorbea aproape la fel de prost ca Ion Iliescu sau Traian Băsescu. Ah, era să uit: ar mai fi prima sesiune, la care au fost „scăpate” pe site-ul facultății seturi de întrbări-grilă pentru toate examenele (cu tot cu răspunsuri), urmând ca o parte din ele să se regăsească și în examenele propriu-zise.

Adevărata facultate

Ei bine, după doar un an petrecut la pseudo-universitatea Spiru Haret, am luat drumul Clujului, la o specializare de profil economic. Ciudată trecere de la profil uman (liceu), la cel real, nu? Ei bine, pot spune că a fost una destul de grea. Vectorii, n-urile factoriale, problemele de stocuri etc. mi-au dat reale bătăi de cap. Nu mai spun de problemele de la microeconomie (Radu, dacă citești, nu te supăra ), pe care efectiv nu aș fi fost capabil să le rezolv dacă nu aș fi primit ajutor din partea iubitei mele de atunci, care deja era în anul 2, la același profil. Am rămas, însă, în sfera socio-umană, descoperind că, de fapt, îmi place marketing-ul, nu neapărat sociologia.

Am fost primul sub linia bursierilor, în primul semestru, însă asta m-a ambiționat și am reușit în următarele două să mă încadrez. Am tras din greu, dar a meritat efortul.

Ce am găsit la noua facultate? Profesori extrem de bine pregătiți (majoritatea cu doctorate luate în Europa de Vest sau SUA), care mi-au format o gândire economică și mi-au oferit punctul de plecare pentru mai departe. Un profesor de microeconomie (foarte sever, de altfel) care ne-a dat o bibliografie destul de cuprinzătoare pentru examen, din care am învățat enorm de multe lucruri. Un om care, în fiecare joi seară își răpea 2-3 ore din timpul său liber, pentru a ține „seminarul Hayek” (după numele ne-celebrului economist al mijlocului de secol trecut, F. A. Von Hayek), cu studenții interesați. Un seminar despre libertatea individului, a economiei și a societății în sine. Ba mai mult decât atât, exista și o „bibliotecă Hayek. Cu el aveam să mă împrietenesc la seminariile și școala de vară din Aix-en-Provence, din 2006, pe tema libertății fiscale și economice, la care am participat ajutat și de referințele sale (face parte din Institute of Economic Studies, care organizează astfel de seminarii în fiecare an, în mai multe locații). Încă suntem prieteni și vă recomand călduros să vizitați site-ul insitutului pe care îl conduce, dar și articole scrise în revista Capital- căutați în arhiva online „Radu Nechita” și sunt convins că vă veți delecta, chiar dacă nu sunteți „inițiați” în ale economiei- i-a plăcut și îi place să vorbească pe înțelesul tuturor.

Aș vrea să mai menționez câteva asistente la ale căror seminarii eram încurajați (de plăcere sau de nevoie, după caz ) să lecturăm diverse articole și lucrări foarte bune pe teme macroeconomice (inflație, șomaj, PIB, inflație, sunt toate fenomene ce țin de macroeconomie), de integrare economică europeană, management sau marketing (Kotler, Peter Drucker și alți specialiști mai mult sau mai puțin cunoscuți).

Ultima, dar nu cea din urmă, este profesoara de engleză de afaceri. Pentru mine rămâne profesorul ideal- ea este combinația optimă dintre cunoștințe vaste în domeniul de specialitate, apropierea față de student, standarde ridicate de predare și examinare, inteligență și tact pedagogic. În ultimul an, ea m-a încurajat să particip la examenul pentru Cambridge BEC (Business English Certificate) Higher. Ba mai mult decât atât, timp de 2 luni, în fiecare  miercuri și-a luat 2 ore din timpul liber, pentru a pregăti (total benevol) un grup de 20 de studenți pentru acest examen. Îi mulțumesc încă o dată, pe această cale. Este un gest pe care foarte foarte puțini profesori l-ar face în ziua de azi. Tind să cred că s-a născut pentru a fi profesoară.

În fine, poate cel mai important lucru îl reprezintă prieteniile și amicițiile legate cu colegii de facultate, în ultimul an, „team-building-urile” cu aceștia (care, de cele mai multe ori aveau loc la cabane, în pub-uri sau alte asemenea locuri ), revelioanele ptrecute împreună, sâmbetele în care mergeam la fotbal la ora 10 și plecam pe la 15 etc. Cu ei încă mai păstrez legătura și îmi tot propun să ajung la Cluj, să îi văd pe toți, dar distanța prea lungă (și timpul limitat) mă împiedică de cele mai multe ori…

Desigur, au fost și aici câțiva profesori care trăgeau în jos nivelul standardelor de educație universitară. Diferența față de multe alte facultăți din țară este că aceștia reprezentau excepția de la regulă.

Ar mai fi de amintit examenul de licență, la care am fost notat cu 9,50 de către profesoara coordonatoare, deși în ceea ce privește conținutul, sunt convins că am fost peste alții cu note de 10- nu mai pun la socoteală mirarea tuturor apropiaților (care au citit sau știau despre ce vorbeam în lucrarea de licență) când au auzit că nu am luat 10. Rămân la părerea că am abordat un subiect mult prea ieșit din comun, pentru care nu aveam cum să apelez la metode tradiționale de cercetare (am efectuat, totuși, un focus-grup, conform cu îndrumările pe care le dădea o lucrare recomandată de însăși profesoara coordonatoare). Spun asta fiindcă înaintea mea a fost un student care a abordat același subiect (dintr-un unghi puțin diferit), iar ca metodă de cercetare a folosit interviuri cu specialiști în domeniu (omul chiar luase interviuri unor oameni din agenții de publicitate) și a fost notat cu 9 de către aceeași profesoară. Și în cazul său, toată lumea îi cunoștea abilitățile și se aștepta să ia 10.

La același examen, a 3-a zi, un coleg de cameră era în aceeași serie de examinare cu fiul unuia din profesorii „de seamă” ai facultății (unul din cei 3 fondatori). În momentul în care trebuiau să intre toți 5 studenții în sală, decanul (care făcea parte din comisia de examinare) le-a spus „Domnul …. va fi examinat singur”. Nu cred că mai trebuie să spun nota pe care a luat-o acesta.

Pseudo-masterat

Îmi doream o carieră în marketing, în București (din fericire, sunt pe drumul pe care mi-am propus să fiu), așa că trebuia să găsesc un master cu specializare in Marketing. Doar ASE-ul oferea așa ceva, pe atunci (nu știu cum stau lucrurile acum).

Examenul de admitere… întrebări tip grilă (după mine, cea mai eficientă metodă de examinare), foarte detaliate, „inspirate” din vreo 500 de pagini de carte. Majoritatea aveau legătură cu clasificări sau definiții. Unde mai pui că toți studenții ASE știau că întrebările vor fi luate dintr-o carte a unui anumit profesor de la ASE (facultatea de profil) și au studiat-o, pe când în bibliografia anunțată pentru acest examen nici în ziua de azi nu apare cartea respectivă…

Master-ul în sine mi-a lăsat un gust foarte amar- am scris diverse articole pe marginea lui (le găsiți la categoria „școală”, din coloana laterală. Am găsit profesori care nu aveau nicio legătură cu profilul (primul exemplu care îmi vine în minte este o profesoară venită de la catedra de contabilitate pentru a preda „audit de marketing”- nu am nimic personal cu dânsa, sper să nu fiu înțeles greșit), materii incluse în programă doar pentru ca unii profesori să-și îndeplineacă norma și să-și ia salariile, metode de examinare de prin anii 80 (de tipul „Enumerați…”, „Definiți…”).

Au fost câțiva profesori cu materii interesante (nu mai mult de 3), la ale căror cursuri și seminarii am regretat că nu am ajuns (este adevărat că nici sarcinile de la locul de muncă nu prea mi-au permis), însă prea puțini.

Concluziile mele despre programul de masterat:

1. 60 milioane lei (taxa de școlarizare pe cei 2 ani) pentru o hârtie.

2. Profesori care preferă să aducă studenții la școală „cu biciul” (erau seminarii care contau chiar și 50% din nota finală și nu constau doar din proiectul de seminar), decât să găsească metode de a le stimula interesul și curiozitatea.

3. Am avut mereu senzația că există un fel de înțelegere tacită între profesori (nu chiar toți, dar pe-aproape) și studenți – plătiți taxele, vă trecem la examene. Am mai spus-o și repet- dacă mă prezentam la examenele din facultate așa cum m-am prezentat în primul an de master, nu treceam anul- cam asta reprezintă, pentru mine, diferența dintre cerințele din facultate și cele de la master.

