Cât de superior este învățământul superior din România

O să încep cu „magnifica” Academie de Studii Economice (cunoscută drept ASE). Deși este al 4-lea articol în care scriu despre această așa-numită instituție de învățământ superior, încă mai am lucruri de spus…

În primul rând, mi-am dat seama că din toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni care au absolvit o formă de facultate sau un master la ASE, nu am auzit pe absolut nimeni să se declare mulțumit de facultate sau să se arate mândru că a urmat cursurile ei. Nici măcar să spună „Bă, chiar am învățat ceva aici. Am rămas cu ceva cunoștințe…” Nu. Ba, dimpotrivă, multora le vine greu să spună că au absolvit la ASE (nici eu, unul, nu sunt deloc încântat de ideea că am urmat master-ul aici- motivele pentru care l-am ales sunt de cu totul altă natură decât îmbogățirea cunoștințelor în domeniul marketing-ului- cu atât mai puțin aprofundarea lor- deh, doar îi zice „master de aprofundare”; dacă vreți să aflați motivele, o să vi le spun într-un comentariu). De ce? Pentru că sunt conștienți de calitatea învățământului de aici. Sincer, nici nu mă mir, din moment ce există profesori/conferențiari/lectori din ASE care susțin cu tărie că, „până la urmă, rolul nostru este de a vă forma un mod de gândire, nu să vă ajutăm să deprindeți cunoștințe practice.” Încercați acest discurs la orice facultate din Europa Occidentală și vă asigur că sunt mari șanse ca în ziua următoare să vă spună decanul că a primit numeroase plângeri din partea studenților și, poate, chiar să nu vă mai lase să predați la acea facultate. Ei bine, spun „orice facultate din Europa Occidentală, fiindcă ASE nu este singurul institut de învățământ superior din România, care merge pe această idee… Personal, cred că prima universitate de la noi care va intra în top 500 cele mai bune universități din lume va fi ori „Babeș-Bolyai”, din Cluj Napoca, ori „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. În momentul de față, eu le consider a fi cele mai performante din România, în ceea ce privește calitatea actului de învățare.

La ASE, examenele încă se mai dau ca pe vremea anilor ’90- fiecare profesor fixează o dată de examen, când are el/ea chef, la ce oră se găsește o sală liberă (bine, nici să nu fie prea de dimineață sau spre seară-când ar putea veni fără probleme și cei care lucrează- ca să nu se trezească prea devreme și nici să nu-și ocupe seara cu fleacuri, cum sunt examenele)… Aloooo! Mai sunt și studenți pe lumea asta- au și ei o viață profesională (după estimări pur personale, aș zice că aproximativ 70% dintre masteranzi sunt angajați), o capacitate cerebrală limitată etc. Nu poți avea 2 săptămâni de sesiune, în care să pui 4 examene în prima dintre ele- luni, miercuri, vineri, sâmbătă- și să lași un examen pentru a doua săptămână…

Desigur, aici intervine și rolul pe care ar trebui să-l aibă șeful de an (așa-zisul reprezentant al studenților), acela de a fixa datele examenelor în așa fel încât să fie cât mai ușor pentru toată lumea (îmi amintesc ce negocieri „la sânge” ducea șefa noastră de an din facultate cu profesorii, pentru a stabili un program de examene cât mai lejer pentru noi, studenții). Unde mai pui că, la facultatea pe care eu am absolvit-o, spre deosebire de master-ul pe care îl urmez, profesorii aveau bunul simț să întrebe la cursuri ce date de examen (două la număr! ca să fie cât mai convenabil pentru toți studenții) ar prefera. În funcție de acestea, se căutau săli disponibile și intervalul orar în care acestea erau libere.

Am senzația că, pe undeva, există o înțelegere tacită între studenți si profesori- studenții nu au niciodată un cuvânt de spus în deciziile luate de profesori în ceea ce-i privește, în ideea că profesorul poate să facă ce vrea el, cu condiția de a-i da studentului un amărât de 5 la examen. Nici nu mă mai miră că într-un clasament întocmit acum ceva vreme de revista Capital, ASE era pe locul 5, la profilul economic, chiar și în urma Universității Lucian Blaga din Sibiu (Menționez că articolul- pe care îl puteți citi în întregime aici- are la bază un studiu de cercetare realizată în rândul anagajatorilor din România, care nici nu menționează ASE ca institut de învățământ superior care să inspire încredere în pachetul de cunoștințe al absolventului). Asta mă duce cu gândul la faptul că mulți studenți aleg ASE-ul datorită reputației sale (printre studenți) de universitate de unde cam oricine poate obține o diplomă. Și, atât timp cât diploma este pe o specializare economică, studenții au impresia (total greșită!) că asta le va garanta un loc de muncă într-una din cele mai bine plătite ramuri de activitate din România.

