Voi începe de această dată cu finalul, deci cu piesa „+1”. Este o piesă specială, îmi aduce aminte de week-end-urile din copilărie când ne trezeam cu Phoenix, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Guns ‘n Roses (pe vremea când Axl Rose mai avea voce – Use your Illusion) și alții. Era uneori enervant, pentru că nu știam cum să mai „furăm” câteva ore de somn. Acum îmi dau seama cât ne-a ajutat în formarea unei culturi muzicale. Pentru asta îi sunt recunoscător tatălui meu, cel care „dădea trezirea” și aș vrea să-i dedic următoarea piesă, cu aceeași speranța că a plecat spre o lume mai bună. Nu știu despre alții, dar mie versurile piesei îmi amintesc mereu de copilăria petrecută cu el și îmi dau o stare de spirit cu totul specială.
Notă: Pentru o audiție de calitate, este absolut obligatoriu ca piesele de mai jos să fie ascultate cu ajutorul unui set de redare audio hi-fi (fie el boxe de peste 40W, fie căști care nu permit „ieșirea” sunetului). Dacă sunteți în căutarea pieselor la modă „I follow rivers” – Likke Li sau „Someone Like You” – Adele, ați greșit locul.
Când 3 artiști desăvârșiți se strâng la un loc și se gândesc la o colaborare, nu are cum să nu iasă o muzică excepțională. Este vorba de Four Tet (a.k.a. Kieran Hebden), Burial și Thom Yorke. Dacă despre Four Tet și RadioHead (Thom Yorke este vocalistul trupei) am scris și cu alte ocazii, despre Burial nu am apucat încă, deși îl ascult de ceva vreme. Din păcate (sau din fericire), nici nu sunt prea multe de spus despre el – muzica lui vorbește de la sine. Este genul de producător pe care nu îl poți încadra într-un gen muzical anume. Am observat că mulți ascultători îl încadrează în categoria „dubstep”. N-aș zice… Problema este că lumea începe să pună eticheta „dubstep” pe cam toată muzica electronică ce iese de la producători mai „underground”. Asta, și datorită faptului că dubstep-ul începe să devină, încet-încet, mainstream. Dacă vă place piesa „Street Halo” a lui Burial, scoasă tot anul acesta, în mod sigur o să vă placă și cea de mai jos.
Aș mai adăuga doar că am fost foarte surprins să observ că un vocalist poate fi capabil să producă muzică electronică atât de plăcută auzului… Dacă nu mă credeți pe cuvânt, dați click aici și ascultați mix-ul lui din cadrul show-ului găzduit de Mary Anne Hobbs (she’s back!) la Xfm London.
De Koreless am auzit prima dată tot în cadrul unui show găzduit de M.A.H. (pe atunci, la BBC Radio 1) – cred că era piesa „up down up down”. De atunci a mai scos câteva piese, printre care și cea de mai jos. Ca și ceilalți producători de dubstep, Koreless (Lewis Roberts, pe numele său real) nu putea fi decât un puști (19-20 de ani) britanic (personal, la ora actuală consider că în Marea Britanie se „întâmplă lucrurile” în materie de muzică). Are, totuși ceva aparte – dacă ar fi să-i dau un nume, l-aș numi „deep/soulful dubstep”. Un editorialist de la The Guardian (Paul Lester, pe numele său) spunea despre muzica lui Koreless următoarele: că „It is 2-step of the most serene kind, designed for late-night listening, nocturnal electronica with lots of space and a silence between the beats that speaks volumes.” Vă recomand să citiți întregul articol (aici).
De fiecare dată când aud de / îl ascult pe Zomby îmi aduc aminte ce „săpături” am făcut pentru a găsi piesa Tarantula. Benji B o pusese pe fundal, într-unul din show-urile sale, menționând doar numele producătorului. Fratelui meu (cel cu care mai fac schimb de experiențe muzicale- mai mult iau eu experiență de la el 
) o auzise și îi plăcea. Știindu-mă un bun căutător în mediul virtual, m-a rugat să aflu numele piesei. După vreo oră am aflat și numele și am găsit și piesa. 
De atunci am mai ascultat și Ploka Dot, Digital Fauna sau Digital Flora. Anul trecut am ascultat, în cadrul ultimului show M.A.H. la BBC 1 „Natalia’s Song” (mi-a fost greu să aleg între ea și piesa de mai jos), care are o cu totul altă abordare.
Și el este un producător mai degrabă nou ( în 2007 a lansat primul album). A colaborat cu casa de discuri Hyperdub (casa de discuri a lui Kode 9, cu care colaborează și Burial). Dacă vrem să-l includem într-un anumit gen muzical, ar fi o combinație de dub, dubstep și grime. Dar mai bine să n-o facem și să ascultăm. Are rost să mai spun că este din Marea Britanie și el?
Ei bine, după atâția tineri producători englezi de excepție din zona dubstep-ului, aș vrea să „rup” puțin ritmul pentru a trece la partea a doua a articolului de față. Următorul pe listă este unul din „pionierii” techno-ului din Detroit – locul în care se spune că a luat naștere și muzica house (dacă citiți numărul 45 al revistei Waxpoetics – Detroit Techno sunt mari șanse să vă schimbați părerea și chiar să descoperiți că nu Frankie Knuckles este „tăticul” acestui gen).