4. Cei din generația tânără (mă refer la cadre didactice) pot reprezenta un viitor bun pentru ASE, dacă sunt lăsați să-și facă treaba așa cum știu ei- cu asistentul de psihosociologia comunicării am avut cea mai faină dezbatere asupra lucrării mele de la licență- nici la examenul de licență nu am avut o asemenea discuție; profesoara de practică (o contradicție în termeni, ce-i drept) a forțat pe toată lumea să facă cel puțin 2 săptămâni de practică în domeniul marketing-ului și unele persoane chiar au avut de câștigat- a fost cazul unei colege care lucrează într-o bancă și a fost mutată timp de 2 săptămâni în departamentul de marketing, pentru a urma cerințele profesoarei. Cei din bancă au realizat că este mai eficientă în acest departament și au păstrat-o acolo.

Ce a rămas…

Ei bine, au rămas multe amintiri frumoase, experiență de viață, cultură generală, cunoștințe destul de bune în economie, în domeniile marketing-ului și management-ului (atât cele învățate la facultate, cât și cele pe care le-am dobândit lecturând alte lucrări, din proprie inițiativă), oameni de o adevărată calitate, care mi-au rămas prieteni și cu care încă mai păstrez legătura.

Cel mai important lucru este, însă, că nu regret nicio clipă că am urmat o facultate. Era mai simplu să urmez o școală profesională de mecanic auto, ospătar, bucătar etc. și să am un venit mare asigurat de îndată ce terminam școala, dar am preferat să „muncesc cu capul, nu cu spatele” (cum spunea un mare om, tatăl meu). Iar pe cei care cred că este mult mai simplu „s-o arzi aiurea la birou toată ziua” (în cuvintele lor) decât să muncești în fabrică, îi invit să facem schimb de locuri timp de… 2 săptămâni (cred că ar fi de ajuns). Le mai dau și exemplul unui coleg care, de câteva luni a trecut de la „fabrică” la birou și într-un interval atât de scurt a ajuns la concluzia că este mult mai stresant.

Dar tu… cu ce ai rămas?

Aici este locul în care te rog pe tine, cititorule, să completezi, printr-un comentariu: punctul tău de vedere și concluziile trase după anii petrecuți în școală (oricâți ar fi aceștia).

exista “profesorul ideal”?

Trecand prin 16 ani de scoala (generala, liceu, facultate), am avut foarte multi profesori si foarte multe profesoare, fiecare cu calitatile si defectele sale, cu modul sau de lucru propriu; unii mai interesati de educatia elevilor/studentilor, altii mai nepasatori; unii mai apropiati de “invatacei”, altii mai distanti; si lista poate continua.

Care era rolul profesorului la inceputuri, si cum a evoluat el? Imi aduc aminte ca aveam pe acasa niste carti cu o scurta istorie a educatiei in Europa, in care am gasit ca, la inceputurile scolilor de ucenicie (secolele 17-18), dascalul avea doar rolul de a invata copiii chestiuni elementare (tabla inmultirii, sa citeacsa, sa faca meseria penru care erau acolo, etc.), prin orice metode- deseori se recurgea la violenta, insa nimeni nu-si punea pe atunci problema eficientei acestei metode, care intre timp s-a dovedit a fi una falimentara. Din pacate, metoda asta a revenit odata cu comunismul, in tarile in care aceasta ideologie politica era prezenta. imi aduc aminte o vorba care ilustra perfect sistemul de invatamant de atunci: “nu stii, te invatam; nu poti, te ajutam; nu vrei, te obligam”. Partea proasta este ca si in ziua de azi, unii dintre profesori au ramas cu mentalitatea respectiva si au impresia ca elevii trebuie instruiti, chiar si prin vioelenta (fizica sau verbala).

Mai exista, astazi, o noua categorie de profesori, despre care se vorbeste tot mai des: profesorii care furnizeaza elevilor (de obicei, celor din ultimul an de gimnaziu sau de liceu) minimum de cunostinte si informatii, cu scopul de a-i atrage la ore in particular (meditatii) pe cei care vor sa invete mai mult si vor sa-si ia examenul de admitere (la liceu sau la facultate)- cu alte cuvinte, cer bani in schimbul a ceea ce ar trebui sa faca in cadrul institului de invatamant in care activeaza. Sunt, oare, toti profesorii asa? Nu cred. Mama mea a fost profesoara de engleza si stiu ca nu a facut niciodata asta- a facut tot posibilul ca elevii sa invete cat mai mult la scoala, si, de aceea, 90% dintre copiii care veneau la ea la meditatii erau cei care chiar nu reuseau sa invete la scoala- asta fiindca pur si simplu nu erau capabili. Mai trebuie sa mentionez ca faptul ce ei veneau la meditatii nu constituia o conditie pentru a lua nota de trecere. Chiar si in clasa a 12-a am avut o profesoara mai tanara, de limba romana, o profesoara cat se poate de competenta, si de la care am invatat destul de multe, si care facea tot posibilul sa axeze orele de limba romana pe tematica de bacalaureat, si nu a intrebat niciodata pe nimeni daca vrea sa faca meditatii cu dansa. Si sunt sigur ca sunt si multi alti profesori sau profesoare care gandesc la fel.

Poate unii vor zice ca profesorii care cer elevilor sa vina la ore particulare sunt un rezultat al invatamantului de stat, care plateste profesorii foarte prost. Multi am fi tentati sa spunem asta, luandu-ne dupa Universitatile de renume din SUA sau Marea Britanie (Oxford, Cambridge, Yale, LSE, MIT, etc.), toate fiind universitati private. Am avut insa, (ne)sansa de a urma timp de un an cursurile si seminariile Facultatii de Psihologie- Sociologie din cadrul Universitatii Spiru Haret, si mi-am dat seama dupa un semestru ca imi iroseam tot potentialul si toate cunostintele acumulate pe perioada liceului- cu alte cuvinte, era bataie de joc, nu facultate- profesorii veneau cand si cand, cam la toate examenele se putea copia, si faceau cumva ca toti studentii sa isi ia examenele (chiar si cei foarte putini care isi picau examenul in sesiune). Desigur, nu as fi putut spune asta fara sa am cu ce sa o compar- am ajuns la facultatea pe care o termin anul asta, facultate care, chiar daca are destule neajunsuri, ma simt foarte multumit cu alegerea pe care am facut-o. Am intalnit aici profesori foarte competenti, profesori corecti si cinstiti (din pacate am cunoscut si profesori care au tot felul de distinctii, dar de multe ori modul lor de gandire are ceva sechele din sistemul comunist, profesori care publica suporturi de curs de toata jena, si lista poate continua), profesori care stiu sa comunice cu studentii si sa-i motiveze. Din pacate, de multe ori profesorii corecti si care isi fac datoria de dascal pe deplin, ajung sa fie marginalizati de multimea celor carora nu le prea pasa de studentii lor, ci mai degraba de numarul cat mai mare de lucrari publicate, sau de numarul cat mai mare de cursuri tinute (semestrul asta am o materie al carei curs se tine cu 3 ani, simultan- pentru 2 dintre ani cursul e obligatoriu, iar al treilea grup de studenti il face optional)

Dar, pana la urma, cum ar trebui sa fie “profesorul ideal”, ce calitati ar trebui sa aiba acesta? eu as zice urmatoarele: sa fie, in primul rand, foarte pregatit in domeniul sau, la curent cu tot ce se intampla in domeniul respectiv, in fiecare saptamana (sau chiar in fiecare zi), cu ultimele noutati; in al doilea rand, ar trebui sa aiba cunostinte destul de bune in materie de psihopedagogie, sau psihologie generala (dupa caz), in special aspectele ce tin de motivatie sau de afectivitate; pe langa acestea, profesorul ar trebui sa aiba abilitatea de a comunica cu studentii sai (chiar daca nu tine decat cursul, cu studentii, eu zic ca poate sa comunice cu ei), nu doar sa vorbeasca 1:30h-2h in continuu, fara sa isi puna problema daca studentii au intrebari sau nelamuriri. Comunicarea mai tine, zic eu, si de abilitatea de a se adapta la nivelul de cunostinte sau de inteligenta, al studentului; nu in ultimul rand, o alta calitate a profesorului ideal as zice ca e gradul ridicat de implicare al sau in educatia studentilor- sa faca in asa fel incat sa vina tot impul cu informatii suplimentare despre tema in discutie, informatii ce nu apar in suportul de curs, dar care sunt de actualitate sau aduc completari.

Si ar mai fi inca ceva: profesorul ideal ar trebui sa stie sa imbine foarte bine umorul cu seriozitatea la cursurile sau seminariile sale- glumele fac ca studentii sa se simta mult mai relaxati si ii incurajeaza sa se exprime liber, insa lipsa de seriozitate poate duce foarte usor la pierdera interesului din partea studentului.

Ah, si mi-am mai adus aminte de inca o chestiune foarte importanta: profesorul ideal ar trebui sa aiba taria de caracter sa recunoasca atunci cand nu cunoaste raspunsul la o intrebare a unui student, din domeniul sau, dar sa faca tot posibilul sa vina cu raspunsul la intrebarea respectiva la intalnirea viitoare.

Am intalnit eu profesorul ideal in toti acesti ani? As zice ca da, am cunoscut o profesoara care are toate aceste calitati. Din pacate, nu preda la facultatea noastra, si mi-am dat seama de calitatile sale abia in ultimul an de facultate.