10 piese necomerciale (IV)

Astăzi, un nou episod din seria artistică menită să încânte auzul vostru va încerca să ajungă mai departe de timpane, mai departe de un fundal sonor.

Înainte de asta, un scurt intro aș vrea să mă asigur că nu sunt singurul care a observat modalitatea de ajunge vedetă muzicală peste noapte și cum se fac bani din muzică: ești o fată cuminte, cânți muzică destul de bună, însă nu te prea bagă în seamă consumatorii. Și atunci, treci pe stilul „good girl gone bad”, scoți vreo 2 albume… după ce ai făcut tot posibilul să atragi toți paparazzi și toată atenția mass-media, ieși cu un videoclip în care arăți ce răi sunt oamenii ăia de la ziare și TV, că sunt tot timpul după tine și nu poți avea o viață normală din cauza lor… după ce ai scos și albumul pe care se află piesa respectivă, din lipsă de idei (ale tale sau ale producătorului) ieși pe piață cu un album „best of”. Iată rețeta succesului în muzica de azi.

Să revenim, totuși, la episodul de astăzi și, deci, la adevăratul subiect al articolului. Am ales pentru acest episod muzică mai liniștită (mai „chill”, cum se mai spune), din diferite stiluri. Încep cu o primă piesă, relativ recentă (din toamna anului 2010), aparținând lui James Blake (producătorul, nu jucătorul de tenis). El a început să producă muzică în 2009, când a lansat pe vinil EP-ul „air & lack thereof”. Trebuie să spun că face parte din piesele care nu pot fi încadrate într-o anumită categorie – o combinație de dub, dubstep, trip hop, grime… Abia terminase facultatea.

În 2010 lansează single-ul și EP-ul CMYK, cel care avea să-l facă un oaspete de seamă al BBC Radio 1. O piesă la fel de bună, la fel de ciudată. A fost desemnată single-ul anului 2010, în cadrul „Giles Peterson Worldwide Awards”. În același an, însă, lansează single-ul care mie îmi place cel mai mult, piesă pe care cred ca am ascultat-o timp de vreo 50 de ori într-o singură săptămână. Este și prima sa piesă ca artist (da, ați ghicit, este și compozitor și artist, nu doar producător) și trebuie să spun că și vocea face ca piesa să fie una de excepție. Se numește Limit To Your Love, cover după piesa cu același nume, aparținând cântăreței Feist.

Și, dacă tot vorbeam de dub și dubstep… v-ați imaginat vreodată cum ar putea să sune o piesă care combină un anumit stil cu altul, derivat din primul? Ei bine, nu mi-am imaginat că dub-ul și dubstep-ul pot să sune atât de bine împreună. Ce-i drept, este vorba de 2 producători foarte foarte buni. Primul este Ramadanman (a.k.a. Pearson Sound), un puștan de doar 21-22 de ani, englez, care folosește doar fruity loops (unul din primele soft-uri de muzică produse vreodată, dacă nu chiar primul) și un mixer, pentru a scoate unele din cele mai bune piese de pe scena dubstep-ului. Personal, consider că l-a întrecut deja pe Benga (care a și devenit mai comercial, în ultima vreme), unul din oamenii care au făcut cunoscut genul.

Al doilea, Appleblim, a pornit în muzică cu rock, fiind membru al trupei Monsoon Bassoon, iar după destrămarea acesteia (în 2001) și-a continuat cariera în muzică electronică, trecând prin dub și, mai apoi dubstep (în 2005, împreună cu Shackleton, un alt foarte bun producător de dubstep, a pus bazele casei de discuri „Skull Disco”, car s-a desființat în 2008, iar Appleblim a trecut la Tempa). În 2009 a avut și 2 remix-uri ale piesei „If Alone”, pe EP-ul cu același nume, aparținând lui Sideshow.

