Ascultând tot felul de piese, artişti, genuri muzicale, în căşti sau acasă, pe calculator, am ajuns la concluzia că sunt 3 albume foarte bune, toate scoase în 2008.
Şi când zic albume foarte bune, mă refer la genul de album pe care îl asculţi cap-coadă nu o data, nu de 2 ori, ci de zeci de ori, fără să te plictiseşti. Genul de albume care nu au piese bune şi piese slabe (cum sunt majoritatea), ci doar piese bune. Cu alte cuvinte, poţi alege o piesă la întâmplare de pe albumul respectiv şi să o asculţi fără să stai pe gânduri.
Sunt 3 albume cu genuri muzicale… diferite.
Este vorba, în primul rând, de albumul Third, de la Portishead, pe care l-am aşteptat încă de când au scos single-ul “Machine Gun” şi au anunţat pe pagina lor de myspace că va fi inclus pe noul album. Despre Portishead nu cred că mai este nevoie să spun prea multe. Numele trupei este insipirat de o localitate din apropierea oraşului Bristol, Marea Britanie şi trupa în sine s-a format în 1991. Dacă aveţi 28-35 de ani sau aveţi fraţi/surori de vârsta asta, sigur aţi/au auzit de ei. Prima lor piesă pe care am auzit-o a fost “Glory Box”, undeva prin ‘95 sau ‘96, de pe o casetă de-a fratelui meu cel mai mare (un mare fan Portishead, la vremea respectivă) cu albumul “Dummy”. Evident, eram afon la vremea respectivă şi nu am de ce să ascund asta (nici în momentul de faţă nu pretind că aş şti prea multe), dar îmi plăcea foarte mult instrumentalul piesei şi mi-a rămas în minte. Peste câţiva ani am auzit-o din nou, tot la Cristi (fratele meu), de data asta pe CD 
şi m-am uitat pe CD să văd şi eu cine cântă, ca să ţin minte. După ce am “desluşit tainele” internet-ului şi, mai ales, ale DC-ului mi-am făcut rost de piesa asta, împreună cu Teardrop, o altă piesă a lor (în unele locuri apare ca aparţinând celor de la Massive Attack; cert este că piesa este o colaborare între cele 2 trupe) care mi-a captat atenţia (dacă îmi aduc bine aminte, am auzit-o la un moment dat şi în Prison Break, într-un episod din prima serie).
Şi, prin iarna 2007-2008, intrând pe contul meu de myspace, am observat că aveau la status anunţul pentru albumul care avea să iasă. Am intrat pe profilul lor şi am ascultat “Machine Gun” care mi-a plăcut teribil. Aşa că am reuşit să pun mâna pe album, prin vară trecută, şi l-am ascultat până aproape am învăţat toate versurile de pe el. Îl consider un album reuşit pentru că ei au realizat ceea ce prea puţine trupe vechi mai reuşesc în ziua de azi: să combine stilul propriu, absolut inconfundabil (în cea mai mare parte, trip hop şi acid jazz) cu un sound modern (elemente de muzică electronică). Şi le-a ieşit foarte bine. Cineva îmi zicea că nu-i place albumul Third fiindcă nu mai are sound-ul albumelor mai vechi. Eu îl văd că pe o evoluţie şi o adaptare la noile vremuri. Este ceea ce accentua foarte mult şi marele Miles Davis în cartea să autobiografică: artiştii trebuie să îşi păstreze stilul (altfel s-ar compromite), dar să ţină pasul cu evoluţia muzicii. Şi asta vine din partea unui artist de jazz.
Al doilea album este Los Angeles, al lui Flying Lotus. Despre Flying Lotus am scris într-un alt articol, aşa că nu are sens să repet. Aş mai adăuga că acest album reprezintă, din punctul meu de vedere, o nouă etapă în evoluţia muzicii. Flying Lotus, printr-un stil hibrid de broken beats şi inspirat din muzica rap (în special turntablism) creează un alt fel de muzică decât tot ceea ce s-a auzit în istoria muzicii. Piesele Riot, GNG BNG sau Auntie’s Harp te fac să spui fie “mă zgârie pe creier zgomotele astea!”, fie “sublim! oare de unde a putut scoate asemenea sunete…?” În articolul trecut am ales piesa Riot, acum o să fie GNG BNG.
În fine, am ajuns şi la Beck şi albumul Modern Guilt, lansat vara trecută. Sincer să fiu, singura piesă pe care o ştiam de la el era Loser (una din piesele preferate all-time 
), pe care o ascultam prin clasa a 3-a, când a apărut şi videoclipul. Într-o zi, însă, mama mea citea Dilema Veche şi, ajungând la secţiunea de muzică (“audio şi n-am cuvinte”), citeşte un articol despre Beck şi noul album, Modern Guilt. M-a întrebat dacă am auzit de Beck şi i-am zis că ştiu doar de piesa Loser. Crezusem că s-a retras de mult (culmea, între Mellow Gold- albumul care conţine piesa Loser- şi Modern Guilt au mai ieşit 6 albume de-ale lui ) dar se pare că m-am înşelat. Aşa că am citit articolul excelent al lui Matei Florin pe marginea acestui album și m-a convins că merită ascultat.
Albumul Modern Guilt nu a impresionat prea mult lumea muzicii. A reușit, totuși, cele mai bune performanțe din cariera lui Beck, în UK Albums Chart și Canadian Albums Chart. Mi-este greu sa descriu stilul lui Beck de pe acest album- este un fel de funk amestecat cu alternativ și presărat cu niște versuri foarte bine gândite. Titlul albumului, în sine, mi se pare unul foarte bine ales. Piese preferate: Walls, Gamma Ray, Modern Guilt și Youthless.
mulțumesc celor care și-au exprimat părerea: