Două cărți de excepție

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dragule cititor- nu este vreo carte de-a lui Frederic Beigbeder, nici de-a lui Paulo Coelho… De fapt, cele două cărți nu sunt scrise de vreun autor de romane. Ele sunt, de fapt o autobiografie și o biografie.

Prima dintre ele se numește „Miles: the Autobiography (Miles Davis with Quincy Troupe)”. Este vorba de unul din cei mai mari artiști din lumea jazz-ului, Miles Davis.

Cine a fost Miles Davis…? A inceput să cânte la trompetă la 13 ani; la 18 ani a plecat de acasă, pentru a studia la un colegiu de muzică din New York, unde se „învârtea lumea bună” a jazz-ului din acea perioadă. Acolo i-a găsit pe idolii săi, Charlie Parker si Dizzy Gillespie („Diz”, cum îl numeau apropiații- considerat înca unul din cei mai buni trompetiști din istoria jazz-ului). I-a luat locul lui Dizzy Gillespie în trupa condusă de Charlie Parker, dar a rămas bun prieten cu Dizzy, cu care el însuși spunea că purta discuții foarte interesante și de la care a învățat foarte multe (despre muzică dar și despre viață).

A schimbat foarte multe trupe de-a lungul carierei sale, la fel cum a schimbat și stilurile. În anii ’70 (dacă îmi aduc bine aminte), când toată lumea cânta bebop și jazz fusion (considerate a fi adevărata muzică jazz), el a arătat că are și abilități de manager: în ciuda tuturor criticilor, s-a hotărât să încerce câteva „deviații”, ajungând la „free jazz”, un stil derivat din jazz, dar care se adresa unui grup mai mare de ascultători, prin faptul ca ieșea din tiparele jazz-ului și era mai ușor „de digerat”.

După ce majoritatea jazzer-ilor au adoptat noul stil, Miles Davis avea să vină cu ceva absolut revoluționar la acea vreme: introducerea instrumentelor electronice in muzica jazz. Deși mulți o considerau o „blasfemie” la adresa acestui gen muzical, Davis a compus piese de excepție cu fenomenalii Chick Corea (la claviatura) și John MacLaughlin (chitara electrica; el avea să pună bazele Mahavishnu Orchestra, în anii ’70, trupă din care mai făcea parte și Billy Cobham, care a cântat, la rândul său, cu Miles Davis), pe albumul considerat (încă) a fi unul din cele mai bune ale muzicii jazz: Bitches Brew. Printre artiștii de excepție cu care Davis a colaborat de-a lungul carierei se mai numără John Coltrane, Herbie Hancock, Bill Evans și Tony Williams („to name just a few”).

Și-a dorit să colaboreze cu marele Jimi Hendrix (cel mai bun chitarist din istorie, deși nu știa să citească notele muzicale) și aranjase cu agentul acestuia să se întâlnească la Londra, pentru a înregistra în studio câteva piese. Din păcate, Hendrix a murit cu o zi înainte de întâlnirea cu Davis (cauzele deja sunt știute de către toată lumea). A spus în repetate rânduri că muzica electronică reprezintă viitorul și acesta este unul din motivele pentru care a îmbinat acest tip de muzică cu jazz. În același timp, era foarte pasionat de muzica simfonică și era atent la compozitorii moderni (Maurice Ravel este primul care îmi vine în minte acum). A făcut ceea ce niciun artist de jazz nu a reușit la vremea respectivă: să țină pasul cu evoluția muzicii, păstrând, însă, sound-ul jazz-ului în piesele sale. Și pentru asta merită tot respectul, zic eu.

Despre viața lui… Desigur, a fost una foarte agitată: de 3 ori s-a apucat de droguri și de fiecare dată a reușit să se lase. Din păcate, a asistat la moartea multor prieteni de-ai săi, cauzată de supradoze de droguri (Charlie Parker și John Coltrane sunt doar 2 nume importante). A avut probleme numeroase cu poliția americană (desigur, de cele mai multe ori, aveau la bază rasismul polițiștilor de la acea vreme) și de multe ori îi era interzis accesul în anumite cluburi din simplul motiv că era de culoare. Îi plăcea sportul și era foarte atent cu imaginea sa publică (dacă găsiți videoclipuri cu el din anii ’80, veți vedea că se ținea bine, pentru un om la vârsta lui, care trecuse prin 3 cure de dezintoxicare și alte câteva de dezalcoolizare). Ca să scape de dependența de heroină, s-a apucat de box (Bobby McQuillen i-a fost antrenor), insipirat fiind de Sugar Ray Robinson.

Cartea în sine reprezintă o adevărată lecție de viață și despre ce presupune o carieră muzicală (sau ce presupunea, la vremea respectivă). În plus, este scrisă într-un stil de-a dreptul original (plin de expresii din jargonul jazzer-ilor și aproape fiecare frază conține „motherfucker(s)” sau „hip” etc.).

Cu ce m-a influențat pe mine cartea respectivă… mi-a deschis orizontul spre mult mai multe genuri de muzică. Am învățat să apreciez artiștii buni, chiar dacă genul de muzică pe care îl cântă nu este pe gustul meu. Miles Davis a fost un om modest, nu avea obiceiul de a trata oamenii de sus, dar era foarte sever cu el insusi, cu prietenii și, mai ales, cu artiștii.

Două citate care mi-au rămas în minte:

„If they act too hip, you know they can’t play.”

„Knowledge is freedom. Ignorance is slavery”

A doua carte de excepție… biografia lui Fela Kuti (Olufela Olusegun Oludotun Ransome-Kuti, pe numele său adevărat)- „Fela. The Life And Times Of An African Musical Icon”, scrisă de Michael E. Veal-, cunoscutul (la vremea lui) artist nigerian. Fela a fost cunoscut nu neapărat ca un muzician extraordinar, ci mai mult ca unul din cei mai influenți oameni din societatea nigeriană a secolului 20.

S-a născut într-o famile mai degrabă modestă (mă refer la starea materială), dar a avut norocul să aibă ca părinți 2 intelectuali (unul din extrem de puținele cupluri de acest fel din Nigeria, la mijlocul secolului). Mama sa a rămas chiar în istorie ca una din cele mai active luptătoare ale mișcării feministe din Africa (a fost chiar liderul acestei mișcări) și activistă în mișcarea anti-colonialistă. A avut numeroase confruntări cu forțele de ordine din Nigeria și a fost chiar bătută de așa-zișii oameni ai legii. Tatăl său, directorul unei școli, a fost fondatorul și președintele primului sindicat al profesorilor din istoria Nigeriei.

Părinții vroiau ca el să urmeze școala de medicină, însă el a renunțat și s-a înscris la școala de muzică din Londra. Nigeria fiind o colonie britanică, știa că are șanse foarte mari să-și formeze o cultură muzicală aleasă în Anglia. Nu degeaba avea să pună bazele unui nou gen muzical, afrobeat-ul (Dacă ați ascultat vreodată Antibalas, aveți idee cum sună, deși este deja un stil destul de cunoscut), o combinație de jazz si funk cu highlife-ul african (un gen muzical „la modă” în acele vremuri, care garanta sucesul comercial în Nigeria). Începutul său de carieră a fost unul absolut fulminant, oamenii erau foarte entuziasmați de stilul său muzical inconfundabil, caracterizat prin ritmurile de afro-beat completate de versuri satirice, în special la adresa liderilor statului, pe care i-a contestat aproape permanent. Publicul vedea în el un lider de opinie. El a fost unul din foarte puținii oameni care au avut curajul să critice public „sistemul”, fără a fi „linșat” (cum s-a întâmplat cu alți contestatari). A ajuns un adevărat erou al poporului și niciun conducător nu a vrut să riște prin a-l transforma în martir. Ajunsese atât de faimos, încât la un control de rutină al unor soldați, aceștia au fost opriți de către superiorul lor, care l-a recunoscut pe Fela și care, deși era un subordonat al celor pe care artistul îi critica, îl aprecia atât de mult încât refuza să-i facă vreun rău.

Clubul său, „The Shrine”, era cel mai frecventat din toată regiunea. Pe lângă spectacolul pe care-l oferea, atât prin muzica sa și dansul de scenă, dar și prin dansatoarele sale (îmbrăcate destul de sumar), marijuana era aici „ca la ea acasă”. Deși au avut loc câteva raiduri destul de severe ale poliției locale, efectele acestora au fost de durată scurtă. Fela însuși spunea că nu poate renunța la marijuana fiindcă asta i-ar răpi din creativitate. Undeva prin anii 80, când în Nigeria avea loc cel mai important festival muzical al Africii (îmi scapă acum numele), la care luau parte numeroși oameni importanți din industria muzicală europeană sau americană, Fela a refuzat să urce pe scenă, motivând că festivalul este un mare fiasco, unde se promovează doar muzica comercială și nu se cântă adevărata muzică tradițională. Nu a durat mult până ca invitații străini să audă de Fela si „casa” lui, The Shrine și să umple clubul. Fela reușise încă o dată să sfideze „sistemul”…