Și, dacă tot l-am lăudat pe Ramadanman, ar fi mare păcat să nu avem și una din piesele sale în „playlist-ul” de azi, chiar dacă nu se încadrează la „muzică liniștită” . Preferata mea, Work Them. Desigur, este o chestiune de gusturi. Are piese atât de bune încât nu este deloc ușor să alegi una pe care să o nominalizezi ca fiind cea mai bună. Dacă vi se pare prea plictisitor începutul, mergeți direct la 1:15. Este trist când vezi că o asemenea operă de artă are doar câteva mii de vizualizări, în timp ce piesele pseudo-artiștilor au milioane…

Facem o rotație de 540 de grade (180 sunt prea puține) și ajungem în zona muzicii funk. Sunt mari șanse ca denumirea de Mo’ Horizons să nu vă spună prea multe. Când am auzit prima dată piesa de mai jos, puteam să jur că este vorba de o trupă de afrobeat/funk. La fel ați crede și voi, probabil. De fapt, doar vocile sunt din diferite zone ale globului. În spatele muzicii stă un duo german, cunoscut ca trupă de jazz, funk, downtempo, soul, dub, afrobeat și altele. Din nou, internetul nu abundă în informații despre ei. Mai jos, o piesă cu un nume foarte haios- Southern Fried Funky Lovesong. Personal, aș pune-o la orice petrecere la care lumea vrea să danseze.

Mai rămânem puțin în zona funk-ului, cu o piesă la fel de energizantă ca cea anterioară. De această dată este Ripple, o trupă înființată în 1973, în Michigan, SUA și a cărei discografii se limitează la perioada 1973-1978, din păcate. Tot din păcate, informațiile despre trupă sunt, și în cazul lor, puține. Chiar și așa, piesa de mai jos este un „must-have” la orice petrecere tematică funk sau soul. Până și titlul o recomandă – I don’t know what it is but sure is funky”.

Nu ne depărtăm prea mult de la cele 2 piese anterioare, trecem la un gen derivat din muzica africană, rap-ul. Următoarea piesă reprezintă colaborarea a 2 dintre cei mai buni producători (dacă urmăriți munca lor și colaborările, veți fi de acord cu mine) de old school rap, J Dilla și 9th Wonder. Primul a produs albumele unor artiști (clasici, aș putea spune) precum Busta Rhymes, Erykah Badu, Common, A Tribe Called Quest și alții. Ca MC, a colaborat cu Madlib. Din păcate, în plină ascensiune, a fost lovit de o boală destul de rară, care i-a cauzat și moartea, în 2006. Este și astăzi regretat, mulți dintre cei cu care a colaborat dedicându-i piese post-mortem.

9th wonder (născut cam în aceeași perioadă cu J Dilla) este producător, DJ, MC și profesor de hip-hop. Cariera și-a început-o ceva mai târziu decât J Dilla, prin 2003, când a remixat un întreg album (Nas – God’s Son) și a produs un album pentru trupa „Little Brother”, care a atras multe critici pozitive la adresa sa. Printre cei care l-au observat s-a numărat și inginerul de sunet al lui Jay-Z, iar 9th Wonder a devenit producătorul piesei „Threat” de pe „The Black Album”. În 2004 a produs albumul „Destiny Fulfilled” aparținând Destiny’s Child. Ca producător, a mai colaborat cu mary J Blige, M.O.P., Erykah Badu („Honey”, de pe New Amerykah este produsă de el) și foarte mulți alții.

Dacă tot am amintit de Steve Spacek și muzică dub, poate ar fi bine să știm cine este acesta, dar și cine este Mark Pritchard (a.k.a. Harmonic 313). Steve Spacek este membru al trupei Spacek Sound System (toți cei 3 membri au numele de scenă Spacek, alături de prenumele lor reale), formată la sfârșitul anilor 90. Rolul său în trupă era cel de compozitor, bassist și vocalist. Primul lor album, Curvatia, a atras remarcile criticilor, și nu numai- Mos Def și J Dilla au remixat, fiecare, câte o piesă de pe album. Un an mai târziu, însă, aveau loc schimbări în ierarhia casei de discuri cu care semnaseră ei, iar trupa Spacek nu era considerată ca având potențial, de către noua echipă de management.

În 2003 a urmat un alt album, cu o altă casă de discuri (!K7, care a susținut și producători precum Apparat, Matthew Herbert, James Holden, Carl Craig și alții). Din nou, foarte bune remarci din partea criticilor. Trupa continuă să existe și să concerteze în diverse locații.

În 2005, Steve Spacek (Steve White, numele său real) s-a lansat într-o carieră solo, cu albumul „Spaceshift”, de pe care s-a făcut remarcată piesa „Dollar”, produsă de J Dilla (o altă versiune a piesei anterioare- sună excelent, merită ascultată). A mai colaborat și cu Mark Pritchard, cu care a scos capodopera pe care o s-o ascultați mai jos, piesa „Turn It On”.

Înainte de asculta piesa, ar fi frumos să menționez câteva cuvinte și despre Mark Pritchard. L-am auzit prima dată prin show-urile lui Benji B, pe vremea când mixa la Radio 1 Extra. A acordat și interviuri în cadrul show-urilor de acolo, a pus și câteva mix-uri, iar când scotea un album, intra imediat în playlist-ul lui Benji B.

Pritchard și-a început cariera undeva pe la începutul anilor 90 și a trecut prin foarte multe genuri muzicale, sub diferite pseudonime și diverși colaboratori (Troubleman, Reload Link, Harmonic 33, Harmonic 313, Afrika Hi-Tech-cu Steve Spacek-, Polusha și altele), cu diferite case de discuri. Veți crede că a produce muzică sub diverse „nume de scenă” este vreun fel de fiță. Nu este deloc așa. Producătorii folosesc câte un alt nume pentru fiecare gen de muzică, pentru a se diferenția. Asta, pentru că publicul consumator de muzică este destul de reticent la schimbări. Chiar Pritchard spune într-un interviu acordat site-ului de muzică The Milk Factory: „Recording things under different aliases gave me freedom to put out different styles of music without one being judged by another”. În al doilea rând este și o mișcare de marketing. Dacă tu ești cunoscut și ți-ai câștigat aprecierea publicului ca producător de grime, să zicem, în momentul în care vrei să te apuci de dubstep, drum and bass sau altele, riști să-ți pierzi publicul care te aprecia pentru stilul și sound-ul specific. Din păcate, aceasta a fost greșeala multor formații muzicale din anii ’90, care au încercat să își lărgească orizontul artistic, însă și-au pierdut fanii, chiar dacă ceea ce cântau era, în continuare, foarte bun. În ziua de azi, producătorii (cei englezi, în special), folosesc mai multe nume nume de scenă, pentru a putea crea o gamă muzicală mai variată, fără riscul de a pierde fani. Chiar și tânărul Ramadanman are un alt alias, Pearson Sound, sub care produce alt gen de muzică. Cu ceva mai mulți ani mai devreme a fost și Matthew Herbert, care s-a folosit de pseudonimele Wishmountain, Doctor Rockit, Rado Boy, Mr. Vertigo și Transformer.

Revenind la Mark Pritchard, mai adaug doar 2 lucruri: 1. Albumul 76:14, produs în 1994, în colaborare cu Tom Middleton, sub numele de Global Communication, a fost inclus în lista „1000 albums to hear before you die” a cotidianului The Guardian; 2. Citiți interviul acordat The Milk Factory (am pus link mai sus)- este o scurtă istorie a carierei sale muzicale și expune și câteva din ideile sale despre muzică.

Schimb, din nou, registrul muzical, ajungând la muzică 100% instrumentală. Ceea ce m-a uimit la această muzică nu este neapărat faptul că este cântată doar instrumental, ci că se folosește un singur instrument, chitara acustică.

Când am ascultat prima dată piesa Krushevo, aveam senzația că, pe lângă chitară, ar mai fi un instrument cu coarde și încă unul de percuție (recunosc, cultura mea în materie de instrumente muzicale nu este tocmai vastă). Nu știam cui aparține piesa și am început să caut pe internet. Așa i-am descoperit pe vecinii noștri apropiați, un macedonian și un sârb. Primul este Vlatko Stefanovski, al doilea Miroslav Tadić. Nu sunt vedete, sunt oameni trecuți de vârsta a doua, însă piesele de pe albumul Krushevo sunt cu adevărat sublime. Stefanovski este creditat ca fiind inventatorul stilului „etno-rock” în Iugoslavia anilor ’70 (pentru cei care nu stau prea bine la capitolul istorie politică, Macedonia era parte a Iugoslaviei la acea vreme). A avut diverse proiecte cu vocaliști, după care, prin anii ’90 s-a axat doar pe instrumental. Tot în această perioadă s-a întâlnit cu Miroslav Tadić, cu care a înregistrat albumul Krushevo (și altele, mai târziu). Miroslav Tadić a fost și este admirat pentru unicitatea muzicii sale, precum și fluența sa în a cânta muzică din diverse perioade.

Pentru că nu am găsit piesa mea preferată, Krushevo, am ales o alta de pe același album, varianta live.

Trecem din nou spre zona muzicii electronice, mai exact în zona electronic pop (a nu se confunda cu muzica pop cântată de Madonna pe negative electronice). Este vorba de The Knife, o trupă despre care am tot vrut să scriu, dar de fiecare dată mi-a scăpat. The Knife este formată din 2 suedezi, frate și soră și a luat naștere în 1999. Primul lucru care atrage atenția în muzica lor sunt mesajele pe care ei le transmit printr-un stil foarte bizar, chiar ocult, cum susțin și ei.  Relația lor cu media este una limitată, iar în toate pozele în care apar, poartă măști, peruci, paltoane și diverse alte accesorii, menite să le ascundă identitatea (ei spun că asta reprezintă muzica lor și că nu ar vrea ca muzica lor să aibă vreo legătură cu ei, ca persoane). Până în 2006, s-au rezumat la muzică produsă în studio, afirmând că este greu de transpus pe scenă muzica electronică. Cu toate acestea, în urma turneului „Silent Shout”, din 2006 (turneu de promovare a albumului cu același nume), au scos un DVD intitulat „Silent Shout: An Audio Visual Experience”. Se găsește și pe youtube, în varianta de 50 minute (îl voi posta și pe acesta). Tot până în 2006, videoclipurile și le realizau singuri. Pentru videoclipurile de pe albumul „Silent Shout” și efectele vizuale din turneul de promovare au colaborat cu un regizor suedez. În același an au câștigat premiile Grammy suedeze, însă nu s-au prezentat la ceremonie.

Cei doi se declară total anti-comerciali și de aceea refuză și aparițiile în public. Au propria casă de discuri, iar albumele sunt distribuite în locații alese de ei. Totuși, un cover după una din piesele lor a fost folosit într-o reclamă la un mare producător de electronice. Cei doi au motivat acest lucru spunând că au nevoie să-și finanțeze casa de discuri.

Mai multe detalii despre ei puteți afla citind biografia trupei de pe site-ul oficial.

Mai jos, „Like a Pen”, de pe albumul Silent Shout. Dedesubt, filmul de 50 de minute, Audio Visual Experience. Merită din plin să vă „răpiți” aproape o oră din timpul liber pentru a-l urmări. Spectacolul este absolut splendid, iar vocea ei (Karin Drejer Andersson), sublimă.

Pentru final am păstrat partea cea mai „grea”. De Roni Size probabil că ați auzit o parte dintre voi (în special cei pasionați de drumn and bass) și îl știți ca unul din pionierii acestui gen de muzică. Mai există cel puțin unul, pe nume Photek (Rupert Parks, pe numele său real), producător și DJ englez, stabilit în Los Angeles, SUA. Prima sa piesă a ieșit în 1992 și de atunci și-a perfecționat stilul, devenind unul din cei mai respectați DJ și producători.

