Despre prieteni(e)

Am auzit nu de puține ori apropiați, cunoscuți, amici povestind despre „prieteni”. „Am un prieten care…”; „un prieten de-al meu…” sunt doar câteva exemple de începuturi de astfel de povești.

Am cunoscut (am fost și colegi de apartament) acum vreo 10 ani un băiat fain, care mi-a spus o vorbă ce mi-a rămas în minte: „Băi Vladi, să știi că prietenii adevărați sunt ăia pe care ți-i faci în copilărie”. Pe unul din prietenii mei îl cunosc de când avea 3 ani, iar eu 5.

Altcineva îmi spunea că este mai importantă iubita decât prietenii. Cei din urmă „vin și se duc”. Este o opinie. Personal, le consider două categorii de persoane total diferite (deci și relațiile cu ei sunt diferite). Fetele/femeile care se așteaptă să fie mai importante decât prietenii sunt fie egoiste fie nu gândesc în profunzime. Iar prietenii care îți cer să renunți la timpul petrecut cu iubita ta în favoarea lor nu sunt prieteni. Veți vedea de ce spun asta.

Prietenii nu mint

Cel mai important principiu este, după mine, acesta. Nu poți clădi o prietenie pe minciună decât dacă ești un adept al falsei prietenii și te complaci în această situație. Un prieten adevărat nu este ipocrit și, dacă are ceva să-ți spună, ți-o spune în față, fără ocolișuri, chiar dacă știe că nu vei fi deloc încântat de ceea ce îți spune. Nu îți spune că nu are bani, ci că nu poate să-ți dea; nu îți spune că nu poate ieși în oraș pentru că e obosit, ci că vrea să iasă cu iubita lui (dacă te superi din asta, înseamnă că nu ești prieten – vei vedea pe parcursul articolului de ce); cu alte cuvinte, nu spune „nu pot” decât chiar atunci când nu poate.

Un alt aspect ar fi, aici, „minciuna gratuită”, fenomen pe care l-am observat cel mai frecvent în cazul fetelor (îmi cer scuze celor care se simt vizate- nu sunt misogin, este un fapt observat și atât): „vai, ce bine îți stă culoarea asta la păr!” sau „vai, ce bine te prinde rochia asta nouă” sunt doar câteva exemple. Dacă nu îți place sau, pur și simplu nu ai o părere anume despre noua înfățișare (noul „look”, cum se spune mai nou) a celei pe care o consideri prietenă, de ce să spui astfel de lucruri doar ca să o faci să se simtă bine? Eu unul cred că i-ar prinde mai bine o părere critică- o va ajuta să arate cu adevărat bine pe viitor.

Prietenii nu fură

Nu cred că are sens să detaliez prea mult aici. Mă voi folosi doar de 1 exemplu personal: pe când aveam 15 ani, în cercul nostru de prieteni era un băiat cu vreo 3 ani mai mare ca noi, el era „jupânul”. De foarte multe ori ne cerea lucruri „împrumut” dar „uita” să le mai și dea înapoi și de fiecare dată găsea scuze. După un timp am decis (eu cu Neluțu, pe atunci) că este cazul să ne separăm de el. A fost un moment dificil, a fost un început de scandal, însă până la urmă s-au liniștit lucrurile. Am rămas buni amici cu el, când ne întâlneam mai povesteam, însă nu mai ieșeam împreună.

Un adevărat prieten îți cere ceva, dacă are nevoie și nu va pofti niciodată la ceva ce știe că este al tău- cel mult își va dori ceva la fel/asemănător și te va întreba cum poate intra în posesia acelui ceva. Pentru că relația de prietenie este mai importantă decât orice obiect, orice fată/băiat (a se citi „prietena prietenului”/„prietenul prietenei”).

Prietenii nu se jignesc

Știm cu toții că între prieteni sunt permise tot felul de glume, mai mult sau mai puțin răutăcioase, mai mult sau mai puțin ofensatoare. Tind să cred că adevărații prieteni au simțul măsurii când vine vorba de glume și evită jignirile și/sau atacurile la persoană (acestea au loc în special în cazul conflictelor de idei). Desigur, mici „înțepături” există și în cercul nostru, de cele mai multe ori legate de porecla fiecăruia sau de un defect acceptat de către cel vizat. Cel mai frumos este că toți ne amuzăm, inclusiv cel vizat.

Prietenii nu se jignesc fiindcă nu se consideră superiori cu nimic unul față de celălalt și nici nu vor să se „dea rotunzi” în fața unor terțe persoane prin accentuarea defectelor prietenilor.

Prietenii sunt lângă tine când ai nevoie

Cel mai frumos și, în același timp, ciudat, este că sunt lângă tine fără să le ceri. Prietenii „simt” când ai o greutate și fac tot posibilul să te ajute. Pentru mine, unul, în cel mai greu moment pe care l-am trăit până acum, a fost de ajuns să ies cu ei la o bere (sau mai multe?) și să povestim tot felul de amintiri de pe la 14-15 ani și să râdem de ce prostii făceam atunci. Faptul că i-am simțit atunci lângă mine m-a ajutat teribil. Le-am mulțumit din suflet atunci, le mai mulțumesc o dată.

Foarte important mai este faptul că un prieten nu-ți va cere niciodată socoteală (nu-ți va „scoate ochii”) pentru ajutorul acordat și nu va aștepta să te revanșezi. Undeva în subconștient (sau în sufletul lui, poate) știe că te vei revanșa. Însă nu de asta te ajută, ci pentru că el se simte bucuros că poate să te ajute. Adevărații prieteni au spirit de sacrificiu, aș zice.

Ca o concluzie

Poate că unii dintre voi se vor întreba: „bine, dar ce sens are toată împărțirea asta? Cu ce îl ajută pe băiatul ăsta și cu ce mă ajută pe mine?” Pe mine m-a ajutat foarte mult să-mi dau seama cine îmi este prieten și cine nu. Este un filtru foarte bun care, de obicei, mă ajută să consum cât mai puțin din timpul meu cu oameni care nu îmi sunt prieteni (au avut ocazia să arate acest lucru). O zicală spune că nu ne alegem noi prietenii, ci ei ne aleg pe noi. Ei bine, pe mine aceste principii (și alte câteva care mi-au scăpat, cel mai probabil) m-au ajutat să-mi aleg prietenii cel puțin în aceeași măsură în care ei m-au ales pe mine. Sunt puțini, vreo 6-7 la număr (cu unul din ei nu am mai vorbit de mult timp, dar îmi este în continuare la fel de drag), dar sunt oameni la care țin foarte mult și știu că, cu oricare din ei aș merge pe o insulă pustie, am petrece o vacanță mai mult decât memorabilă.

p.s. completările cititorilor la cele de mai sus sunt mai mult decât binevenite. Și NU mă întrebați dacă vă numărați printre prieteni; refuz să răspund la această întrebare. Adevărații mei prieteni știu singuri care sunt.

Dacă mâine nu mai sunt…?

Da, știu… sună a clișeu, nu? Poate că este. Câți dintre noi, totuși își pun întrebarea asta? Mulți… poate toți. Prea puțini, însă, reușesc să și găsească un răspuns la această întrebare.

Îmi amintesc, când eram mic (să zic, undeva pe la vârsta de 12-14 ani- nu mai știu exact), că aveam seri în care mă gândeam cu oroare la ziua în care nu voi mai fi. Mă gândeam… „ce nasol o să fie când voi muri… nu vor mai fi prieteni, nu va mai fi familie, nu vor mai fi oamenii din jur… efectiv totul va dispărea”. Și mă cutremura acest gând.

Ei bine, au trecut de atunci aproximativ 10 ani (ce mult, nu?), dar acel gând mi-a influențat mult viața… da, un singur gând îți poate marca evoluția. Ciudat, nu…? Acel gând m-a făcut să îmi doresc să trăiesc viața din plin, să fac absolut orice îmi trece prin cap, ca atunci când va veni vremea, să nu am niciun regret.

Am trăit din plin, am făcut toate nebuniile de pe lume (foștii colegi de școală generală pot confirma ), mi-am făcut o mână de prieteni adevărați și o mulțime de amici, pe unde am trecut. Dușmani…? Nu sunt atât de important încât să am dușmani. Pe plan profesional, am ajuns acolo une mi-am dorit (chiar dacă, după cum spuneam într-un articol anterior, ascensiunea abia acum începe).

Ce aș schimba din trecutul meu…? Absolut nimic. Am avut 2 părinți de la care am învățat foarte mult (atât filosofie de viață, cât și chestiuni practice), 2 frați minunați (da, și tu, care mai citești acest blog, chiar dacă ne place să râdem unul de altul ), câteva iubite pe care m-am străduit să le fac fericite (cu una din ele încă mă străduiesc), prieteni care m-au ridicat de la pământ în cele mai grele 2 momente ale vieții mele (știu ei care)… Pe lângă asta, am cunoscut oameni absolut minunați care, chiar dacă nu îmi sunt prieteni, m-au ajutat prin felul lor de a fi și tuturor le mulțumesc.

Cel mai important, însă, pentru mine, este că am iubit și iubesc. Personal, cred că viața asta este lipsită de orice farmec dacă nu ajungi să iubești pe cineva (și nu este vorba doar de partenerul de viață). Nu în ultimul rând, am încercat, pe cât posibil, să fiu bun cu oamenii (desigur, am și eu limitele mele- nu pot fi bun cu o persoană rea, din fire) și să-i ajut cum am putut (nu care cumva să credeți că pozez în bunul samaritean, că nu sunt eu cea mai altruistă persoană din lume). Nu cred în „viața de după” și de aceea încerc să iau tot ce este mai bun de la singura viață care cred că mi-a fost dată. Principiul după care mă conduc (și iată-mă revenind la începutul articolului) este acela de a avea conștiința curată și împăcată atunci când va veni ziua aceea… Iar asta, în mod cert, nu o poți atinge decât prin trăiri care se desprind total de lumea materială care ne înconjoară. Iubesc oamenii și îmi place teribil să fiu înconjurat de ei (a nu se citi „să fiu în centrul atenției”).

În fine, pot pune capul liniștit pe pernă, dacă știu că mâine nu mă mai trezesc. Pentru că, deși am o vârstă pe care mulți o consideră fragedă, am primit tot ce a fost mai bun de la viața asta.

P.s. Articolul de față nu constituie un rămas bun de la omenire- nu am fost diagnosticat cu vreo boală gravă incurabilă și nici nu am de gând să mă sinucid- îmi place teribil viața și vreau să profit cât mai mult de tot ceea ce îmi oferă. Nu am făcut decât să așez în pagină câteva idei personale despre viață.

El este…

Am promis, acum ceva vreme, un articol unui om special din viata mea. Asa ca iata-ma in fata ecranului, nestiind de unde sa incep…

Asa ca o sa o iau in ordine cronologica: eram in clasa a 5-a, cand l-am cunoscut. Ajunsesem (in urma testului de limba engleza) la clasa de engleza-intensiv, unde nu mai erau doar colegi pe care ii stiam din clasa a 4-a (in clasa a 4-a am fost mutat la cea care avea sa se dovedeasca cea mai adevarata scoala din Sibiu- Scoala generala nr.4), ci si de la clasa unei alte invatatoare.

Asa… eu, elevul-problema al clasei, eram prieten doar cu colegii pe care ii stiam dinainte. Totusi, la un moment dat, l-am zarit pe acest “paluga” sau “fura-becuri”, cum se zicea pe atunci, undeva in ultima banca, cu cel care avea sa-mi fie coleg de banca toata clasa a 7-a. Imi aduc aminte doar ca avea o freza de “macho” pentru vremea respectiva: avantajat fiind de “vartecusul” de deasupra fruntii, isi invartea partea din fata a parului si o ridica, dandu-i acel aspect ondulat (ia zi: o faceai ca sa pari chipes sau pur si simplu asta era freza obisnuita?).

Bun… prin clasa a 5-a nu l-am remarcat decat la meciurile de fotbal de la orele de educatie fizica si la bataile intre colegi (era un personaj nelipsit din asemenea scene, in scoala generala ). Evident, nu putea sa scape de porecla (impreuna cu alt coleg, aveam acest “har”, de a gasi porecle tuturor), datorita numelui sau de familie. De la porecla respectiva a derivat si cea actuala, mai “prestigioasa”.

