Astăzi, un nou episod din seria artistică menită să încânte auzul vostru va încerca să ajungă mai departe de timpane, mai departe de un fundal sonor.
Înainte de asta, un scurt intro 
aș vrea să mă asigur că nu sunt singurul care a observat modalitatea de ajunge vedetă muzicală peste noapte și cum se fac bani din muzică: ești o fată cuminte, cânți muzică destul de bună, însă nu te prea bagă în seamă consumatorii. Și atunci, treci pe stilul „good girl gone bad”, scoți vreo 2 albume… după ce ai făcut tot posibilul să atragi toți paparazzi și toată atenția mass-media, ieși cu un videoclip în care arăți ce răi sunt oamenii ăia de la ziare și TV, că sunt tot timpul după tine și nu poți avea o viață normală din cauza lor… după ce ai scos și albumul pe care se află piesa respectivă, din lipsă de idei (ale tale sau ale producătorului) ieși pe piață cu un album „best of”. Iată rețeta succesului în muzica de azi.
Să revenim, totuși, la episodul de astăzi și, deci, la adevăratul subiect al articolului. Am ales pentru acest episod muzică mai liniștită (mai „chill”, cum se mai spune), din diferite stiluri. Încep cu o primă piesă, relativ recentă (din toamna anului 2010), aparținând lui James Blake (producătorul, nu jucătorul de tenis). El a început să producă muzică în 2009, când a lansat pe vinil EP-ul „air & lack thereof”. Trebuie să spun că face parte din piesele care nu pot fi încadrate într-o anumită categorie – o combinație de dub, dubstep, trip hop, grime… Abia terminase facultatea.
În 2010 lansează single-ul și EP-ul CMYK, cel care avea să-l facă un oaspete de seamă al BBC Radio 1. O piesă la fel de bună, la fel de ciudată. A fost desemnată single-ul anului 2010, în cadrul „Giles Peterson Worldwide Awards”. În același an, însă, lansează single-ul care mie îmi place cel mai mult, piesă pe care cred ca am ascultat-o timp de vreo 50 de ori într-o singură săptămână. Este și prima sa piesă ca artist (da, ați ghicit, este și compozitor și artist, nu doar producător) și trebuie să spun că și vocea face ca piesa să fie una de excepție. Se numește Limit To Your Love, cover după piesa cu același nume, aparținând cântăreței Feist.
Și, dacă tot vorbeam de dub și dubstep… v-ați imaginat vreodată cum ar putea să sune o piesă care combină un anumit stil cu altul, derivat din primul? Ei bine, nu mi-am imaginat că dub-ul și dubstep-ul pot să sune atât de bine împreună. Ce-i drept, este vorba de 2 producători foarte foarte buni. Primul este Ramadanman (a.k.a. Pearson Sound), un puștan de doar 21-22 de ani, englez, care folosește doar fruity loops (unul din primele soft-uri de muzică produse vreodată, dacă nu chiar primul) și un mixer, pentru a scoate unele din cele mai bune piese de pe scena dubstep-ului. Personal, consider că l-a întrecut deja pe Benga (care a și devenit mai comercial, în ultima vreme), unul din oamenii care au făcut cunoscut genul.
Al doilea, Appleblim, a pornit în muzică cu rock, fiind membru al trupei Monsoon Bassoon, iar după destrămarea acesteia (în 2001) și-a continuat cariera în muzică electronică, trecând prin dub și, mai apoi dubstep (în 2005, împreună cu Shackleton, un alt foarte bun producător de dubstep, a pus bazele casei de discuri „Skull Disco”, car s-a desființat în 2008, iar Appleblim a trecut la Tempa). În 2009 a avut și 2 remix-uri ale piesei „If Alone”, pe EP-ul cu același nume, aparținând lui Sideshow.
