Tindem spre perfecțiune… oare?

De când am fost mic mi s-a inoculat, într-un fel sau altul, ideea că ființa umană tinde toată viața spre perfecțiune, chiar dacă nu reușește să o atingă (mai țineți minte dictonul „nimeni nu-i perfect”, nu?). Mi-au spus-o profesorii, „oamenii mari”, uneori chiar și părinții… Și, trebuie să recunosc, multă vreme am crezut în asta și am încercat să fiu cât mai bun în ceea ce făceam (de obicei, în diversele sporturi practicate, pentru că școala nu prea prezenta interes pentru mine până să ajung la facultate). Și de multe ori, când nu reușeam, mă simțeam dezamăgit. Sunt sigur că nu sunt singurul ai cărui părinți au cerut mult de la el, ca și copil și au trăit dezamăgiri atunci când așteptările nu le-au fost împlinite. La noi în familie, a fost tatăl meu, care a trăit numeroase dezamăgiri (fie pentru că avea standarde prea ridicate, fie pentru că noi nu ne-am propus niciodată să excelăm în domeniile în care el ar fi vrut). Din păcate, a plecat din lumea asta fără să apuce să mă vadă „crescând” profesional. Sunt sigur că ar fi fost tare bucuros.

Nu reușesc să-mi dau seama de unde veneau aceste așteptări din partea părinților, de ce își propuneau ei ca noi să fim premianți la școală, să alegem liceul de profil care li se părea lor potrivit etc. Poate așa i-a obișnuit sistemul comunist, unde cerințele erau foarte ridicate și toți copiii trebuia să fie un fel de Stahanov, nu știu… Poate nici nu contează.

Toată treaba asta cu perfecțiunea este absurdă și dintr-un punct de vedere al logicii- de ce să tinzi spre perfecțiune, din moment ce știi că nu ai cum să fii perfect? De ce să te străduiești să realizezi ceva ce știi că este imposibil?

De un lucru mi-am dat, însă seama: să îți propui să atingi perfecțiunea este total greșit. Să fii tu cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai „jupân” n-o să-ți iasă niciodată. Chiar și atunci când crezi că ai ajuns primul într-un domeniu, fii sigur că mereu există cineva mai bun ca tine, dar care nu a fost descoperit încă. Așa că ceea ce îți mai rămâne este să încerci să fii cât mai bun.

Ei bine, pot spune că eu am renunțat la ideea de a fi cel mai bun într-un anumit domeniu, tocmai din motivul enunțat mai sus (mereu va fi cineva mai bun ca mine) și am ales să fiu cât mai bun (încerc să evit termenul „să mă perfecționez”, pentru că este la fel de absurd ca ideea de a tinde spre perfecțiune) în ceea ce fac. Prefer să mă raportez la mine, nu la cei din jurul meu. Cred că este, mental, mai sănătos așa. În momentul în care oamenii aleg să se raporteze la cei din jurul lor, se ajunge la invidie, bârfă, ură sau chiar conflicte (deschise sau „reci”) și nimeni nu are nimic de câștigat.

„Spre ce tindem/putem tinde, totuși, dacă nu spre perfecțiune?” vă veți întreba. Foarte simplu: spre echilibru.

Ce înseamnă acest echilibru? Poate însemna multe: că muncești „de îți sar capacele” la birou, dar că știi să te relaxezi când ajungi acasă și să îți lași toate problemele acolo, în momentul în care ai ieșit pe ușă; că ești dur cu cei din jurul tău atunci când crezi că este nevoie, dar știi să fii și blând și bun cu ei; să îți critici copilul atunci când greșește, dar să îl lauzi atunci când reușește o performanță pozitivă; să știi să vezi părțile bune ale oamenilor din jurul tău, dar și pe cele rele și să iei ceea ce este bun, etc. Definiția prin exemplificare ar putea continua la nesfârșit, desigur.

Nu mă înțelegeți greșit- am și eu excesele mele, însă echilibrul meu vine tocmai din compensarea acestor excese cu echilibrul. V-am cam băgat pe unii în ceață, nu? Echilibru prin echilibru… se pare că la mine „+” cu „-” echivalează cu „+”, nu cu „-”. Este haios să jonglezi din când în când legile matematicii.

Am fost copil-problemă în școala generală și nu m-am împăcat deloc cu cartea. Apoi am ajuns premiant în liceu și bursier la facultate (nu o spun ca pe o laudă, o folosesc doar cu scopul exemplificării). Acum, îmi place să citesc, dar mă distrez pe cinste de fiecare dată când ies cu prietenii mei de la Sibiu (știu ei despre cine vorbesc) în oraș. Am practicat sport de performanță vreo 10 ani și în fiecare dintre sporturile practicate mi-am propus să ajung campion. Am renunțat la sport și m-am orientat spre o profesie intelectuală, dar mai practic sport atunci când am cu cine și dispun de timpul necesar.

Cu alte cuvinte, de-a lungul vieții am trecut prin mai multe extreme și probabil că voi mai trece. Cel mai important, însă, rămâne pentru mine, să găsesc calea de mijloc, echilibrul. Poate că asta am învățat din filosofia asiatică a karate-ului, despre care ne povestea sensei-ul nostru (un foarte foarte bun sensei, de altfel; din păcate, ca om, a avut scăpările lui) sau din romanele lui Dostoievski… Nu știu. Ce știu, însă, este că îmi văd de viața mea, nu mă interesează ce fac alții pe care nu îi cunosc, nu sunt invidios pe cei din jur și încerc să îi ajut pe cei dragi cum pot. Și am o senzație foarte plăcută atunci reușesc să-i fac fericiți.