Prima jumătate a carierei (din ce s-a scurs până acum) și-a dedicat-o mai mult DJ-ing-ului, remixând numeroase piese (printre care și „Hand That Feeds”, a celor de la Nine Inch Nails). Muzica produsă de el era mai mult spre zona ambientală (un amestec de jazz, linii de contrabas, muzică și cultură japoneză) decât drum and bass, urmând ca în 1998 să „devieze” mai mult spre acesta din urmă. A mai trecut și prin hip-hop, house și techno de-a lungul carierei, însă stilul său rămâne unul unic. Spun asta, pentru că am ascultat interviul din show-ul Benji B de săptămâna aceasta (îl mai puteți asculta aici, până miercuri noapte), în cadrul căruia a și „plasat” un mini-mix. De curând, a lansat EP-ul „Avalanche”. Și el, ca și alți producători menționați mai sus, a avut proiecte sub diverse pseudonime. Dintre acestea, aș vrea să ascultați o piesă produsă sub numele de Studio Pressure. Se numește „First Sequence” și este prima piesă scoasă cu casa proprie de discuri. Înainte de a o asculta, aș vrea să vă gândiți că ea a fost produsă în 1994, adică acum 17 ani. Eu sunt încă foarte surprins de ce muzică putea să producă un om la acea vreme…

Magnific…

… este cuvântul care se apropie cel mai mult de o descriere a concertului The Others de joi, în Suburbia. Spun că se apropie cel mai mult fiindcă îmi este imposibil să descriu în cuvinte ceea ce am simţit.

Ştiam că este ultimul concert al lui Flavius cu trupa şi mă aşteptăm să iasă ceva bun în seara asta, dar deşi îmi plac la nebunie, mi-au depăşit toate aşteptările. Au început concertul într-un ritm extraordinar şi au reuşit să îl menţină la acest nivel timp de peste 2 ore. Nu ştiu câte piese au fost în total, cred că nu a reuşit nimeni să le ţină numărul. Totuşi, am senzaţia că au cântat cam toate piesele din repertoriu.

Welcome to the funk,  House party, Funky Mamma sunt doar câteva din piesele care au dus publicul în delir. Şi dacă tot suntem la capitolul public, mă văd nevoit să menţionez că nu cred să fi fost mai mult de 5-10 persoane care să depăşească 23 de ani. Oricât s-ar spune despre generaţia tânără că sunt necizelați, că nu au o cultură generală etc., totuşi, ei sunt cei care formează 90% din audienţa acestei trupe şi, în consecinţă, a acestui gen de muzică. De ce? În primul rând, fiindcă sunt tineri şi sunt deschişi la nou (vezi “băieţii din spate”, care făceau breakdance pe beat-uri de funk); în al doilea rând, nu îşi bat capul că trebuie să se trezească a doua zi, dimineaţă, ca să meargă la lucru; nu în ultimul rând, aceşti tineri îmi dau senzaţia că fac parte dintr-o mişcare anti-rutină, mişcare care încet-încet pierde tot mai mulţi adepţi în rândul populaţiei noastre. Tot respectul meu pentru aceşti copii/puştani şi sper să-i mai văd şi la următoarele concerte The Others din Bucureşti (şi nu numai).