Revenind la muzica sa… ca și Miles Davis, a căutat să-și perfecționeze muzica în continuu, încercând oarecum să „educe” publicul. Multă vreme a cântat în fața unui public format din 10-20 de oameni (care erau, de fapt, familia sa și prietenii), dar nu s-a dat bătut. Văzând că publicul nigerian nu îl mai ascultă, a pornit în diverse turnee, cu Africa 70 și (mai târziu) cu Egypt 80, prin continentul African, dar și prin SUA sau Europa. Aici a devenit foarte apreciat de către publicul cunoscător și a revenit cu alte turnee.

Stilul său, absolut original, era apreciat în special pentru versurile satirice (uneori, în timpul pieselor, instrumentiștii se opreau, iar el continua să recite versurile, ca pe o poezie) la adresa societății, dar mai ales la adresa soldaților (care erau, de fapt, poliția locală și cu care a avut mai multe „răfuieli”) sau a politicienilor, dar și pentru felul în care Fela sufla la trompetă (spre sfârșitul vieții, după o altercație cu poliția locală, nu a mai putut sufla la trompetă din cauza unei fracturi la maxilar).

În 1977, după lansarea (după ce, în prealabil, fusese „sfătuit prietenește” de către oameni din armată să nu riște) „hit-ului” „Zombie” (denumire generalistă dată soldaților din miliția nigeriană), foarte apreciat de către public, Fela și-a văzut munca de o viață distrusă. Sediul casei sale de discuri, Kalakuta Republic, studioul de înregistrări, instrumentele, casetele originale cu toate piesele sale și filmul autobiografic la care lucra de foarte mulți ani, au fost arse, împreună cu clubul în care cânta, noapte de noapte, de la începutul carierei sale muzicale. Mai mult decât atât, mama sa a fost aruncată de la etaj, ceea ce i-a provocat, mai târziu, moartea. Mulți sunt încă de părere (conform autorului biografiei) că acest episod l-a marcat profund pe Fela, care ținea foarte mult la mama sa. A fost o perioadă de câțiva ani în care nu a compus nicio piesă, mulți din membrii trupei fiind nevoiți să-și caute de lucru în alte părți.

În schimb, și-a creat propriul partid și a încercat să candideze la alegerile prezidențiale, însă i-a fost refuzată această posibilitate. Este greu de spus care ar fi fost șansele ca cel supranumit „The Black President” să ajungă în rolul de conducător al statului, mai ales după controversatul eveniment în care s-a căsătorit cu toate dansatoarele trupei sale (peste 30 la număr)- se știe că a fost dintotdeauna un adept al poligamiei. Unii spuneau că poate ar fi mai bine să facă ceea ce știe mai bine (muzică), nu să intre într-un domeniu pe care îl cunoaște prea puțin.

După cum spuneam și mai sus, el a avut un impact uriaș asupra societății în care a trăit, prin criticile permanente la adresa conducătorilor care nu făceau decât să ducă țara în situații economice dezastruoase; a fost un susținător al independenței Nigeriei, și mai ales al culturii africane (avea obiceiul de a critica „băieții” îmbrăcați la costume, pe care îi numea „yellow people”- spunea că deveneau galbeni fiindcă încercau să se „spele” de „culoarea” lor naturală); deși Nigeria este o țară în care sunt prezente cele două religii care se bat cap în cap de atâtea secole- islamismul și creștinismul, Fela a avut grijă să nu se implice în conflicte religioase. I-a respectat atât pe islamiști, cât și pe creștini, considerând că religia nu este ceva atât de important încât să merite vreun conflict.

În 1997, anunțul morții sale a creat un val de tristețe, nu doar în Abeokuta (orașul său de origine) sau Africa, ci la nivel mondial. Câteva state americane chiar au decretat ziua morții sale ca zi de doliu. Peste 2 milioane de oameni au fost prezenți la funeraliile sale, făcând imposibil accesul pe străzile din Abeokuta. Mirosul țigărilor de marijuana se simțea de la mare depărtare, însă armata a realizat că ar fi fost absurd să aresteze pe cineva pentru consum de droguri tocmai la funeraliile lui Fela.

S-a spus despre el că ar fi putut ajunge mai cunoscut chiar și decât Bob Marley în America și Europa, dacă ar fi acceptat să meargă pe mâna unor manageri profesioniști. A preferat, însă, să se ocupe el de trupă, concerte și muzică, chiar dacă asta însemna să nu aibă destui bani pentru a-i plăti pe toți membrii trupei, motivând că el nu vrea să ajungă să cânte pe placul maselor.

Într-un interviu acordat unui reporter, în 1986, spunea: „I have opened the eyes of the people to opression in our continent. The people know I did it. I’m honest and consistent. That’s enough.”

Un fragment din finalul biografiei: „His musical talent ould have had him ensconced in a life of fashionable exile in a foreign musical capital, such as Paris, London or Los Angeles; instead, he placed his entire career at the service of his people, and for this he died a Nigerian hero. The outpouring of emotion as Nigerians bade him farewell reflected the reality that in a country of 100 million people, he more than anyone else had dared to speak the truth to the country’s rulers so directly. [...] No president in the world could witness this kind of affection at his burial and it just goes to show what Fela really means for the people of this country.”

O carte care merită citită nu doar pentru viața lui Fela, ci și pentru că oferă o imagine foarte amplă asupra culturii africane, a modului de viață al oamenilor de acolo, dar și asupra scenei politice (formată, în mare parte, din dictatori).

Din păcate, chiar dacă în momentul de față ma aflu în posesia ambelor cărți, ele nu îmi aparțin și trebuie să le înapoiez cât de curând persoanei care mi le-a dat. Spun din păcate fiindcă am mari dubii că le veți găsi în România…

despre lipsa unei culturi muzicale

Poate unii dintre voi stiu, poate altii nu: acum vreo saptamana (nu este prea relevant momentul) am bagat de seama ca cei de la apropo tv deruleaza un proiect prin care vor sa promoveze trupe de la noi, mai putin cunoscute.

Ei bine, poate unii va aduceti aminte de The Others, prezenti si ei intr-una din emisiuni, o trupa din Brasov. Sa zicem ca eu si cu bateristul formatiei ne cunoastem destul de bine si am fost la cateva concerte de-ale lor.

Intrand pe site-ul cu formatiile (10 la numar) propuse de cei de la apropo tv, am vazut ca se voteaza in sistemul acordat de stelute (de la una la 5), nota finala fiind si ea incadrata intre 1 si 5. In prima zi cand am intrat sa votez, The Others aveau nota undeva pe la 4,16. Am intrat saptamana trecuta si aveau putin sub 3. Astazi, cand m-am uitat din nou, aveau 1,96. Va dati seama ca nu am putut sa nu ma enervez. De ce? Pentru simplul fapt ca oamenii astia sunt printre extrem de putinele formatii din Romania are canta funk, un stil de mult uitat pe la noi (cam din vremea in care genialul James Brown mai era inca in viata). Daca intrebati lumea pe strada despre stilul funk, o sa va spuna tot felul de formatii sau artisti de muzica usoara. Iar daca intrebati cine a fost James Brown, mira-m-as sa gasiti 2 oameni din 10 care sa stie. La un moment dat chiar am crezut ca cineva a votat in dusmanie, ca sa nu iasa ei. Dar m-am uitat, intre timp, si la celelalte formatii, si am vazut ca nu are niciuna 3 puncte. Bagati de seama ca si celelalte formatii sunt underground.

Acum, sa vedem despre ce formatie este vorba (mai am multe de invatat in materie de muzica si nici nu am fost decat la 2-3 concerte, asa ca voi vorbi doar de 3 dintre membri): Flavius (tobe, liderul trupei), un om care traieste fiecare bataie in tobe cu toata fiinta si tot sufletul (stiu ce spun, fiindca am locuit in aceeasi camera cu el, timp de un an si eram langa el, in fiecare zi, cand isi punea castile pe urechi, lua betele in mana, punea practice pad-ul pe picioare si incepea sa bata pana ramanea fara suflare- un om care respira prin fiecare bataie in toba), un om care s-a zbatut enorm de mult ca sa scoata trupa din anonimat (si tocmai acum, cand este pe cale sa se intample asta, se vede nevoit sa se retraga); Alex Munteanu (a.k.a. Munti, saxofon, blockfluete), cel mai tanar artist de la Stufstock 2008, un om care la doar 18 ani scoate din saxofon sunete absolut geniale; in sfarsit, Petra (voce, chitara), cu o voce cum nu exista pe scena romaneasca. Poate canta foarte jos (dand impresia ca este un cantaret de jazz), dar poate sa si urce destul de sus (acopera, in total, 3 octave- tineti cont, totusi, ca vocea ei se incadreaza intr-un registru grav). As mai adauga la acestea inca doua detalii, zic eu, importante: impresarul lor este Mihnea Blidaru, de la Luna Amara, un om (ca si toata trupa, de altfel) nu de milioane, ci de miliarde (si ma refer, in special, la cat de mult a ajutat trupa). Iar motivul pentru care a ales sa fie impresarul acestei trupe il puteti gasi in video-ul lor de la alternativa apropo tv. Al doilea detaliu: la concertul din Art Jazz Club, din 7 decembrie, a fost prezent un om influent din jazz-ul romanesc, in ideea de a-i propune pentru “jazz best newcomers”. Trageti voi concluziile. P.s. Pentru cei oarecum confuzi, The Others canta atat funk, cat si jazz sau chiar soul.