Prin clasa a 6-a am inceput sa comunicam mai mult si am descoperit ca era potrivit pentru “gasca” mea de creat anarhie prin scoala (toti membrii erau colegi de clasa), asa ca incet- incet ne-am imprietenit. Am fost chiar si colegi de banca la un moment dat.

Nu pot uita momentul cand am fost prima data la el acasa. Statea pe atunci cu mama sa (plecata, intre timp, spre o alta lume, din pacate). Stiu ca in momentul in care m-am prezentat, mi-a zis ceva de genul: “aha, deci tu esti golanul ala de Martinus, de care vorbeste toata lumea…” Dupa care, zice catre personajul principal al acestui articol: “pai ce faci, ma? Il inviti la tine si nu ii dai si lui o bere?” Evident, omul meu s-a conformat si a venit cu cateva sticle de Ursus Pils (pe vremea cand Ursus fabricau si tipul respectiv de bere) si am stat “la o bere”, la indemnul mamei lui. Va dati seama cum m-am simtit: nu doar ca nu am fost respins (parintii au tendinta de a-si feri copiii de “personaje-problema”, cum eram eu la vremea respectiva), ci chiar mi s-a oferit o bere din partea parintelui unui amic (devenit, intre timp, unul din oamenii mei de suflet).

Prin clasa a 7-a am inceput sa iesim tot mai des impreuna. In special, dupa ce si-a facut rost si el de un BMX. Colindam Sibiul de nebuni, pe biciclete, mai saream de pe trotuare si ni se parea adrenalina maxima. Sau, pur si simplu mergeam prin parcuri sau pe bancile de la strada, si stateam la povesti.

Toate nebuniile pe care le faceam pe la scoala, la vremea respectiva, il implicau si pe el. Cand imi bateam joc de vreun “tocilar” (oameni mai cu capul pe umeri decat mine), el era acolo; cand mergeam prin curtea scolii si comenta cate un “bitang” (copil), ma ajuta sa-l prind si il luam la suturi, impreuna. ; in clasa a 8-a, cand mergeam la fumat, era si el acolo; cand avea unul dintre noi probleme cu cineva, celalalt era acolo, sa sara in ajutor. El este cel care acum imi aduce aminte de toate tampeniile facute prin scoala generala (sunt prea multe, ca sa le tin minte): “Ba, magar, mai stii cand ne-or confiscat mingea de fotbal si te-ai dus in cancelarie, in timpul orei, si ai recuperat-o?”… Asta este doar un exemplu.

In clasa a 8-a, cand am intrat intr-un alt anturaj, cu adepti ai culturii hip-hop, am inceput sa ascult si eu muzica rap si, dupa ce l-am adus si pe el de cateva ori pe la “Unchiu’ Leo”, a devenit si el un pasionat al muzicii rap (inca este genul de muzica cel mai  apreciat de catre amandoi), in special cel romanesc (ce vremuri… cand scoteau Parazitii ultimul lor album de calitate- “Nici o problema”, “Plus infinit”-ul celor de la R.A.C.L.A., pe care eu inca il consider cel mai bun album din istoria rap-ului romanesc).

Dupa ce am terminat scoala generala, el a ales sa ramana in acelasi anturaj din care faceam si eu parte si am devenit prieteni (in deplinatatea sensului acestui termen).

In anii de liceu nu ne-am mai vazut si nu am mai iesit asa de des precum in perioada de scoala generala, (m-am apucat de karate si mi-am schimbat stilul de viata, am cunoscut-o pe cea care avea sa fie cea mai iubita fiinta din lume, timp de 6 ani si cu care vroiam sa imi petrec fiecare clipa din viata), dar atunci cand am iesit cu ei, tare bine ne mai distram.

Intre timp am crescut amandoi (cel putin, din punct de vedere biologic ), eu la Cluj (3 ani) sau la Bucuresti (in momentul de fata), el la Sibiu… muncim amandoi, nu mai sunt vremurile de alta data…

Insa, asta nu inseamna ca nu mai suntem prieteni. Dimpotriva! De fiecare data cand am avut nevoie de un loc unde sa dorm, cand veneam (se potriveste mai bine decat “mergeam”) la Sibiu, s-a oferit, fara nicio ezitare. Am fost cu el la mare (a nu se citi “doar noi”), in vara, si ne-am distrat ca nebunii- sute de poze prin apa, pe tobogan, prin valuri de 1 metru etc.

Cand ajung la Sibiu, il sun dinainte, ca sa stie ca trebuie sa iesim undeva. Chiar daca exista seri in care prefera sa fie pensionar, si sa stea in casa, stie ca nu ma supar si face cumva sa se revanseze . Daca vrem sa mergem undeva, vara (la “iarba verde”), el ne duce cu masina (se sacrifica si renunta la bere). Si cat de multe ar mai fi de zis….

El este… Kojones, a.k.a. Koji, a.k.a. Ovi, a.k.a. Ovidel, a.k.a. termeni pe care ii folosim doar intre prieteni. Alaturi de $umu si Nelutu, este principalul motiv pentru care merg intotdeauna cu placere la Sibiu, este un adevarat prieten (unul din oamenii pe care ii pot numara pe degetele unei maini) si o sa ramana in continuare.

Si voi, Nelutu Si $umu, sa nu care cumva sa va treaca prin cap ca nu tin la fel de mult la voi, pentru ca am scris doar despre el- este o promisiune pe care am respectat-o. Imi sunteti toti foarte dragi si, oricat de departe as fi de voi si oricat de mult timp ar trece fara sa ne vedem, o sa aveti intotdeauna un loc special in sufletul meu.

si, totusi… ce conteaza cu adevarat…?

Ma trezesc dimineata (desi incep ziua de lucru pe la ora 10, tot imi vine greu sa ma trezesc asa devreme ), ma imbrac, mananc, etc. Ajung la statia de metrou… Si acolo incepe nebunia. Daca se aude un sunet de metrou, ii vezi pe toti fugind pe scari. Daca ai ghinionul sa trebuiasca sa ajungi mai repede la birou si ajungi la metrou intre 7 si 8:30, esti “fiul ploii”, cum s-ar zice. Tocmai te-ai transformat, fara voia ta, intr-unul din participantii (sau doar spectator, daca nu esti dispus sa iei parte) la diverse concursuri, cum ar fi:

Cum sa intri in metrou, desi nu ai loc (ii impingi pe aia din fata).

Cine se asaza primul pe scaun (daca ai ezitat o clipa, nu mai prinzi locul; si nu intereseaza pe nimeni daca tu te indreptai spre scaun si erai gata sa te asezi).

Cine iese primul din metrou (desi te vad ca stai cu fata spre usa, asteptand in spatele celor care se pregatesc sa coboare la prima statie, fac ei cumva sa treaca de tine, sa ajunga cat mai aproape de usa).

Lista “sporturilor” practicate la metrou ar putea continua, dar nu are sens- se pierde esenta articolului. Mai precizez ca, daca ar fi sa facem un calcul, acesti “sportivi” nu economisesc, in medie, mai mult de 10 minute pe zi (dar senzatia de graba pare ca le confera o placere aparte). Totusi, raman la metrou… Daca esti un om venit din afara, nu poti sa nu observi fetele oamenilor. Pur si simplu iti sar in ochi. Fie au fete de oameni obositi (unii mai si motaie prin metrou, pe scaun), fie de oameni “sugrumati de cotidian” (cum zice un vers al lui Kazi Ploaie). Sunt oameni care au intrat deja in rutina zilnica: trezit dimineata, mers la munca, ajuns acasa, mancat ceva, poate putin timp pe la tv, sa vad ce mai zic astia despre Elodia sau despre Basescu si somn.

“Ah, iar a facut ala micu’/ aia mica vreo boacana pe la scoala? I-am zis de atatea ori sa nu imi faca probleme. Nu am niciun chef sa merg iar la scoala, la sedinta cu parintii si sa fiu aratat cu degetul. Daca nu se potoleste, il/ o pocnesc de nu se vede! Chiar nu intelege ca nu am timp de prostiile lui/ei? Si idiotul ala de sef… se crede el mare smecher…”

“Daca vand asta, imi ies cam atatia bani; mai merg si maine sa ma ocup de chestia aia acolo, mai vin si de acolo ceva bani…”

Cam asta imi dau mie impresia oamenii pe care ii vad zilnic in metrou. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta, vad aceleasi fete posomorate si fara niciun chef de viata. Oare chiar nu mai exista un motiv de bucurie pe lumea asta? Nici macar de buna dispozitie…?

