10 piese necomerciale (III)

Îmi pare rău (sau nu…), mă văd nevoit să dezamăgesc clubber-ii și de data asta… Nu va fi Elena Gheorghe, nici Connect-R, nici Inna… Ba mi-am permis obrăznicia de a nu include nici piese precum „Trumpet”, „lickshot” sau mai știu eu ce alte aberații așa-zise dance…

Încep cu o piesă pe care am descoperit-o acum câteva zile, cu ajutorul unei colege. Este adevărat că m-a impresionat mult povestea din jurul ei: artistul (și, în același timp, compozitorul) urmează să lanseze un album sub sigla Facem Records (cel mai bun „label” de rap underground de la noi, după mine, dacă nu chiar singurul- la un moment dat exista și HadesRecords) și de curând a lansat pe site-ul casei de discuri și piesa de promovare a albumului.

Ei bine, piesa respectivă are un mesaj politic, ceea ce nu s-a mai încercat la noi de ani buni (din câte îmi aduc aminte, R.A.C.L.A. a încercat un astfel de album, intitulat Big Demo, pe la începutul anilor ’90, dar nu au putut să-l scoată pe piață, din motive lesne de înțeles). Din aceleași motive lesne de înțeles, site-ul Facem Records a fost suspendat de CNA timp de câteva zile, pe motiv că piesa pe care o promovau „submina autoritatea statului” sau ceva de acest gen.

Toate acestea mi-au fost povestite, eu am lipsit din țară săptămâna trecută. Tot din spusele colegei, am înțeles că cei de la Radio Guerilla au aflat de cele întâmplate și, în semn de protest, au început să difuzeze piesa aproape de mai multe ori pe zi. Frumos gest din partea lor. Așadar, este vobra de unul din membrii trupei de rap pe care (am mai spus-o) personal, o consider cea mai bună din România, în momentul de față. Da, este vorba de CTC., iar cel care interpeetează piesa este Doc (sau L Doctor, cum îl știam eu). Este, de fapt, un featuring cu Vlad Dobrescu și Deliric (mai nou, Deliric 1). Cu alte cuvinte, este vorba de o piesă CTC (lipsește DJ Paul, ce-i drept), dar au numit-o featuring, pentru că este pe albumul solo al lui Doc. Apropos de album, el va fi lansat duminică, 10 octombrie, în Silver Church. În momentul de față, caut persoane cu care să merg și eu la concertul de lansare.

A doua piesă a fost promisă celui cunoscut sub pseudonimul „EO”, care m-a întrebat dacă ascult Radiohead. Ei bine, răspunsul este da. Iar piesele care îmi plac mult de la ei sunt „gloaming” și „reckoner”. Ca în cazul altor trupe britanice foarte bune (Massive Attack, Portishead etc.), internetul nu abundă de informații despre ei, dacă încercați să căutați. Pe scurt: au devenit cunoscuți cu single-ul „Creep”, lansat în 1992. Pe atunci, cântau un fel de rock-grounge. Între timp, odată cu albumul „Hail To the Thief” (2003), au făcut și ei pasul (firesc) către muzica electronică și au început să introducă și sintetizatoare (auzi „Gloaming”, de pe album). În fine, în 2007 au lansat ceea ce eu consider că a produs un curent în promovarea muzicală, un album independent, care se vindea în format digital, online, la prețul pe care fiecare cumpărător era dispus să-l plătească. De atunci, am mai auzit alte asemenea cazuri (chiar și pe la noi). In Rainbows avea să fie albumul care conținea și piesa „Reckoner”- după mine, nu fel de soft rock, amestecat cu electronic jazz, synth pop și ceva electronica. Pentru aceasta, trupa a lansat un site pe care oricine putea încărca un remix al piesei. La încheierea „sesiunii”, s-au înregistrat 1664 remix-uri. Printre ele știu că se număra, la un moment dat, și unul aparținând lui James Holden.

Următoarea piesă aparține unei trupe/unui producător total străin pentru mine și, sunt aproape sigur, că și pentru cititorii acestui articol. Se numește Casablanca și tind să cred că își are originile pe undeva prin Africa. Dacă ar fi să ne luăm după videoclip, ar fi vorba de un producător. Google-ul nu vă poate ajuta în găsirea de informații-Casablanca este un termen mult mai cunoscut ca oraș marocan decât producătorul piesei.

Un lucru sigur este că piesa îmi place teribil cum sună și la o petrecere s-ar potrivi nemaipomenit. Ca stil… un fel de combinație între afrobeat cu (tech-)house. Am văzut pe undeva pe cineva zicând despre drumbeat. Recunosc că îmi este străin acest gen muzical. Mai bine vă las s-o ascultați.

Ah, și videoclipul poate părea foarte sexual- vreau doar să precizez că așa se dansează prin zona Africii. Spun asta, bazându-mă pe cele citite în biografia lui Fela Kuti, desăvârșitul artist și producător nigerian.

Dacă te consideri „rapper” și n-ai auzit de Nas, ar fi cazul să te reorientezi spre alte genuri muzicale. Dacă nu ești rapper, dar asculți și acest gen muzical, nu are cum să nu-ți placă Nas.

Cu un tată (Olu Dara) cântăreț de muzică jazz și un început de carieră care avea să prindă războiul dintre Coasta de Vest și cea de Est (el însuși a avut ceva „de împărțit” cu Tupac), dar care a avut conflicte și cu Puff Daddy (cunoscut acum ca P. Diddy), nu i-a fost greu să se remarce. Piese precum „If I ruled the world” (feat. Lauryn Hill) sau „Nas is like” (Basement Jaxx au un cover foarte bun al piesei, pe essential mix-ul declarat ca cel mai bun al anului 1999) pot fi încadrate la categoria „hip hop classics”.

Și, dacă tot vorbeam de tatăl său, piesa aleasă este un featuring cu acesta. Sound-ul este unul foarte bun- jazz cu old school rap, iar versurile sunt un fel de poveste a cuplului tată-fiu. Tind să cred că „The Gap” se referă, de fapt, la „generation gap”. De restul vă prindeți voi.

Acum ceva vreme, fratele meu îmi spunea să caut un album de la o trupă Animal Collective și să-l ascult, că sună foarte bine. Cred că numele trupei mi se părea cam bizar sau am auzit vreun sample de pe o piesă din album de nu am mai căutat albumul. Ei bine, între timp, am ascultat un mix al lui Wishmountain (alias-ul folosit de genialul producător de dub, Matthew Herbert) pe RBMA Radio, iar una din piese aparținea chiar celor de la Animal Collective. Dacă pot spune așa, m-am îndrăgostit pe loc de piesa respectivă.

Animal Collective sunt o trupă de oameni simpli, fără aere de vedete, care fac muzică și atât. Sound-ul progressive, amestecat cu sintetizatoare și interpretarea pe mai multe voci (mereu auzite ca un ecou) fac din albumul Merriweather Post Pavillon unul de excepție. Din informațiile online, am aflat că reviste de specialitate l-au numit albumul anului 2009, chiar înainte de a fi lansat, iar altele l-au nominalizat ca unul din albumele americane de excepție ale deceniului. Merită ascultat în întregime!

Așadar, Animal Collective – My Girls

Povesteam acum ceva vreme tot cu fratele meu și îmi spune la un moment dat „să cauți un producător, este foarte bun. Trus’me, you gonna like him.” Ne-am luat la povești și nu mi-a mai spus cine este artistul, ci doar albumul- stilnocheck. Ce nume de album, mă gândeam…

„Bine, dar numele ălui nu mi-l spui?” La care a venit replica „Gotcha there”. Numele producătorului era chiar Trus’ me. Nu mă întrebați de unde vine, că pe la show-ul lui Benji B (care se pare că a preluat dubstep-ul de la Mary Anne Hobbs) apar tot felul de nume care mai de care mai ciudate. Uneori mă întreb cât le ia să se gândească la ele…

Așadar, să-l ascultăm pe Trus’ me, un producător de funk electronic, „soulful” (cum îi place lui Benji B să numească muzica soul) și puțin disco clasic. Una peste alta, un amestec de muzică foarte plăcut urechii.

Și pentru că mereu aflu pea târziu, am ratat și concertul său din București, de pe 17 septembrie… Unde mai pui că era și Dixon în aceeași seară… pff!

Nu pot decât să sper la o revenire a sa în România cât mai curând. Sunt foarte curios cum mixează live. Până atunci, dacă aveți ocazia, puteți asculta întreg albumul „Working Nights”, cel mai recent al său. Tot de pe acesta vine și piesa necomercială- un titlu foarte potrivit – Shakea Body.

Ah, trebuie să precizez că și el este tot englez… se pare că au cam „invadat” underground-ul cu muzică foarte bună, în ultima vreme…

Un amic de-al meu, la fel de pasionat ca mine de sporturi extreme (este și fotograf la evenimente extreme) mi-a trimis acum câteva luni un link de youtube cu un scufundător francez care și-a dat drumul într-o groapă submarină și a ieșit din ea, fără tub de oxigen. Senzațional! Am fost de-a dreptul uimit cum de a reușit omul așa ceva.

Pe lângă asta, însă, nu am putut să nu remarc piesa de pe fundalul sonor. Nici nu prea ai cum. Cum observa și un prieten de-al meu, contrastul dintre vocea feminină foarte calmă și negativul extrem de agitat- un rock electronic foarte agresiv- este de-a dreptul sublim. Pentru că îmi doream foarte mult piesa și în format mp3, am aflat că era vorba de „You Make Me Feel”, aparținând trupei Archive. Spre ne-surprinderea mea, trupa este originară din Anglia. Surprinzător este faptul că piesa este destul de veche (albumul pe care a fost inclusă datează din 1999) și abia acum am auzit-o. Undei mai pui că trupa are vreo 15 ani vechime. Poate acesta este și unul din motivele pentru care scriu despre ei în acest articol- muzica lor este una total necomercială.

Pentru că îmi place foarte mult clipul cu scufundătorul, îl voi pune pe acela- pe net mai există și alte variante, printre care chiar și o interpretare live a melodiei (interpretare care sună excelent, de altfel).

Ne întoarcem puțin la soul și îi mai adăugăm câteva beat-uri hip-hop old school (aduce puțin aminte de Onra) aranjate pe negative foarte melodioase și îl avem pe Dam Funk, un alt producător „ciudat”, ca Trus’me, care își intitulează LP-ul de lansare „Toeachizown” (ce-o fi însemnând și aia ), în 2 volume (omul vrea să fie „old school” până la capăt), iar una din piese o intitulează LAtrifiyng. Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că vine de la numele orașului în care locuiește (host-cities le numesc DJ-ii), L.A.

Mult mai puțin relevantă este originea numelui piesei decât modul în care sună ea. Sper să vă placă.

Și dacă tot am amestecat clasicii cu modernii underground-ului, mai dăm puțin timpul înapoi până prin 1995. Muzica electronică era pe la începuturi – Moby, The Prodigy, Scooter, Chemical Brothers și încă alți câțiva producători încercau  să își definească fiecare un stil aparte. Așa aveau să apară rave-ul, techno, electronica. Dacă de cei menționați mai sus mulți am auzit, există o trupă care, pe când eram eu prin clasele primare, fratele meu mai mare o asculta pe casetă. Nu m-a interesat niciodată ce era cu ei, pentru că nu-mi plăcea coperta casetei (pe atunci, așa alegeam ce casete să acult de pe la el). .

Așadar, în 1995 aveau să scoată albumul „Leftism” doi englezi („patria” muzicii electronice), considerați unii din pionierii muzicii electronice, cu precădere techno. Ei au fost printre primii care au introdus voci pe piesele lor (Chemical Brothers erau singurii care mai făceau așa ceva) și primii care au introdus în muzica techno elemente de reggae sau dub.

Au trecut 15 ani ca să descopăr și eu albumul, un adevărat clasic al muzicii techno. Dacă vreți să urmăriți evoluția muzicii electronice de-a lungul timpului, este absolut obligatoriu să îl ascultați. Unul din membrii Crystal Method spunea despre ei, în 2005, că sunt „The best electronic band, period!”

Duo-ul poartă numele de Leftfield, iar piesa necomercială (techno/reggae fusion) se numește „Release The Pressure”. Acelora dintre voi obișnuiți cu dubstep, drum and bass sau ritmuri de house agresive s-ar putea să nu vă încânte auzul prea tare. Repet, face parte din evoluția muzicii electronice.

Pe final, o întoarcere bruscă la peste 360 de grade prin genurile muzicale ne duce către o trupă norvegiană pornită pe black metal, dar care și-a creat în timp un stil eclectic aparte- un amestec de progressive rock cu electronica, muzică simfonică și de cameră, cu încă ceva zgomote ciudate. Se pare că scandinavii sunt cei mai „pricepuți” la combinații ciudate de stiluri, cu ajutorul muzicii electronice (The Knife sunt doar un singur alt exemplu).

Albumul de pe care vine piesa „The future sound of music”, Perdition City, mi-a fost recomandat de cine altul, decât bunul prieten Flavius, un „rafinat în ale muzicii ciudate”, dacă îmi permite această terminologie. Nu degeaba a fost un baterist de excepție (încă mai sper să revină în muzică) și este un bun scriitor.

Dacă vi se pare prea plictisitoare, așteptați minutul 4. Aveți grijă, totuși, să nu dați boxele prea tare.

Magnific…

… este cuvântul care se apropie cel mai mult de o descriere a concertului The Others de joi, în Suburbia. Spun că se apropie cel mai mult fiindcă îmi este imposibil să descriu în cuvinte ceea ce am simţit.

Ştiam că este ultimul concert al lui Flavius cu trupa şi mă aşteptăm să iasă ceva bun în seara asta, dar deşi îmi plac la nebunie, mi-au depăşit toate aşteptările. Au început concertul într-un ritm extraordinar şi au reuşit să îl menţină la acest nivel timp de peste 2 ore. Nu ştiu câte piese au fost în total, cred că nu a reuşit nimeni să le ţină numărul. Totuşi, am senzaţia că au cântat cam toate piesele din repertoriu.

Welcome to the funk,  House party, Funky Mamma sunt doar câteva din piesele care au dus publicul în delir. Şi dacă tot suntem la capitolul public, mă văd nevoit să menţionez că nu cred să fi fost mai mult de 5-10 persoane care să depăşească 23 de ani. Oricât s-ar spune despre generaţia tânără că sunt necizelați, că nu au o cultură generală etc., totuşi, ei sunt cei care formează 90% din audienţa acestei trupe şi, în consecinţă, a acestui gen de muzică. De ce? În primul rând, fiindcă sunt tineri şi sunt deschişi la nou (vezi “băieţii din spate”, care făceau breakdance pe beat-uri de funk); în al doilea rând, nu îşi bat capul că trebuie să se trezească a doua zi, dimineaţă, ca să meargă la lucru; nu în ultimul rând, aceşti tineri îmi dau senzaţia că fac parte dintr-o mişcare anti-rutină, mişcare care încet-încet pierde tot mai mulţi adepţi în rândul populaţiei noastre. Tot respectul meu pentru aceşti copii/puştani şi sper să-i mai văd şi la următoarele concerte The Others din Bucureşti (şi nu numai).

Revenind la  concert… pe toată durata lui am trăit cu senzația că membrii trupei și-au dat toată silința pentru a-i oferi lui Flavius un cadou de rămas-bun cât mai frumos (Nu, nu s-au certat, nu există niciun fel de conflict între ei. Dacă țineți neaparăt să aflați motivul, vă invit să citiți blog-ul personal al lui Flavius, pentru detalii). Au improvizat, au dansat, au cântat împreună cu publicul (la un moment dat Flavius cânta împreună cu publicul şi dădea dedicaţii pentru Vladi Martinus ), au făcut show… pur şi simplu au fost în lumea lor. Petra (voce), cu nişte variaţii de tonalitate cum numai ea poate, Munte (saxofon) şi-a dovedit încă o dată (dacă mai era nevoie) talentul deosebit la o vârstă atât de fragedă; Michael (chitară bass) şi Viktor (chitară acustică) au acompaniat excelent ritmurile demenţiale de tobe ale lui Flavius. Au alternat piesele devenite deja clasice (Groove tragedy,  House party, Your World, Welcome to the funk) cu piese lente (Soul sau Stay sunt doar 2 exemple) şi le-au presărat cu piese mai noi (majoritatea, fără nume ).  Iar Mihnea (mă înclin în faţă lui pentru sprijinul pe care l-a oferit trupei, atât pe scenă, dar mai ales în afară ei- fără el nu sunt sigur dacă ar fi ajuns până aici- îţi mulţumim, Mihnea!) a făcut locul să explodeze când a intrat pe scenă şi a început să facă show la trompetă şi în microfon. Nu ştiu cine a făcut lista cu piesele, dar a făcut o treabă foarte bună. Iar bis-ul de final (nici nu mai ţin minte câte piese au cântat; în orice caz au fost mai mult de 4) a făcut publicul să-i scandeze numele lui Flavius, moment în care şi eu am început (nu exagerez) să lăcrimez.

M-am întristat, gândindu-mă la cât de mulţi oameni îl apreciază şi îi vor simţi lipsa. Şi chiar merită toată admiraţia din lume. S-a zbătut ani de zile că să scoată trupa din anonimat, zilnic vorbea cu fanii pe id-ul de mess (theothers.thefunk), citea mesajele de pe myspace şi răspundea la ele, intra pe forumuri etc. Pe lângă asta, era mereu atent la ce se întâmplă cu colegii de trupă, ţinea legătură cu ei şi, în acleasi timp, caută să-şi perfecţioneze tehnica în continuu. Ştiu  toate astea fiindcă mi-a fost cel mai bun coleg de cameră din toată perioada de facultate (o spun cu mâna pe inimă, cu riscul de a supăra pe ceilalţi colegi de cameră). Şi dacă aş mai face 3 facultăţi şi aş sta tot la cămin, nu o să mai găsesc un coleg ca el. Îl respect, îl admir şi mi-este una din cele mai dragi persoane din lume, atât ca prieten, cât şi ca artist. Concertele The Others nu vor mai fi la fel fără el (se ridică de pe scaun în timpul concertelor, vorbeşte cu publicul, cântă alături de el). Mă cuprinde un sentiment de tristeţe când mă uit la video-uri din concertele lor şi îl văd cât de mult se bucură, cât de fericit este atunci când cântă. Sincer, îmi pare în cu totul altă lume, o lume pe care doar un artist adevărat o poate descrie. Iar acum va lua o pauză. Bucuria provocată de gândul ca va fi fericit acolo unde se duce alungă, însă, acest sentiment de tristeţe.

Flavius, ştiu că nu pleci de tot, dar nu pot să nu mă întristez, ştiind că o să merg la concertele The Others şi nu o să ne mai întâlnim acolo. Ţi-am spus-o de atâtea ori, ţi-o mai spun o data: eşti un om cu totul şi cu totul special şi cu tine am trăit nişte momente unice, momente pe care ni le vom aminti şi peste zeci de ani, la o bere. Îmi eşti un adevărat prieten, am încercat şi eu – fiu prieten  sper  am reuşit. Mulţumesc pentru prietenia   pentru  de a descoperi o asemenea formaţie de excepţie!  Ai grijă  de , oriunde ai fi!

jos veţi  viziona o  din concert,    ofticaţi pentru  n- venit (  face bine  veniţi, de acum încolo)  un clip  care  veţi vedea pe maestrul Flavius, tot  concertul din Suburbia, într-un număr personal, ajutat  de magnificii Munte  Mihnea.

Fiți pe fază când o să iasă albumul (în luna aprilie, dacă am înțeles bine- acum este în curs de înregistrare) și, până atunci, vizitați profilul de myspace al The Others, pentru a fi la curent cu tot ce se întamplă.

Pentru un concert review mult mai bun decât al meu, vizitați acest blog.