Eu ma voi limita la a trage alte concluzii. Si anume ca la noi exista prea putini intelegatori de muzica (nu doar ascultatori), daca pot spune asa. Dupa cum o spunea si Flavius, punctajul pe care l-au primit reflecta gusturile muzicale ale tinerilor nostri.

Si chiar asa este… muzica pe care tinerii nostri o asculta o reprezinta, in mare parte, manele. Iar daca nu sunt manelele, sunt genuri de muzica la moda (cum ar fi minimal, house sau ce se mai asculta prin cluburi). Iar cei care nu asculta niciunul din genurile respective, se limiteaza la 3-4 genuri si nu pot aprecia muzica cu adevarat buna. Am zis-o si in primul articol din aceasta sectiune: sa poti intelege muzica, este nevoie sa asculti cat mai multe genuri muzicale. Iar ca sa iti formezi, intr-adevar, o cultura muzicala, parerea mea este ca trebuie sa treci obligatoriu prin cateva genuri,  cum ar fi muzica simfonica, jazz, beat, blues si altele, sa ai o oarecare idee cam pe unde a inceput fiecare stil, in ce perioada si ce au vrut fondatorii sa exprime stilul. Ideea este sa incerci sa iei fiecare gen muzical cat mai aproape de momentul aparitiei sale.

Si iata cum promovarea non-valorilor incepe sa isi faca tot mai mult loc si in muzica noastra…. Si, sincer sa fiu, nici nu ma mira, din moment ce un blog (monden.info, pe numele sau) care se vrea a fi un blog dedicat muzicii (de fapt, nu este nimic mai mult decat un blog despre mondenitati, dupa mine) a ajuns sa fie votat cel mai bun blog de muzica, in cadrul roblogfest 2008. Citez doar o parte dintr-un articol despre cantat live vs. playback: “cantat peste negativ (sau semi-live): atunci cand nu iti permiti un band, dar te tine vocea sa iti canti melodiile cap-coada. Exemple: Mihai Traistariu, Activ, Fly Project, Alb Negru (exemplele de aici s-ar putea sa varieze si sa se incadreze si la urmatoarea categorie…).” Sa intelegem de aici ca aproximativ toate trupele de rap canta “semi-live”… asadar, dragi artisti, cand mai mergeti pe la vreo emisiune la tv sau faceti vreun reportaj, nu va mai laudati ca voi cantati live. Pentru ca voi, de fapt, cantati “semi-live” (sic). Iar autoarea acestui articol detine si un blog personal, pe care ne relateaza, cu toata modestia (sic), ca multi artisti romani sau formatii au venit la ea sa le ceara sfatul in materie de muzica. Acum, va rog, toata lumea, o plecaciune in fata acestui nemaipomenit critic de muzica (care, incredibil, are doar vreo 21-22 de ani!)… sau nu.

In orice caz, pentru cei care vor sa citeasca blog-uri cu adevarat bune despre muzica, le recomand sa inceapa cu blog-ul Catincai Hanganu (habarnam este pseudonimul sub care scrie), de pe muzicabuna.ro. Din pacate, nu a mai scris din luna octombrie.

Cat despre mine, am inaugurat aceasta noua sectiune a blog-ului, in ideea de a strange aici cat mai multi oameni foarte pregatiti si cu o cultura muzicala net superioara mie, oameni de la care stiu ca am multe de invatat. Voi continua sa fiu acid, chiar daca uneori este din cauza gusturilor mele ciudate. Voi scrie, insa, evident, si despre artistii mei preferati, show-uri preferate, etc.