Revenind la  concert… pe toată durata lui am trăit cu senzația că membrii trupei și-au dat toată silința pentru a-i oferi lui Flavius un cadou de rămas-bun cât mai frumos (Nu, nu s-au certat, nu există niciun fel de conflict între ei. Dacă țineți neaparăt să aflați motivul, vă invit să citiți blog-ul personal al lui Flavius, pentru detalii). Au improvizat, au dansat, au cântat împreună cu publicul (la un moment dat Flavius cânta împreună cu publicul şi dădea dedicaţii pentru Vladi Martinus ), au făcut show… pur şi simplu au fost în lumea lor. Petra (voce), cu nişte variaţii de tonalitate cum numai ea poate, Munte (saxofon) şi-a dovedit încă o dată (dacă mai era nevoie) talentul deosebit la o vârstă atât de fragedă; Michael (chitară bass) şi Viktor (chitară acustică) au acompaniat excelent ritmurile demenţiale de tobe ale lui Flavius. Au alternat piesele devenite deja clasice (Groove tragedy,  House party, Your World, Welcome to the funk) cu piese lente (Soul sau Stay sunt doar 2 exemple) şi le-au presărat cu piese mai noi (majoritatea, fără nume ).  Iar Mihnea (mă înclin în faţă lui pentru sprijinul pe care l-a oferit trupei, atât pe scenă, dar mai ales în afară ei- fără el nu sunt sigur dacă ar fi ajuns până aici- îţi mulţumim, Mihnea!) a făcut locul să explodeze când a intrat pe scenă şi a început să facă show la trompetă şi în microfon. Nu ştiu cine a făcut lista cu piesele, dar a făcut o treabă foarte bună. Iar bis-ul de final (nici nu mai ţin minte câte piese au cântat; în orice caz au fost mai mult de 4) a făcut publicul să-i scandeze numele lui Flavius, moment în care şi eu am început (nu exagerez) să lăcrimez.

M-am întristat, gândindu-mă la cât de mulţi oameni îl apreciază şi îi vor simţi lipsa. Şi chiar merită toată admiraţia din lume. S-a zbătut ani de zile că să scoată trupa din anonimat, zilnic vorbea cu fanii pe id-ul de mess (theothers.thefunk), citea mesajele de pe myspace şi răspundea la ele, intra pe forumuri etc. Pe lângă asta, era mereu atent la ce se întâmplă cu colegii de trupă, ţinea legătură cu ei şi, în acleasi timp, caută să-şi perfecţioneze tehnica în continuu. Ştiu  toate astea fiindcă mi-a fost cel mai bun coleg de cameră din toată perioada de facultate (o spun cu mâna pe inimă, cu riscul de a supăra pe ceilalţi colegi de cameră). Şi dacă aş mai face 3 facultăţi şi aş sta tot la cămin, nu o să mai găsesc un coleg ca el. Îl respect, îl admir şi mi-este una din cele mai dragi persoane din lume, atât ca prieten, cât şi ca artist. Concertele The Others nu vor mai fi la fel fără el (se ridică de pe scaun în timpul concertelor, vorbeşte cu publicul, cântă alături de el). Mă cuprinde un sentiment de tristeţe când mă uit la video-uri din concertele lor şi îl văd cât de mult se bucură, cât de fericit este atunci când cântă. Sincer, îmi pare în cu totul altă lume, o lume pe care doar un artist adevărat o poate descrie. Iar acum va lua o pauză. Bucuria provocată de gândul ca va fi fericit acolo unde se duce alungă, însă, acest sentiment de tristeţe.

Flavius, ştiu că nu pleci de tot, dar nu pot să nu mă întristez, ştiind că o să merg la concertele The Others şi nu o să ne mai întâlnim acolo. Ţi-am spus-o de atâtea ori, ţi-o mai spun o data: eşti un om cu totul şi cu totul special şi cu tine am trăit nişte momente unice, momente pe care ni le vom aminti şi peste zeci de ani, la o bere. Îmi eşti un adevărat prieten, am încercat şi eu – fiu prieten  sper  am reuşit. Mulţumesc pentru prietenia   pentru  de a descoperi o asemenea formaţie de excepţie!  Ai grijă  de , oriunde ai fi!

jos veţi  viziona o  din concert,    ofticaţi pentru  n- venit (  face bine  veniţi, de acum încolo)  un clip  care  veţi vedea pe maestrul Flavius, tot  concertul din Suburbia, într-un număr personal, ajutat  de magnificii Munte  Mihnea.