Recunosc că știam prea puține despre el până să-l aud într-un interviu la BBC 1. A fost o adevărată încântare să-l ascult povestind despre începuturile muzicii techno, despre infleunța majoră pe care Kraftwerk a avut-o (și încă o mai are) asupra tuturor genurilor derivate din muzica electronică… Nu în ultimul rând, muzica lui Richie Hawtin a fost pentru mine un adevărat remediu – minimal techno spun unele surse că s-ar numi muzica sa, eu aș spune un fel de chillout electronica. Piesa de mai jos o poți asculta liniștit (ă) atunci când vrei să te relaxezi sau, de ce nu, cum spune un comentariu de pe youtube, noaptea, înainte de culcare. Deși pare lungă (are aproape 10 minute), credeți-mă că își merită fiecare secundă de ascultare. Ea face parte din albumul „From Within 3” – colaborare cu Pete Namlook- care este, de fapt, un întreg mix. „Part X” o consider, personal, cea mai reușită. Țineți cont că albumul a ieșit în 1997.
O muzică destul de ciudată, chiar „greu de digerat”, aș spune pentru a caracteriza ceea ce face Shackleton. Puțină lume a auzit de el (poate nici eu nu aș fi auzit dacă nu ar fi fost fratele meu, care mi-a dat să ascult „Hamas rule”. Dubstep? În niciun caz – într-un interviu acordat Resident Advisor (vă recomand să-l citiți în întregime aici) spune că la un concert a fost huiduit de către public, care cerea muzică dubstep – cum spuneam și mai spre începutul articolului, dubstep-ul devine din ce în ce mai cunoscut (în special de către adolescenți) și chiar o condiție pentru a fi cool în ziua de azi, pentru adolescenți o reprezintă ascultarea acestui gen muzical.
Ceea ce face el este mai degrabă un stil eclectic- un mix de jungle, muzică orientală (ascultă Hamas Rule), pe alocuri chiar sinistră, cu beat-uri mai puțin „ordonate” aruncate pe fundal. Ca să-ți placă Shackleton trebuie să ai răbdare, să încerci să înțelegi muzica lui și, mai ales, să fii „destupat” muzical.
Următorul pe listă aș putea spune că este un reprezentant al noului curent în muzica house. Cred că mai degrabă a reușit să aducă muzicii funk ceea ce avea nevoie pentru a rămâne, în continuare, un stil apreciat. Este vorba de amprenta electronic(ă)a, ce îi dă un cu totul și cu totul alt sound. Dacă aș fi DJ într-un club, cu siguranță piesele sale nu ar lipsi din playlist. De curând, a remixat și foarte cunoscuta piesă (chiar hit-ul, ar spune unii) a(l) lui Sidney Samson, „Riverside”. Căutați remix-ul pe youtube, merită ascultat. Personal, cel mai mult îmi plac „golds to get”, „against yaself” și „cheese and bun”. Pe ultima din ele am auzit-o la BBC 1 și mi-a plăcut prea mult ca să nu caut și alte piese de-ale lui. Mi-a fost destul de greu să aleg dintre ele, recunosc. Este vorba de Lil Silva, un producător britanic (vă mai surprinde că este tot britanic? pe mine nu ) de 21-22 de ani.
Veți spune că face parte dintr-un alt peisaj… Și așa și este. Cu riscul de a rupe, din nou, ritmul, includ în acest articol și o artistă foarte apreciată de critici, deși atât de puțin cunoscută. De curând a primit pentru a doua oară în cariera ei Mercury Prize (singurul artist britanic, din istoria premiilor, care reușește această performanță), distincție care se acordă pentru cel mai bun album din Marea Britanie. O alternativă la Brit Awards, Mercury Prize își desemnează câștigătorii cu ajutorul unui juriu format din muzicieni, jurnaliști, oameni din industrie și personalități muzicale din zonă. Aș spune că este o performanță chiar și numai prin prisma faptului că albumul său a concurat cu „James Blake”, aparținând producătorului cu același nume (l-aș putea numi chiar genial pe acesta – am inclus într-unul din articolele anterioare și piesa „Limit to Your Love”), cu „21” al lui Adele și altele.
Îmi amintesc că ascultam pe ascuns caseta fratelui meu (un alt om căruia îi datorez mare parte din cultura mea muzicală) când aveam vreo 9-10 ani și „Down By The Water” era preferata mea. Mai târziu (după vreo 10-15 ani) mi-am adus aminte de ea și am piratato „piratat-o”. Pentru cine nu știe melodia, artista se numește PJ Harvey și a postat întregul album „Let England Shake” pe youtube. Ba mai mult decât atât, fiecare piesă are și un videoclip. De această dată nu am mai piratat și am cumpărat CD-ul de pe amazon.com. Costă doar 10$ și merită ascultat în întregime.