Totul tinde sa se reduca la chestiuni materiale. Cum sa scoti mai multi bani, cum sa faci sa iti cumperi si tu “o plasma” sau tot felul de chestii care nu te ajuta cu nimic, pentru ca sunt pur si simplu obiecte. Familia ta a ajuns undeva pe plan indepartat… copiii sunt un motiv de stres- ca si cum nu ti-ar fi de ajuns problemele de la locul de munca, mai vin si ei cu altele. Credeai ca o sa te mandresti cu ei, atunci cand erau mici si draguti, dar acum iti creeaza numai probleme. Sotia/ iubita ta este o persoana cu care stai din obisnuinta. esti constient ca nu o mai iubesti, dar ai ajuns sa te obsinuiesti cu prezenta ei si chiar sa devii dependent. Ti-ai dori o femeie mai buna, dar stii ca nu esti capabil de mai mult, asa ca te impaci cu ideea. Ajungi sa crezi ca dragostea este ceva ce se vede doar in filme si iti cresti si copiii in spiritul asta. Traind cu impresia ca ei ar trebui sa faca ce li se spune (ca, deh, esti parintele lor si ai dreptate intotdeauna), nu-ti dai seama cat de mult gresesti… Ajungi la batranete, copiii tai nu au reusit sa faca prea multe in viata fiindca tu ai fost prea preocupat sa iti cumperi masina, sa iti pui gresie pe jos, in apartament, sa te lauzi vecinilor cu mobilierul, televizorul LCD, sistemul home cinema, etc. si nu ai investit deloc in educatia lor. Inca mai crezi ca ei sunt de vina pentru faptul ca nu mai trec pe la tine, sa te viziteze, ca o fac din rea vointa. Insa, uiti ca ei sunt, de fapt, o reflectie a modului in care i-ai crescut tu si a educatiei pe care le-ai oferit-o (sau a lipsei acesteia). Fiindca in momentul in care te-ai gandit sa faci copii, ai fost egoist, gandindu-te ca o sa aiba cine sa te binedispuna (cand sunt inca mici) si cine sa aiba grija de tine (la batranete). Te uiti, insa, in jurul tau… sotia ta este langa tine, doar fizic. Intre voi nu exista nici o urma de sentiment… Privesti… si vezi ca tot ce ai agonisit intr-o viata se reduce, de fapt, la niste obiecte sau la cei 5 pereti (4+tavanul) care te inconjoara acum, termopanele si gresia pe care calci zilnic.

Ei bine, unii ar zice ca este vina “sistemului capitalist”, ca el ne-a adus aici. Dimpotriva! Capitalismul ne-a facut viata mai usoara. Ne-a dat posibilitatea de a petrece mai mult timp liber, ne-a dat posibilitatea sa fim proprii nostri patroni, ne-a dat posibilitatea de a ne face alte griji decat banii (bine, desigur ca nu este valabil pentru absolut toti oamenii)… Problema sta in faptul ca unii oameni inteleg total gresit capitalismul. Pentru ei, totul se reduce la o goana zilnica dupa bani, dupa obiecte. Nu se gandesc ca in lumea asta exista atatea lucruri frumoase, nemateriale. Eu, unul, sunt un adept convins al acestui sistem economic, dar fac tot posibilul sa ii exploatez  avantajele la maxim. Pentru ca oamenii vor fi intotdeauna mai presus decat obiectele sau banii. Gresia, termopanele, “plasma”… toate acestea nu au sentimente, nu gandesc… nu comunica. Iar daca ajungi sa ai sentimente pentru un obiect sau chiar sa porti discutii cu el, atunci ai o problema grava.

Si mai este o problema la romani… Intotdeauna au tendinta de a arunca ocheade in curtea altora, de a critica pe altii, de a judeca. Oameni buni, aveti o viata proprie. Cu ce va influenteaza voua viata faptul ca “Mihaela” a divortat sau ca vedeta X si-a petrecut vacanta in nu stiu ce loc exotic? Va zic eu- cu absolut nimic. Nu va grabiti sa ii judecati pe cei din jurul vostru. Criticati-i, dar nu ii judecati.

Si, totusi, ce conteaza…? L-as parafraza pe fratele meu mai mare si as zice ca, de fapt, conteaza sa fii impacat cu tine, cu viata ta, sa ai o sotie care te iubeste, sa ai niste copii sanatosi, etc., sa ii lasi pe altii sa isi traiasca viata asa cum cred ei de cuviinta.

Conteaza sa cunosti cat mai multi oameni. Printre ei iti vei gasi cei mai buni prieteni din viata sau chiar jumatatea ta. Conteaza sa lasi la locul de munca toate problemele de acolo, sa te intorci acasa la persoana iubita. Sau, daca nu ai avut inca norocul sa-ti gasesti perechea, sa te intalnesti cu prietenii tai, sa petreci cu ei “quality time”, cum zic englezii, conteaza sa fii tu insuti in fiecare secunda a zilei, sa fii in stare sa iti spui punctul de vedere atunci cand simti ca ti se face o nedreptate, sa ai taria sa treci peste chestiuni minuscule cum ar fi un examen la facultate, o marire de salariu, un coleg de lucru incompetent, etc. Conteaza sa evadezi intr-un loc uitat de lume, atunci cand simti ca se petrec prea multe in capul tau, sa ai cu cine sa vorbesti atunci cand te afli intr-un moment foarte dificil, conteaza sa fii multumit de tine, sa-i faci pe cei din jurul tau sa se simta bine in prezenta ta, conteaza sa poti sa iubesti pe cineva (si daca esti iubit, la randul tau, atunci ai ajuns in punctul maxim ). Conteaza… sa fii fericit.

Ce inseamna oamenii…

Iesirea din Bucuresti, spre Pitesti… ora 5 dupa-amiaza… afara bate vantul si curg stropi marunti de ploaie… Nu mai gasisem locuri la autocarul de Sibiu, de la ora 4 :30 si acum stateam la ocazie :

-Sibiu… Sibiu… Hai, ma, nu mergeti chiar niciunul la Sibiu ??

Ora 7, acelasi loc… masinile cu numar de Sibiu treceau nepasatoare pe langa mine:

-Valcea… Valcea… Nici macar pana la Valcea nu vreti sa ma luati ?!!

Ora 8 :30

-Valcea… Valcea…

Aud o voce in spatele meu :

-Hai, ma baiete, ca te duc eu pana la Valcea !

-Cat imi luati ?

Vazusem ca toti care oprisera pana atunci si luau oameni pana la Pitesti se targuiau la bani. Omul imi spune sa termin cu prostiile, ca nu se pune problema. Pur si simplu ii este urat sa mearga singur pana la Valcea. Vazandu-l cum era imbracat, mi-am dat seama ca nu mintea.

Pe autostrada, accident… o coada ce se intindea pe vreo 10 kilometri… Pierdem vreo ora pe parcursul celor 10 kilometri, timpul trece…

Intre timp telefonul imi suna in continuu. Fosti colegi de facultate, fosti colegi de camera ma suna sa imi ureze la multi ani si toate cele bune. Drept consecinta, raman fara baterie la telefon, si nimeni nu stie exact pe unde ma aflu, decat ca m-am urcat intr-o masina si merg pana la Valcea.

-Haide, ca de la Ramnicu Valcea prinzi repede ocazia. In maxim 10 minute te ia cineva. Uite, te las la iesirea din oras, unde sta toata lumea la ocazie.

Era ora 11 si imi dadeam seama ca urma sa ajung in Sibiu dupa ora 12, deci dupa ziua mea, si ma supara chestia asta.

In gandul meu: ”10 minute ziceai… Uite ca deja a trecut jumatate de ora si inca nu m-a luat nimeni.”

Pe la 11 :30 opreste o furgoneta cu numar de Bucuresti.

-Mergeti la Sibiu ?

-Da.

Ajung la Sibiu la ora 1 dimineata. Ma opresc mai intai pe la o persoana foarte draga, pe care ardeam de nearabdare sa o vad. Imi pun telefonul la incarcat si intreb oamenii daca mai sunt in bar. Imi confirma, si atunci le spun sa comande cat mai mult, inainte de inchidere, daca nu ajung pana atunci (ora 2).

Reusim sa ajungem pe la 2 fara 10… In momentul in care ma asez pe scaun, imi dau seama ca orele petrecute in frig si ploaie, imbracat (in partea de sus) doar cu o camasa cu maneca scurta si un hanorac in care am fost foarte aproape de a ceda, nu au fost in zadar. Nu avea sa mai conteze daca raceam (ironia face ca am reusit sa nu racesc)… Cei mai dragi prieteni ai mei erau acolo… M-am pus in pat, sa dorm, la 7 dimineata…

A doua zi, episodul 2 din “ziua mea si a lui Nelutu” (suntem nascuti in aceeasi zi, diferenta fiind doar de vreo 3-4 ore, in favoarea mea ). De data asta, suntem in “efectiv complet”: Nelutu, $umu, Kojones, Dila si Luci. Dementa totala ! Glume, rasete, aruncari de hartii, bilute din silicon (sau vreun material asemanator)… Dila tine neaparat sa strice seara si incepe sa povesteasca cu inca unul dintre invitati despre WOW : in ce raiduri a mai fost el, ce upgrade-uri si-a mai facut la caracter, etc. Este a nu stiu cata oara cand ii spun ca il bat daca mai deschide discutia despre subiectul respectiv (personal, mi se pare una din cele mai mari pierderi de vreme posibile si ma macina si mai tare ideea ca atata lume se joaca).

Iesim din bar, desfac sticla de sampanie… si de aici imi amintesc prea putine… stiu doar ca radeam ca idiotii din absolut orice. (si nu, nu am fumat nimic de culoare verde)

Week-end-ul care tocmai a trecut m-a facut sa realizez, inca o data, cat de mult conteaza oamenii de langa mine. Sunt oameni pe care ii cunosc de la varsta de 15 ani (imi aduc aminte ca zicea la un moment dat Nelutu “Bai, ce am crescut! Iti dai seama ca ne cunoastem de 9 ani ??” ), pe altii ($umu) de la varsta de 5 ani, cu altii am fost coleg in scoala generala (Kojones), in cea mai “zbuciumata”  perioada a vietii mele. Buna mea prietena, Andrada, este cea cu care am crescut (ne cunoastem de 7 ani, am fost impreuna 6), cea care m-a format ca personalitate, cea care mi-a format un mod de gandire pozitiv… Cea care m-a format ca om, cu alte cuvinte, si sunt absoult sigur ca nu as fi ajuns unde ma aflu astazi, daca nu ar fi fost ea. Nu in ultimul rand, pe Luci il cunosc de cand aveam vreo 12-13 ani- unul din cei mai buni prieteni ai fratelui meu… un om de milioane.

Sunt oameni extraordinari… oameni care au fost langa mine in cele mai dificile perioade ale vietii mele. Ei m-au ajutat sa ma ridic atunci cand am fost cu moralul la pamant si datorita lor mi-am recapatat increderea si am mers mai departe. Sunt oameni care m-au gazduit cu cea mai mare placere atunci cand nu aveam unde sa stau, la Sibiu. Sunt oameni cu care, de acum, o sa ma intalnesc foarte rar, si de care imi va fi foarte dor.

Le multumesc din suflet pentru toate momentele de calitate pe care le-am petrecut, pentru tot ajutorul pe care mi l-au dat de-a lungul timpului.

Desigur, le multumesc si celor care mi-au urat “la multi ani”- colegi, colege, vechi cunostinte… Sincer, nu cred ca mi s-a intamplat niciodata sa fiu felicitat de asa de multa lume, de ziua mea. Pentru mine, asta conteaza mult. Oamenii sunt cei care ne formeaza personalitatea, modul de gandire, ideile… Ne formam unii prin ceilalti. Ma bucura faptul ca exista atat de multi oameni care se gandesc la mine.

Nu in ultimul rand, multumesc si colectivului de la birou, care m-au surprins (sau, cel putin, s-au straduit) cu cateva prajituri, drept cadou de ziua mea.