Ah, și încă ceva: nu mă supăr și nu „port pică” oamenilor. Consider că este o mare risipă de energie și timp să fii supărat pe cineva- prefer să trec peste divergențe sau, dacă persoana trece de limita bunului-simț, să o tratez ca pe orice altă persoană din jurul meu și să renunț la relația de prietenie/amiciție.

Așadar, eu cred că o parte dintre noi tind spre echilibru (cei destul de înțelepți), nu spre perfecțiune, iar cealaltă parte ar trebui să tindă spre echilibru. Dacă mă întrebați pe mine, cea mai mare provocare din această perspectivă este creșterea unui copil- să găsești mereu echilibrul în relația cu acesta.

Și da, sunt de acord că există un lucru în care nu poți găsi echilibrul, dragostea- sentimentele nu pot fi controlate și, deci, nici echilibrate.

Când…? și cum…?

Facem tot felul de prostii când suntem mici, fără să ne gândim la consecinţe. Se presupune că la vârsta de 18 ani dobândim raţiune şi suntem capabili să ne dăm seama de consecinţele acţiunilor noastre…

Ajungem, în acest caz, să gândim pe termen mai lung de 5 minute/o oră/hai, o zi, poate o săptămâna. De fapt, părinţii noştri, profesorii şi alţi “oameni mari” chiar ne laudă pentru această “dovadă de maturitate”. Chiar şi orice economist, manager sau om de marketing îţi va spune că pentru a avea succes, trebuie să gândeşti pe termen lung.

Astfel, ajungem să ne facem planuri pe 1 an, 2, 3… unii dintre noi au tendinţa chiar de a-şi planifica întreaga viaţă. Deciziile pe care le luăm nu mai sunt decizii de moment, ci sunt bine cugetate în prealabil, ca să facem totul să iasă bine. Sau, cel puţin, aşa credem…

Iată că, de multe ori, şi în relaţiile pe care le avem cu cei din jur, avem această abordare. Se întâmplă, în special, atunci când eşti implicat într-o relaţie de durată cu o persoană de sex opus. După o vreme, ajungi să te gândeşti cum vrei să arate casa în care veţi locui, cum va fi nunta, ce şcoală vor urma copiii etc.

Rămânând la exemplul cu relaţia de durată, se poate întâmplă, uneori, să existe certuri şi niciunul din cei 2 să nu cedeze, din orgoliu. Sunt în stare să nu-şi vorbească cu zilele, gândindu-se, fiecare, că celelalt a greşit şi ar trebui să recunoască/să îşi ceară scuze (exemplul este unul pur teoretic- mai sunt şi altele care se încadrează la situaţia pe care vreau s-o descriu). Ce se întâmplă, însă, în momentul în care persoana de lângă tine te lasă baltă sau, mai rău, păţeşte ceva grav…? Evident, începi să îţi faci procese de conştiinţă, îţi spui că ai fost un mare fraier, că nu ar fi trebuit să te pui pe tine înaintea persoanei la care ţii/pe care o iubeşti. Şi asta doar fiindcă ai avut o gândire pe termen lung, care te-a îndemnat să “nu pici de fraier” (să nu se profite de bunătatea ta). Astfel de gândire tindem să avem, mulţi dintre noi şi este o gândire care ne ajută să ajungem sus, din punct de vedere profesional.

Intervine, însă, a două latură a vieţii: cea personală. Am auzit, în repetate rânduri, spunându-se ca ar fi bine să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, să ne bucurăm de fiecare clipă şi să încercam să realizăm cât mai multe. Da, ar fi ideal să putem face asta. Din păcate, de multe ori latura profesională a vieţii nu ne permite. Adesea ne trezim seara, acasă, lipsiţi de vlagă, secaţi de orice energie. Pe lângă asta, până şi psihologii spun că rutina este o formă de odihnă a creierului. Cu alte cuvinte, este sănătos să existe rutină în viaţă noastră. Apoi, vine un moment în viaţă, în care ne punem problema dacă am trăit cu adevărat, dacă am fost fericiţi,  am  ceva din trecutul nostru etc.   este atunci când,  astfel de momente,   gândirea noastră pe termen lung ne-a adus satisfacţii, bucurii, plăceri, dar… nu fericirea.

La fel de rău este când ne dăm seamă că nefericirea noastră a fost cauzată de faptul că ne-a lipsit acea gândire de perspectivă, de care vorbeam: am luat decizii în viaţă, bazându-ne pe ideea că fiecare zi ar putea fi ultima din viaţă; am vrut să facem tot ce se poate în această viaţă, dar planurile noastre de viitor nu au mers mai departe de maxim o săptămâna şi, astfel, nu am reuşit să punem niciodată ordine în lucruri.

Desigur, răspunsul vostru, ca şi al meu, ar fi acela că trebuie găsit un echilibru: să gândeşti în perspectivă, dar în acelaşi timp să nu uităm să ne bucurăm de frumuseţea vieţii, de dragostea celor din jur etc.

Da, dar acest răspuns aduce cu sine o întrebare foarte dificilă: CUM găsim acel echilibru…? Cum ştim când să acţionăm fără să ne gândim la consecinţe şi când nu…? Cum ştim când să ne purtăm frumos cu cei din jur, dar în acelaşi timp să nu se profite de noi…? Cum ştim când să ne pese de cei din jur şi când doar de noi înşine…? Pentru că, ştim cu toţii, viaţa este un fenomen mult prea complex ca să depindă doar de noi.