Ei bine, iată că lucrurile nu mai stau chiar așa- ca dovadă faptul că angajatorii au început să excludă ASE din lista universităților de top… Acest fapt îmi aduce aminte de o discuție avută cu profesorul meu de microeconomie (directorul CISED- găsiți site-ul și la blogroll), un profesor de o calitate remarcabilă (părere pur personală, desigur) și chiar un bun prieten, mi-aș permite să zic:

Învățasem de la el că sistemul privat funcționează mai bine decât cel public în orice domeniu. Chiar și în cel educațional (vezi cazurile Harvard, Yale, Princeton University și multe altele)… La un moment dat, însă, în pauza unui seminar de microeconomie, îl întreb: „Dom’ profesor, ne-ați tot zis că privatizarea funcționează bine în orice domeniu… cum se face că, la noi, invățământul superior privat este o bătaie de joc? Cum se face că nu funcționează?” (Veneam după un an pierdut la Spiru Haret, Facultatea de Psihologie-Sociologie) Răspunsul a venit imediat (încerc să reproduc cât mai exact): „Da, așa este. O să-ți zic și de ce nu funcționează- pentru că, atât timp cât pe angajatori nu îi interesează decât ca angajații lor să aibă o diplomă de studii superioare, aceștia vor urmări să obțină diploma respectivă cât mai simplu cu putință. Iar Spiru Haret nu face decât să ofere un  serviciu pentru care există o cerere pe piață, la un preț mai scăzut. În momentul în care angajatorii o să fie cu adevărat interesați de competențele absolvenților, și nu doar de o hârtie, lucrurile se vor schimba.”

Și bine zicea… Iată că, într-adevăr lucrurile încep să se schimbe. Spiru Haret își cam trăiește deja ultimele zile, ca să zic așa, iar rolul său, din discuția cu profesorul meu, a fost luat de ASE, la un moment dat. Dar iată că, în prezent, nici ASE nu mai reprezintă pentru angajatori o garanție a calității studiilor…

Zilele trecute, la un examen, profesorul spunea că au existat 2 proiecte care au avut părți plagiate de pe un site de referate și că acele părți nu au fost punctate. Mai interesantă a fost adăugarea domnului profesor, în care spuna că s-a luat hotărârea, în cadrul „Consiliului Extraordinar ASE” (nu cred că acesta era termenul, dar suna la fel de pompos) de a adopta ultimele directive europene referitoare la plagiere, prin a exmatricula, fără drept de reînmatriculare la ASE, pe studenții care se vor prezenta la licență sau dizertație cu lucrări plagiate. Că, până acum, ei erau doar picați și trebuiau să repete procesul. Stai puțin… Trebuia să vină UE să-ți spună ceva ce ar trebui să fie firesc? Nu mai vorbesc de faptul că până și proiectele plagiate ar trebui să ducă la măsuri mai drastice. În facultate, dacă erai prins cu un proiect plagiat, aveai mari șanse să nu intri în examenele unor profesori. Alții, desigur, erau mai indulgenți și îți dădeau 0 puncte pe proiect sau chiar pe seminar.

Am mari dubii, însă, că această hotărâre va fi pusă în practică prea curând. O să vă spun și de ce: Anul trecut, regulamentul programelor de master prevedea un număr minim de 50 de credite, la sfârșit de an universitar (după sesiunea de reexaminări din vară)- asta însemna că puteai să ai maxim o restanță rămasă pentru anul 2. Ei bine, needless to say, spre surprinderea… nimănui, în ultima ședință a Senatului ASE din anul universitar 2008-2009 s-a hotărât ca această prevedere să fie eliminată/schimbată (nu m-a prea interesat care a rămas forma finală). De ce? Haideți, că știți… gândiți-vă că erau destul de mulți masteranzi care aveau mai mult de o restanță. Desigur, vorbim de masteranzi plătitori de taxă…

Din păcate, ASE nu este singurul institut de învățământ superior de la noi care procedează pe sistemul „trecem cât mai mulți studenți la examene, ca să avem și pe viitor studenți” (sau „învățământ la grămadă”, cum o numesc eu). Este o logică bazată pe ideea că, dacă studenții nu trec examenele, vor sfătui pe alții să se orienteze spre alte facultăți pentru a obține o diplomă fără eforturi substanțiale și, astfel, „clientela” (atât cea potențială, cât și cea prezentă) a facultății scade considerabil. Și, dacă vă grăbiți să vă aruncați în afirmații de genul „banii universităților sunt alocați de către ministerul educației (cum încerca să ne păcălească, în facultate, decanul ISE/FSEGA), vă recomand călduros să citiți un articol foarte interesant, numit „Rectorii de la stat mulg cu spor taxa de studii” (dați click pe titlu, pentru a citi varianta online) -autor: Viorica Ana Chișu (tot dânsei îi aparține articolul cu topul universităților, de care vorbeam mai sus), articol publicat în revista Capital, pe 24 decembrie 2009. Personal, îl consider cel mai bun articol citit până acum, pe tema finanțării universităților din România.

Greșeala pe care o fac majoritatea decanilor de facultăți este că nu fac altceva decât să reacționeze la condițiile actuale ale „pieței” studenților, crezând că a satisface cerința studenților de a obține o hârtie (este trist, dar cam asta reprezintă, în momentul de față, majoritatea diplomelor pe care le acordă facultățile din România) le va aduce în continuare succesul. Un decan inteligent este cel care va avea o atitudine proactivă, încercând să anticipeze ceea ce se va cere peste câțiva ani. Acest lucru poate fi făcut foarte simplu- nu este nevoie decât să iei contact cu manageri de companii/organizații care activează în domenii în care facultatea condusă de tine oferă studii. Sau, mai bine, mai vizitezi/iei contact cu universități din Europa de Vest, afli condițiile de studiu de acolo, principiile didacticii etc.

În fine, am încercat să fac o scurtă radiografie (știu că am scris mult, dar mai sunt foarte multe de spus) a învățământului superior de la noi, dintr-o perspectivă pur personală. Nu cred că va trage vreun semnal de alarmă articolul de față, dar poate dacă vor exista și alte voci care să exprime idei similare cu ale mele, generațiile viitoare vor avea de câștigat.

P.S. Unul din visurile mele este să înființez o facultate privată, în cadrul căreia să adun cei mai buni profesori în domeniu (cel mai probabil, va fi în domeniul economic), din țară.

Pentru cel/cea ce va fi…

Cand am hotarat, impreuna cu mama ta, sa te avem, eram un cuplu de indragostiti (inca suntem) si ne-am dat seama ca, pentru ca viata noastra sa fie una cu adevarat frumoasa, ne mai lipseste doar un copil.

Am fost amandoi de acord ca nu ar trebui sa ne grabim, ci sa petrecem cativa ani impreuna (pentru a fi siguri ca vrem sa ne continuam, fiecare, viata alaturi de celalalt), sa avem o situatie materiala buna si sa avem un apartament bine pus la punct (evident, cu camera ta inclusa). Zis si facut!

A venit si ziua in care ai aparut… ce zi! Nu cred ca am simtit vreodata asa emotii mari si singurul moment in care am mai fost asa fericit a fost cel in care m-am casatorit cu mama ta.

Desi mi-ai terorizat noptile si nu am putut dormi deloc pana ai implinit 1 an, nu pot uita ce fericit eram dimineata cand, inainte de a pleca la lucru, dupa ce o sarutam de ramas-bun pe mama ta, treceam pe la tine prin camera sa te sarut pe frunte.

In primii tai ani am incercat sa fiu cat mai aproape de tine, sa am grija sa nu-ti lipseasca nimic; ti-am cautat mereu jucarii care sa iti stimuleze imaginatia si inteligenta dar si dexteritatea. Pentru ca stiu cat este de important ca in primii ani copilul sa poata explora cat mai mult din mediul care il inconjoara si sa-si exercite abilitatile.

A venit si prima ta zi de scoala. Nu aveai emotii prea mari fiindca discutasem deja cu tine despre scoala si ti-am explicat ca scoala te invata multe si, pe langa asta, iti poti face o multime de prieteni noi. Evident, boacanele de la scoala nu au lipsit- altercatii cu pustanii de la scoala, certuri cu profesorii care aveau metode de predare invechite si care predau materii ce nu iti placeau. Desigur, nu puteam sa-ti cer sa nu mai faci prostii fiindca si eu, la varsta pe care o aveai tu, facusem o gramada de prostii. Este o perioada de “adolescent rebel” prin care trebuie sa trecem cu totii. Si, cu cat mai devreme, cu atat mai bine, fiindca efectele au o durata si un impact mai reduse atunci cand ai 14-16 ani decat mai tarziu.

Pe la vreo 5 ani te-am dat la inot (cel mai sanatos sport) ca sa iti dezvolti o musculatura armonioasa. La vreo 10 ani te-ai plictisit si ai vrut la fotbal. Evident ca am fost de acord cu tine- daca asta ti-ai dorit, acolo te-am dus. Si am avut grija sa ai un echipament cat mai bun si sa ai o alimentatie adecvata pentru a putea face performanta…

Din pacate, a trebuit sa treci printr-un moment dificil, in care ai luat decizia foarte dureroasa de a renunta la sportul tau preferat. Inca imi aduc aminte discutia cu tine (erai prin clasa a XI-a, daca nu ma insel) in care ti-am explicat clar ca trebuie sa alegi intre scoala (o facultate buna) si sport (erai inca la fotbal, dar il practicai mai mult ca pe o pasiune). Ti-am spus ca nu am nimic impotriva faptului ca vrei sa faci fotbal. Dar, pentru a reusi in fotbal, pentru a-ti face o situatie materiala buna, trebuie sa fii un jucator de top; asta inseamna multe sacrificii: program strict de somn (fara iesiri in cluburi, fara nopti pierdute aiurea la televizor sau calculator), timp foarte putin pentru prieteni, alimentatie foarte stricta, etc. Acela a fost momentul in care te-ai hotarat ca vrei sa ajungi o persoana importanta in viata prin folosirea intelectului (esti un baiat foarte inteligent si ti-ai dat seama de asta), si nu a capacitatilor fizice. Te-ai hotarat sa te apuci de invatat pentru facultate si ai intrat la cea mai buna din tara, pe profilul pe care il cautai. Si de acolo, pana la pozitia foarte buna pe care o ocupi astazi, in institutul cultural, nu a fost decat un pas.

Cat ai fost mic, nu ti-am interzis sa te joci pe calculator si nici sa te uiti la televizor. Dar ambele au fost in camera unde stateam toti 3, ca sa te putem supraveghea, sa nu pierzi noptile in fata unui aparat. Ti-am spus ca nu ma deranjeaza daca te uiti la filme XXX sau te joci tot felul de cehstii pe calculator (nu am uitat inca partidele de FIFA pe care le incingeam pe calculator impreuna si mama striga la noi ca mancarea este calda sau ca este ora ta de culcare si noi ziceam ca terminam imediat, dar “imediatul” dura inca cel putin o partida). Iti mai aduci aminte de regula noastra? Ai voie o saptamana la calculator si la televizor daca citesti cel putin o carte in saptamana anterioara.

Ti-am zis doar sa ai un simt al masurii in ceea ce faci.  Am avut discutii cu tine despre sex si ce implica o viata sexuala si ti-am spus ca, decat sa am un copil care pierde ore intregi pe zi uitandu-se la femei goale, prefer sa-l duc la curve pana se satura. Din fericire, nu a fost cazul.

Am povestit cu tine si despre tigari si alcool. Ti-am aratat ca nu se impaca niciuna din ele cu sportul. Si ti-am mai aratat de ce nu este indicat sa fumezi, chiar si in momentul in care renunti la sport. Cat despre alcool, atat timp cat consumi ca sa te simti bine (nu ca sa te imbeti), nu o sa-ti dauneze prea tare.

In fine, in toate discutiile pe care le-am avut cu tine, am facut tot posibilul sa nu iti impun nimic. Ti-am lasat libertatea de a alege, dar ti-am spus ca trebuie sa iti asumi raspunderea pentru faptele tale si de aceea ar fi ideal sa te gandesti cat mai mult la consecintele faptelor tale (dar nici sa nu te stresezi prea mult, fiindca si mama ta a avut o perioada in viata foarte stresanta, din cauza asta si nu i-a facut deloc bine). Nu te-am lovit niciodata (i-am urat intotdeauna pe parintii care isi lovesc copiii) si am incercat sa evit sa ridic tonul la tine (din pacate, au fost si momente in care nu mi-ai dat de ales).

De cateva ori, in cadrul vizitelor tale pe la noi, mi-ai multumit pentru tot ce am facut pentru tine. De fiecare data, raspunsul meu a fost acelasi: tu ai facut, singur- eu doar te-am indrumat. Si te-am sfatuit sa faci la fel si tu, cu copilul sau copiii tai.

Recunosc, am fost egoist si mi-am dorit sa am un baiat. Fii sigura, insa, cand citesti randurile astea, ca dragostea mea pentru tine nu a fost cu nimic afectata de faptul ca esti fata.