Fiți pe fază când o să iasă albumul (în luna aprilie, dacă am înțeles bine- acum este în curs de înregistrare) și, până atunci, vizitați profilul de myspace al The Others, pentru a fi la curent cu tot ce se întamplă.

Pentru un concert review mult mai bun decât al meu, vizitați acest blog.

despre lipsa unei culturi muzicale

Poate unii dintre voi stiu, poate altii nu: acum vreo saptamana (nu este prea relevant momentul) am bagat de seama ca cei de la apropo tv deruleaza un proiect prin care vor sa promoveze trupe de la noi, mai putin cunoscute.

Ei bine, poate unii va aduceti aminte de The Others, prezenti si ei intr-una din emisiuni, o trupa din Brasov. Sa zicem ca eu si cu bateristul formatiei ne cunoastem destul de bine si am fost la cateva concerte de-ale lor.

Intrand pe site-ul cu formatiile (10 la numar) propuse de cei de la apropo tv, am vazut ca se voteaza in sistemul acordat de stelute (de la una la 5), nota finala fiind si ea incadrata intre 1 si 5. In prima zi cand am intrat sa votez, The Others aveau nota undeva pe la 4,16. Am intrat saptamana trecuta si aveau putin sub 3. Astazi, cand m-am uitat din nou, aveau 1,96. Va dati seama ca nu am putut sa nu ma enervez. De ce? Pentru simplul fapt ca oamenii astia sunt printre extrem de putinele formatii din Romania are canta funk, un stil de mult uitat pe la noi (cam din vremea in care genialul James Brown mai era inca in viata). Daca intrebati lumea pe strada despre stilul funk, o sa va spuna tot felul de formatii sau artisti de muzica usoara. Iar daca intrebati cine a fost James Brown, mira-m-as sa gasiti 2 oameni din 10 care sa stie. La un moment dat chiar am crezut ca cineva a votat in dusmanie, ca sa nu iasa ei. Dar m-am uitat, intre timp, si la celelalte formatii, si am vazut ca nu are niciuna 3 puncte. Bagati de seama ca si celelalte formatii sunt underground.

Acum, sa vedem despre ce formatie este vorba (mai am multe de invatat in materie de muzica si nici nu am fost decat la 2-3 concerte, asa ca voi vorbi doar de 3 dintre membri): Flavius (tobe, liderul trupei), un om care traieste fiecare bataie in tobe cu toata fiinta si tot sufletul (stiu ce spun, fiindca am locuit in aceeasi camera cu el, timp de un an si eram langa el, in fiecare zi, cand isi punea castile pe urechi, lua betele in mana, punea practice pad-ul pe picioare si incepea sa bata pana ramanea fara suflare- un om care respira prin fiecare bataie in toba), un om care s-a zbatut enorm de mult ca sa scoata trupa din anonimat (si tocmai acum, cand este pe cale sa se intample asta, se vede nevoit sa se retraga); Alex Munteanu (a.k.a. Munti, saxofon, blockfluete), cel mai tanar artist de la Stufstock 2008, un om care la doar 18 ani scoate din saxofon sunete absolut geniale; in sfarsit, Petra (voce, chitara), cu o voce cum nu exista pe scena romaneasca. Poate canta foarte jos (dand impresia ca este un cantaret de jazz), dar poate sa si urce destul de sus (acopera, in total, 3 octave- tineti cont, totusi, ca vocea ei se incadreaza intr-un registru grav). As mai adauga la acestea inca doua detalii, zic eu, importante: impresarul lor este Mihnea Blidaru, de la Luna Amara, un om (ca si toata trupa, de altfel) nu de milioane, ci de miliarde (si ma refer, in special, la cat de mult a ajutat trupa). Iar motivul pentru care a ales sa fie impresarul acestei trupe il puteti gasi in video-ul lor de la alternativa apropo tv. Al doilea detaliu: la concertul din Art Jazz Club, din 7 decembrie, a fost prezent un om influent din jazz-ul romanesc, in ideea de a-i propune pentru “jazz best newcomers”. Trageti voi concluziile. P.s. Pentru cei oarecum confuzi, The Others canta atat funk, cat si jazz sau chiar soul.

Eu ma voi limita la a trage alte concluzii. Si anume ca la noi exista prea putini intelegatori de muzica (nu doar ascultatori), daca pot spune asa. Dupa cum o spunea si Flavius, punctajul pe care l-au primit reflecta gusturile muzicale ale tinerilor nostri.

Si chiar asa este… muzica pe care tinerii nostri o asculta o reprezinta, in mare parte, manele. Iar daca nu sunt manelele, sunt genuri de muzica la moda (cum ar fi minimal, house sau ce se mai asculta prin cluburi). Iar cei care nu asculta niciunul din genurile respective, se limiteaza la 3-4 genuri si nu pot aprecia muzica cu adevarat buna. Am zis-o si in primul articol din aceasta sectiune: sa poti intelege muzica, este nevoie sa asculti cat mai multe genuri muzicale. Iar ca sa iti formezi, intr-adevar, o cultura muzicala, parerea mea este ca trebuie sa treci obligatoriu prin cateva genuri,  cum ar fi muzica simfonica, jazz, beat, blues si altele, sa ai o oarecare idee cam pe unde a inceput fiecare stil, in ce perioada si ce au vrut fondatorii sa exprime stilul. Ideea este sa incerci sa iei fiecare gen muzical cat mai aproape de momentul aparitiei sale.

Si iata cum promovarea non-valorilor incepe sa isi faca tot mai mult loc si in muzica noastra…. Si, sincer sa fiu, nici nu ma mira, din moment ce un blog (monden.info, pe numele sau) care se vrea a fi un blog dedicat muzicii (de fapt, nu este nimic mai mult decat un blog despre mondenitati, dupa mine) a ajuns sa fie votat cel mai bun blog de muzica, in cadrul roblogfest 2008. Citez doar o parte dintr-un articol despre cantat live vs. playback: “cantat peste negativ (sau semi-live): atunci cand nu iti permiti un band, dar te tine vocea sa iti canti melodiile cap-coada. Exemple: Mihai Traistariu, Activ, Fly Project, Alb Negru (exemplele de aici s-ar putea sa varieze si sa se incadreze si la urmatoarea categorie…).” Sa intelegem de aici ca aproximativ toate trupele de rap canta “semi-live”… asadar, dragi artisti, cand mai mergeti pe la vreo emisiune la tv sau faceti vreun reportaj, nu va mai laudati ca voi cantati live. Pentru ca voi, de fapt, cantati “semi-live” (sic). Iar autoarea acestui articol detine si un blog personal, pe care ne relateaza, cu toata modestia (sic), ca multi artisti romani sau formatii au venit la ea sa le ceara sfatul in materie de muzica. Acum, va rog, toata lumea, o plecaciune in fata acestui nemaipomenit critic de muzica (care, incredibil, are doar vreo 21-22 de ani!)… sau nu.

In orice caz, pentru cei care vor sa citeasca blog-uri cu adevarat bune despre muzica, le recomand sa inceapa cu blog-ul Catincai Hanganu (habarnam este pseudonimul sub care scrie), de pe muzicabuna.ro. Din pacate, nu a mai scris din luna octombrie.

Cat despre mine, am inaugurat aceasta noua sectiune a blog-ului, in ideea de a strange aici cat mai multi oameni foarte pregatiti si cu o cultura muzicala net superioara mie, oameni de la care stiu ca am multe de invatat. Voi continua sa fiu acid, chiar daca uneori este din cauza gusturilor mele ciudate. Voi scrie, insa, evident, si despre artistii mei preferati, show-uri preferate, etc.