În „10 piese necomerciale (IV)” scriam despre Mark Pritchard și Steve Spacek și vă recomandam piesa „Turn It On”. Ei bine, cei doi formează acum un duo, pe nume Africa Hitech. Nu este deloc întâmplător numele ales – ce fac acești oameni este absolut imposibil de copiat sau egalat în vreun fel. Au reușit ceea ce puțini ar fi crezut pe vremea lui Fela Kuti (fondatorul afrobeat-ului): au dus afrobeat-ul în zona electronica, l-au combinat cu puțin jungle, iar ceea ce a rezultat… n-am cuvinte. Dacă a fost cineva la concertul lor de luna trecută din București, îl rog să-mi spună cum sună live. Albumul scos anul acesta se numește „60 Million Miles”, iar piesa mea preferată nu putea fi decât „Out in The Streets”. Și „Cycling Sun” sună bine de tot.
Închei cu 2 piese de hip hop (hip hop reprezintă o cultură, nu un gen muzical) rap. Ar fi trebuit să fie 3, dar nu reușeam să mă încadrez în cele 10. O voi include pe a treia în următoarea serie, promit. Se pare că 2011 a fost un an prolific și pentru acest gen. Câțiva dintre „grei” au scos albume la care au lucrat, aș zice, destul de mult. Primul este unul din cei mai vechi producători, omul care a deschis noi orizonturi pentru muzica rap, aducând și influențe electronice. Unul din albume a fost realizat doar din sample-uri – pentru anul 1996 a fost ceva revoluționar. Albumul s-a numit „Endtroducing” și se mai ascultă și astăzi de către pasionații de muzică. Au urmat încă 2 albume, în 2002 și 2006, iar la începutul acestui an anunța un album de excepție. A făcut asta prin maxi-single-ul „I Gotta Rock”, cu 2 piese absolut demențiale.
Desigur, este vorba de DJ Shadow, iar piesele se numesc „I Gotta Rock” și „Def Surrounds Us”. Albumul anunțat la începutul anului se numește „The Less You Know The Better” și a fost lansat săptămâna aceasta (pe 27 septembrie). Recunosc, încă nu am ascultat nicio piesă de pe el. Dar de îndată ce termin de scris articolul, voi căuta. Mai jos am pus „I Gotta Rock”. Nu uitați că aveți nevoie de un set de boxe sau căști Hi-Fi – sunt câteva „trucuri muzicale” greu de identificat pe boxe de laptop sau de computer (sub 30W putere de ieșire).
Să vorbești despre Beastie Boys este ca și cum ai vorbi despre rotația planetelor în jurul Soarelui… Dacă n-ai auzit de ei, ori ești prea tânăr sau prea bătrân (ai o scuză, în acest caz), ori n-ai ascultat muzică la viața ta… Totuși, „prea bătrân” ar trebui să însemne că ai peste 50 de ani, pentru că anul acesta Beastie Boys aniversează 30 de ani de la lansarea primului lor album. Și cum altcumva puteau s-o facă decât prin lansarea unui album aniversar. Și cât marketing a avut în spate această lansare… Formidabil! Ai noștri sunt la ani lumină de ei…
Știau că vor „scăpa” piese pe youtube, așa că s-au hotărât să creeze un site dedicat albumului (când intrai pe beastieboys.com te redirecționa pe acest site), unde au încărcat un podcast cu absolut toate piesele de pe acesta. Nebunie? După vreo 2 săptămâni aveau sute de mii de like-uri pe pagină și zeci de mii de tweet-uri. Firma de distribuție a albumului nu a făcut față comenzilor de discuri de vinyl și CD-uri. Mie mi l-au putut trimite abia după o lună din momentul în care am plasat comanda (a ajuns după vreo 3 – am descris în articolul anterior care au fost motivele). Atenție! Fiecare material audio venea cu un bonus (proporțional cu valoarea comenzii, desigur) – eu am primit, pentru CD, un tricou cu „The Therapist” – foarte haios. La pachetul Deluxe (79$) primești Vinyl-ul în 2 exemplare (180 grame), CD-ul, digital download card, 2 extra-piese și un remix în format digital, tricoul și varianta HD video-ului de promovare a albumului.
Ca să revenim la muzica lor, eu unul ascultam prin 1993-1994 Ill Communication pe casetă, adusă de tatăl meu de prin delegațiile sale prin fostul bloc sovietic. Asta, pentru că toți cei 3 frați eram înnebuniți după „Sabotage”. Videoclipul rămâne, după mine, un „milestone” în industrie. Iar piesa… este și va rămâne mult timp în folder-ul meu de muzică. Beastie Boys sunt (împreună cu The Prodigy și Rage Against The Machine) una din formațiile mele preferate „all-time”. Și, cred, singura trupă de rap care a rezistat 30 de ani.
Albumul se numește Hot Sauce Committe și include colaborări cu Santigold, Nas (Too Many Rappers, o piesă foarte bună) și alții. Mai jos, piesa mea preferată de pe album, dar și video-ul de promovare, pe care ar fi mare păcat să nu-l urmăriți. Veți recunoaște actori de comedie (și nu numai) cunoscuți, foarte haioși.
mulțumesc celor care și-au exprimat părerea: