Despre taxe și impozite în România (și nu numai)

Impozite

Cota unică de impozitare a fost de departe cea mai bună idee pentru economia românească post-comunistă. Odată cu implementarea sa, a ieșit „la suprafață” peste 50% din economia subterană (o spun din surse statistice-puteți verifica dacă nu mă credeți), ceea ce a sporit cu mult absorbția de fonduri la bugetul de stat, venite din impozite. Specialiștii și cei care s-au pus în temă cu subiectul știu, însă, că impozitul de 16% nu s-a aplicat chiar în toată economia (în unele locuri, cum ar fi Bursele, chiar ar fi fost recomandat să rămână la valori mai mici, însă politicienii noștri nu au fost și nu sunt prea interesați de dezvoltarea acestui sector). Ba mai mult, „genialul” nostru premier, un economist desăvârșit (sic) s-a gândit că o bună modalitate de a „curăța economia” (ca să folosesc cuvintele sale) ar fi un impozit minim, indiferent dacă o firmă înregistrează profit sau nu.

Știm cu toții cât s-au lăudat guvernanții noștri cu acest impozit- sute de mii de „firme-fantomă” au dispărut, încasările la bugetul de stat au crescut cu sute de milioane de euro etc. Cine știe, însă, câte locuri de muncă s-au pierdut, câți bani s-ar fi încasat dacă nu se implementa impozitul minim…? De ce spun asta? Pentru că, într-un an de „restriște economică” precum 2009, nu doar firmele mici au supraviețuit foarte greu, ci și cele mari. Așadar, banii care ar fi putut fi folosiți în investiții (tehnologie, resurse umane, creșterea productivității etc.) au ajuns în buzunarul statului. Și cine este cel mai prost investitor/administrator din lumea asta? Da, el este: statul. Ce a făcut statul cu banii respectivi? N-am nici cea mai vagă idee.

Sunt absolut convins că o parte dintre IMM-urile care au dispărut în urma acestei măsuri erau „căpușe” sau „firme-fantomă”, însă sunt la fel de convins că printre ele se aflau și agenți economici corecți, care își onorau datoriile față de stat. Firme fictive există în toată lumea asta, nu doar la noi. Doar că în alte țări există o gardă financiară care are oameni special angajați pentru a depista și amenda astfel de firme, spre deosebire de România, unde probabil că acești oameni sunt plătiți să joace Solitaire la birou sau să converseze pe messenger…

Acum 4 ani am luat parte la o serie de seminarii și școală/universitate de vară (Université d`été), organizate de Institute for Economic Studies în Franța, dedicate libertății economice în Europa. În cadrul universității de vară, au luat parte și intelectuali „de stânga”, care erau de-a dreptul îndrăgostiți de termenul de „dumping fiscal”. Trecem peste faptul că alăturarea celor 2 termeni nu prea are logică, pentru a prinde esența a ceea ce sugerau ei și ce se tot discută de câțiva ani încoace: statele Uniunii Europene ar trebui să aibă o fiscalitate unitară și o cotă unică de impozitare. Nu vă grăbiți să le dați dreptate- cota unică ar trebui să fie, în viziunea lor, la nivelul Franței sau Germaniei, adică peste 30%. Cine ar fi avantajat de această cotă ridicată și de lipsa concurenței fiscale? Evident, statele deja dezvoltate, ale căror economii se bazează preponderent pe consum. De ce le este frică de concurență? Voi da un singur exemplu, care ar trebui să răspundă la această întrebare: investiția Nokia de la Jucu, județul Cluj. Evident că nu au investit mulțumită infrastructurii sau a productivității umane ridicate, ci pentru avantajele fiscale (și cheltuieli de personal reduse, dar asta este altă poveste) date de cota noastră unică de 16%.

În numărul 44 (8 noiembrie) al revistei Capital citeam că Bulgaria, Ungaria și Olanda practică, în momentul de față, impozite mai scăzute decât noi. Dacă nu mă înșală memoria, Bulgaria are chiar o cotă unică de 10%. Ei bine, în loc ca noi să încercăm să devenim mai competitivi decât aceste țări, pentru a putea atrage investiții străine, stăm cuminți în bancă și ascultăm ce zice dom’ profesor FMI (FMI-le, cum ironic îl numea profesorul nostru de Finanțe Publice, din facultate) și menținem cota de impozitare la 16%. De ce? Foarte simplu: o mână de oameni (guvernul/statul) care țin să persevereze în greșeală vor putea fugi de răspundere și, mai apoi, să arate cu degetul atunci când țara va intra în faliment, zicând „Noi am făcut ce a zis FMI”. Vă imaginați cumva că FMI vrea binele României?! What a joke! Evident că nu. Pe ei îi interesează să-și recupereze banii împrumutați și statele puternice să rămână, în continuare, la fel de puternice.

Cu aceste nemaipomenite măsuri, procentul de 50% ieșit „la suprafață” odată cu adoptarea cotei unice de impozitare s-a dus înapoi către economia neagră/subterană. Sincerele mele felicitări!

Taxe

Trecem la partea de taxe acum… Presupunem că nu știe toată lumea ce înseamnă TVA și spunem că, pe scurt, ea taxează consumul și că este suportată în întregime de către consumatorul final/contribuabilul (a.k.a. plătitorul de taxe și impozite către stat). Pentru detalii și explicații, rog apelați la rubrica intitulată „comentarii”.

Aceeași mână de oameni de care vorbeam mai sus, în rolul lor de elevi cuminți, au urmat întocmai instrucțiunile FMI și au ales ca metodă de atragere a fondurilor la bugetul de stat mărirea TVA până la 24%. În primul rând, într-o perioadă de criză, consumul atinge cote minime și nu ai ce să taxezi. Ba, dimpotrivă, îi sărăcești mai rău pe cei săraci. În plus, nu trebuie să fii mare economist ca să-ți dai seama că o astfel de creștere aduce cu sine o creștere a inflației. Inflație care face ca fondurile suplimentare strânse la bugetul de stat din creșterea TVA-ului să aibă o valoare reală aproape de zero.

Ați fost amăgiți și voi de posibila scădere a TVA-ului la alimente până la 5%? Stați liniștiți, a fost doar o manipulare mediatică. Dacă s-ar fi scăzut TVA-ul la nivelul respectiv, fiți sigur că prețurile nu ar fi scăzut proporțional și tot voi, în calitate de consumatori, ați fi avut de pierdut- ar fi „pompat” inflația (raportul preț cu TVA/TVA ar fi crescut) pe care, evident, tot contribuabilul o suportă.

Ultimul, dar nu cel din urmă și, cu siguranță, foarte important este

Salariul minim

În ultimele săptămâni am auzit și citit prin presa de specialitate o serie de știri/articole legate de acest subiect. Asta, deoarece sindicatele (a se citi „liderii de sindicate”) cer mărirea acestuia de la 600 RON, cât este în prezent, la 750 RON, pentru anul viitor.

Cei de la revista Capital sugerau că în momentul de față, ajutorul de șomaj, salariul unitar și alte astfel de instrumente nu vor mai fi corelate cu salariul minim pe economie, Guvernul încercând, astfel, să scape de această povară și de eventualele proteste ale sindicaliștilor.

Ei bine, haideți să vedem acum cum stă treaba cu salariul minim, dintr-o perspectivă microeconomică (foarte simplă, de altfel)…

Luăm exemplul următor: Fabrica de textile X are nevoie de 100 persoane pe postul de croitor. Pentru aceasta, însă, are la dispoziție un buget de 50.000 RON. În aceste condiții, se găsesc 100 de persoane (de origine română sau nu) care ar fi dispuse să muncească pentru un venit net de 300 RON net/500 RON brut/lună (valori aproximative, dar foarte apropiate de realitate). Patronul nostru de fabrică este foarte fericit că a reușit să se încadreze în acest buget- știe că un salariu mai mare i-ar crește prea mult cheltuielile și fabrica nu ar mai avea profit, și așa foarte mic în perioada de restriște economică. Iar cu mai puțin de 100 de croitori/croitorese productivitatea ar scădea, ceea ce ar duce la o scădere mai mare a veniturilor decât a cheltuielilor cu personalul.

Bucuros, merge la contabilul său și îi spune că a reușit să găsească 100 de persoane dispuse să muncească pentru un salariu brut de 500 RON/lună. Contabilul se bucură și el și începe să demareze procedurile pentru întocmirea cărților de muncă (pentru a mai tăia din cheltuieli, contabilul a preluat și sarcini ce țin de Resurse Umane) pentru cei 100 de angajați (oamenii noștri se numără printre cei care vor să fie corecți). Când ajunge, însă, la Inspectoratul Teritorial al Muncii, i se spune că este imposibil să plătească fiecare persoană cu un salariu brut de 500 RON/lună, din moment ce legea prevede 600 RON. Degeaba se chinuie contabilul nostru să le explice că oamenii sunt dispuși să muncească pe un salariu mai mic, că au și semnat că sunt de acord… Nu-l ascultă nimeni și i se repetă obsesiv „așa zice legea, dom’le!”.

Ei bine, contabilul foarte supărat merge și îi spune toate acestea patronului.

Ce face patronul în această situație? Are mai multe variante la dispoziție:

1. Crește salariile brute la 600 RON pe lună, ceea ce duce la o creștere de 10.000 RON a cheltuielilor lunare cu personalul. Profitul său se duce naibii și fabrica intră în faliment.

2. Crește salariile brute la 600 RON și renunță la 16-17 oameni, pentru a se încadra în bugetul de cheltuieli. Productivitatea scade, însă, cu 16-17%, veniturile scad și ele simțitor. Din nou, profitul se duce naibii și fabrica intră în faliment.

3. Cea mai probabilă și, în același timp, cea mai întâlnită variantă la noi: trece salariul brut de 600 RON (aproximativ 360 RON net) pe cărțile de muncă ale acestora, dar îi plătește cu mai puțin de 300 RON net, pentru a se putea încadra în 50.000 RON/lună, incluzând taxele (CAS, șomaj, fond de pensii etc.) și impozitul pe venit. La scurt timp, este vizitat de câțiva inspectori teritoriali ai muncii, care descoperă neregulile și îl amendează drastic. Are de ales: fie le dă o șpagă inspectorilor și scapă „basma curată”, fie plătește amenda și închide fabrica, pentru că nu își permite să plătească amenzi de fiecare dată când vine vreun inspector „în vizită”.

Niciuna din cele 3 variante nu este tocmai încurajatoare, nu? Unde mai pui că cei 100 de oameni care ar fi avut o sursă de venit (oricât de mic ar fi el), dar nu le rămâne decât să caute în continuare un patron dispus să plătească cu 360 RON (net)/lună un muncitor necalificat, cu 4/8 clase și, poate, fără experiență.

Dragilor, înainte să aruncați cu pietre în „economiștii ăștia materialiști și fără suflet” dați-mi voie să vă spun 2 lucruri: 1. O piață (chiar și a muncii) liberă se reglează de la sine și prețurile se stabilesc după principiul punctului de întâlnire într curba cererii și cea a ofertei; 2. Nu îi obligă nimeni pe oameni să muncească pe salarii foarte mici (dacă reușiți să și dați o definiție obiectivă a termenului „salariu foarte mic” sunteți nemaipomeniți), ei aleg.

Mai jos, nenea de la care am învățat eu câte ceva despre libertatea economică și de ce este ea benefică, vorbind mai pe larg despre salariul minim și sindicate (atât de „dragi” mie). Nimeni altul decât Milton Friedman (1912-2006), cel care a inspirat atâția mari economiști și chiar politicieni ai vremurilor sale (și nu numai). Vă recomand, din nou, cu cea mai mare căldură, să citiți opera sa (scrisă împreună cu soția), „Free To Choose: a Personal Statement”.

p.s. la capitolul taxe, ar fi trebuit să detaliez și cum stau lucrurile cu contribuțiile sociale, dar am scris deja prea mult, așa că voi vorbi mai pe larg într-un viitor articol.

Avem o economie… ce facem cu ea?

De fapt, avem un deficit bugetar. Ce facem cu el?

Varianta 1: Creștem TVA până la 25% și cota unică la 20%. Ne dăm seama că într-un timp foarte scurt jumătate din economia de „la suprafață” ar intra în subteran, iar consumul ar scădea drastic. Renunțăm la idee.

Varianta 2: Scădem pensiile cu 15% și salariile bugetarilor, cu 25%- atenție mare, însă! Nu încadrăm aici bugetarii cu cele mai mari salarii: demnitari, magistrați, armata și poliția (doar nu vrem să stricăm relațiile de prietenie cu „serviciile”). La scurt timp, aceștia organizează miting-uri și amenință cu greva generală. Hopa! Stai, că nu merge nici așa… Încercăm…

Varianta 3: Impozităm tot ce se poate: bonuri de masă, dobânzi la depozite bancare, căștiguri din investiții de portofoliu (acțiuni și obligațiuni) etc. și tăiem aproape cu totul contribuția la pilonul II de pensii private (pe care, oricum, am tergiversat-o prea mult fiindcă ne era frică să facem o trecere directă, cum a făcut Chile)- ce mai contează că riscăm să băgăm în faliment peste 50% dintre fondurile de pensii private prezente la noi în țară?! Pare a fi cea mai la îndemâna soluție- mediul privat oricum nu va ieși în stradă, iar alegătorii din rândul acestora reprezintă undeva sub 25% (n.b. observații proprii) din totalul celor care merg la vot. Vorbim cu FMI, le spunem de planul nostru „măreț” și așteptăm să „înghită gogoașa”.

Ei bine, din păcate FMI nu prea înghite astfel de „gogoși” și forțează guvernul să crească TVA-ul și cota unică de impozitare (cea mai mare iubire a lui FMI sunt taxele și impozitele- dar, schhhh…. nu mai spuneți nimănui), pentru a fi siguri că, într-adevăr, deficitul bugetar va fi acoperit de undeva.

Din păcate, nici FMI, nici statul român nu vor să țină cont de un principiu de bază din microeconomie: este mai eficientă impozitarea într-un procent mai mic, dar asupra unei baze mai mari, decât impozitarea unei baze mai reduse, într-un procent mai mare. Este ca la magazin: ca patron/director/manager ai mari șanse ca încasările sa-ți crească dacă reduci prețul produsului care se vinde slab (din considerente ce țin strict de preț), pentru că el se va vinde în cantități mai mari și, astfel, pierderea din prețul unitar va fi mai mult decât acoperită de cantitățile mai mari din produsul vândut. Unde mai pui că omul. de când lumea, fuge cât poate de impozite. Iar românii sunt recunoscuți pentru ingeniozitatea de care dau dovadă când vine vorba de astfel de „sporturi”. Era să uit- o cotă unică de impozitare mai mică ar atrage și investitori străini, care ar crea locuri de muncă (chiar și pentru bugetari disponibilizați!)

Mai avem o variantă fezabilă (nu și din punctul de vedere al guvernanților, evident): statul își vinde participațiile deținute la toate companiile și obține, astfel, în jur de 15 miliarde euro, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Dinu Patriciu (informație recepționată via Olimpicu). Să zicem că poate exagerează (deși, sincer să fiu, nu îi stă în fire, când vine vorba de subiecte economice) și veniturile ar fi undeva pe la 10-12 miliarde euro. Ei bine, cu 10 miliarde euro, statul poate plăti înapoi banii primiți până acum de la FMI+Comisia Europeană (prima tranșă)- doar nu vă imaginați că împrumutul „se va plăti de la sine”, cineva (a se citi „contribuabilii”) trebuie să-l returneze-, acoperă o parte din deficitul bugetar, iar restul ar fi acoperit din banii obținuți sub formă de impozite de la noii proprietari ai companiilor. Unde mai pui că statul (de fapt, noi, contribuabilii umili) nu ar mai fi nevoit să suporte pierderi de sute de milioane (poate chiar miliarde, nu am date concrete) de euro anual ale acestor companii (CFR este exemplul-etalon, dacă îmi permiteți exprimarea, cu 260 milioane lei în 2008 și 250 milioane în 2009), ai căror angajați mai și beneficiază de diverse sporuri, ca răsplată pentru performanțele lor „deosebite”.

Cum să privatizăm companiile de stat? Cum să vindem toate participațiile statului la companiile din România?? Ești nebun???!!!! Noi cu ce mai dăm „țepe”/„tunuri”, cu cine mai facem șmenuri? De unde să mai furăm noi? Cu ce mai facem noi licitații aranjate? De la privat nu avem cum să furăm, decât prin impozite. Și ăștia se prind, că nu-s așa fraieri precum ne place nouă să credem. Și Tolontan ăla, în loc să-și vadă de gazeta lui, își tot bagă nasul unde nu-i fierbe oala (sic).

Pur și simplu nu mai am cuvinte pentru a exprima greața pe care mi-o provocați voi, cei desmenați să conducă această țară (miniștri și premier). Sunteți o gașcă de golani, șmecherași ordinari. Pentru că cineva îmi spunea că este bine să ai țeluri cât mai înalte în viață, trăiesc și eu cu speranța că, într-o bună zi veți ajunge la pușcărie, toți aceia care vă regăsiți în penultimul paragraf al articolului de față. Restul, angajați în companii private, pe post de femeie de serviciu, deși nu aveți competența necesară nici măcar pentru acest post.

Felicitări, Băsescu, Boc & (in)co

Avem un preșesinte, avem un guvern… Haideți să vedem cât de competent și „curat” este guvernul ales (indirect… sau nu?) de către „El Presidente” care, la rându-i, a fost ales de stimații mei concetățeni.

Orice investitor străin care ia în calcul o investiție în România se uită în primul rând la…. da, ați ghicit! era vorba despre infrastructură. Infrastructura feroviară este ca și inexistentă la noi (trebuie să mulțumim miniștrilor care au gestionat acest portofoliu al transporturilor, printre care și actualul „El Presidente”), iar actualul ministru s-a gândit că este mai eficicient să arunce în „piața șomerilor” alte zeci de mii de oameni- fără a avea în spate o strategie de creștere a productivității-, în loc să privatizeze sistemul feroviar (despre care citeam, acum ceva vreme, că ar putea deține cea mai bună infrastructură de telecomunicații, inclusiv internet, din România, dacă cineva s-ar preocupa de asta), iar oamenii să fie păstrați sau concediați pe criteriul competenței și sistemul să poată fi modernizat.

Așa că ne-a rămas infratructura rutieră. Vă aduceți aminte declarația dată de d-ul Berceanu pe la sfârșitul iernii, în care spunea, sec, că nu sunt bani pentru ca șoselele să fie „peticite” (apropos, ați observat că „peticitul” străzilor a devenit un fel de sport național, în rândul autorităților locale, care se practică multianual ?). Nu pot să uit cum se conducea pe Dealul Negru (între Rm Vâlcea și Pitești) prin luna februarie- am fost în 4 week-end-uri consecutive la Sibiu și am trecut pe acolo cu autocarul sau mașina de fiecare dată- pur și simplu erau gropi care nu puteau fi ocolite pe unele porțiuni, gropi chiar și cu adâncimi de 15-20 cm.

La această infrastructură se uită și investitorii străini și se gândesc că nu își permit ca transporturile de mărfuri să le fie întârziate cu zilele, din cauza acesteia, și atunci aleg state cu mână de lucru ceva mai scumpă, dar cu infrastructură mult mai bună ca a noastră (Ungaria, Slovacia, Polonia, etc.). De curând am citit aici că proiectul de construcție a autostrăzii Comarnic-Brașov a picat. Și asta, în condițiile în care (vă rog să mă corectați dacă greșesc) plata către constructor ar fi început la câțiva ani DUPĂ terminarea autostrăzii; Bechtel (care are în gestiune proiectul autostrăzii Transilvania) a hotărât să se retragă, deoarece nu mai are bani pentru a-și plăti muncitorii, din cauza unor sume de bani (destul de mari) pe care nu le-a primit de la statul român. Felicitări, Radu Berceanu!

Acum aproximativ o lună guvernul își asuma un „scenariu de risc” de creștere economică 0%. Asta, după ce. în 2009 s-au lăudat în repetatea rânduri că 2010 va aduce o crștere economică de cel puțin 2%. FMI le-a tăiat atunci din avânt, estimând o creștere de 1,3%. De curând, însă, FMI (și, mai apoi, ING) și-a revizuit creșterea la 0,8%. Să fie „scenariul de risc” o acoperire pentru ceea ce se știa încă de atunci, sau între timp și-au „băgat mâinile” mai adânc în bugetul de stat? Nu m-ar mira să avem o scădere economică și în acest an…

Ca să vezi, până și BERD (unul din cei mai buni investitori din Europa, dacă mă întrebați pe mine) declară într-un raport că „Pachetul de stimuli de 13 miliarde euro anunțat în februarie 2009 de Guvernul României pentru contracararea efectelor crizei economice a fost <<mai mult imaginat decât real>>, întrucât au fost lansate puține proiecte” (apud articol publicat pe Capital.ro). 13 miliarde euro… asta ar veni undeva la peste 10% din PIB-ul României pe anul 2009 (143 miliarde euro).

Gabriel Sandu, ministrul comunicațiilor declara săptămâna aceasta că „Poşta Română, sub conducerea mea, nu se va privatiza niciodată. Am început modernizarea Poştei. Azi începem acţiunea de rebranduire a Poştei, care este un bun naţional”. Pe lângă acestea, el consideră Poșta Română „un bun național, care ține de siguranța strategică”. Tind să-l cred pe cuvânt (sic) când spune că ține de siguranța strategică, ținând cont că anul acesta Poșta Română a achiziționat faxuri în valoare de aproape 4 milioane lei-aproximativ 5500 lei/fax- (achiziție care, apropos, a fost efectuată în urma unei „licitații publice” (sic) la care a participat o singură companie care, evident, a fost și câștigătorul licitației). Totuși, dacă tot este un bun național, eu , tu, noi de ce nu am fost întrebați dacă suntem de acord cu achiziția acestor faxuri? Sau cetățenii unei națiuni nu fac parte din națiune…? Felicitări, domnule Sandu!

Salariul mediu brut din România a fost de aproximativ 2000 de lei, în luna ianuarie a acestui an. Ei bine, în companiile administrate de Ministerul Economiei, cu excepția a două dintre ele, salariile brute lunare medii se învârt undeva între 3.775 și 6.838 lei. Felicitările mele domnului Adriean Videanu!

Joi, 15 aprilie, Judecătorii Curții Constituționale au hotărât că ANI (Autoritatea Națională pentru Integritate, cea care verifica declarațiile de avere ale demnitarilor) este cam „băgăcioasă” și i-au anulat principalele atribuții de verificare a demnitarilor. Astfel (citez din articolul apărut pe evz.ro, aparținând lui Romulus Georgescu), „Agenţia nu mai poate sesiza organele de urmărire penală în privinţa unor neconcordanţe din declaraţiile de avere ale demnitarilor, iar documentele nu mai au caracter public.” De asemenea, „Printre prevederile anulate ieri se numără cea pe baza căreia inspectorii de integritate puteau verifica dacă există diferenţe între declaraţiile de avere şi averea dobândită de un demnitar”.

Poate și mai important, agenția nu mai poate face sesizări privind incompatibilitatea demnitarilor, ceea ce putea duce chiar la destituirea acestora din funcție, iar un alt articol declarat neconstituțional este acela prin care ANI făcea publice averile persoanelor care candidează pentru funcția de președinte, pentru parlament, consilii județene sau primării.

Total nesurprinzător, hotărârea Curții Constituționale vine după o sesizare anonimă privind verificarea declarațiilor de avere a șapte dintre cei 9 judecători ai Curții. Felicitări, stimați judecători ai Curtii Constituționale, cei care l-ați ajutat și pe Traian Băsescu să devină președinte!

Felicitări, Traian Băsescu, Emil Boc & [in]co[mpetenții]! Felicitări și moldovenilor și românilor din diaspora care l-au votat masiv pe El Presidente.