Și, dacă tot l-am lăudat pe Ramadanman, ar fi mare păcat să nu avem și una din piesele sale în „playlist-ul” de azi, chiar dacă nu se încadrează la „muzică liniștită” . Preferata mea, Work Them. Desigur, este o chestiune de gusturi. Are piese atât de bune încât nu este deloc ușor să alegi una pe care să o nominalizezi ca fiind cea mai bună. Dacă vi se pare prea plictisitor începutul, mergeți direct la 1:15. Este trist când vezi că o asemenea operă de artă are doar câteva mii de vizualizări, în timp ce piesele pseudo-artiștilor au milioane…
Facem o rotație de 540 de grade (180 sunt prea puține) și ajungem în zona muzicii funk. Sunt mari șanse ca denumirea de Mo’ Horizons să nu vă spună prea multe. Când am auzit prima dată piesa de mai jos, puteam să jur că este vorba de o trupă de afrobeat/funk. La fel ați crede și voi, probabil. De fapt, doar vocile sunt din diferite zone ale globului. În spatele muzicii stă un duo german, cunoscut ca trupă de jazz, funk, downtempo, soul, dub, afrobeat și altele. Din nou, internetul nu abundă în informații despre ei. Mai jos, o piesă cu un nume foarte haios- Southern Fried Funky Lovesong. Personal, aș pune-o la orice petrecere la care lumea vrea să danseze.
Mai rămânem puțin în zona funk-ului, cu o piesă la fel de energizantă ca cea anterioară. De această dată este Ripple, o trupă înființată în 1973, în Michigan, SUA și a cărei discografii se limitează la perioada 1973-1978, din păcate. Tot din păcate, informațiile despre trupă sunt, și în cazul lor, puține. Chiar și așa, piesa de mai jos este un „must-have” la orice petrecere tematică funk sau soul. Până și titlul o recomandă – I don’t know what it is but sure is funky”.
Nu ne depărtăm prea mult de la cele 2 piese anterioare, trecem la un gen derivat din muzica africană, rap-ul. Următoarea piesă reprezintă colaborarea a 2 dintre cei mai buni producători (dacă urmăriți munca lor și colaborările, veți fi de acord cu mine) de old school rap, J Dilla și 9th Wonder. Primul a produs albumele unor artiști (clasici, aș putea spune) precum Busta Rhymes, Erykah Badu, Common, A Tribe Called Quest și alții. Ca MC, a colaborat cu Madlib. Din păcate, în plină ascensiune, a fost lovit de o boală destul de rară, care i-a cauzat și moartea, în 2006. Este și astăzi regretat, mulți dintre cei cu care a colaborat dedicându-i piese post-mortem.
9th wonder (născut cam în aceeași perioadă cu J Dilla) este producător, DJ, MC și profesor de hip-hop. Cariera și-a început-o ceva mai târziu decât J Dilla, prin 2003, când a remixat un întreg album (Nas – God’s Son) și a produs un album pentru trupa „Little Brother”, care a atras multe critici pozitive la adresa sa. Printre cei care l-au observat s-a numărat și inginerul de sunet al lui Jay-Z, iar 9th Wonder a devenit producătorul piesei „Threat” de pe „The Black Album”. În 2004 a produs albumul „Destiny Fulfilled” aparținând Destiny’s Child. Ca producător, a mai colaborat cu mary J Blige, M.O.P., Erykah Badu („Honey”, de pe New Amerykah este produsă de el) și foarte mulți alții.
Dacă tot am amintit de Steve Spacek și muzică dub, poate ar fi bine să știm cine este acesta, dar și cine este Mark Pritchard (a.k.a. Harmonic 313). Steve Spacek este membru al trupei Spacek Sound System (toți cei 3 membri au numele de scenă Spacek, alături de prenumele lor reale), formată la sfârșitul anilor 90. Rolul său în trupă era cel de compozitor, bassist și vocalist. Primul lor album, Curvatia, a atras remarcile criticilor, și nu numai- Mos Def și J Dilla au remixat, fiecare, câte o piesă de pe album. Un an mai târziu, însă, aveau loc schimbări în ierarhia casei de discuri cu care semnaseră ei, iar trupa Spacek nu era considerată ca având potențial, de către noua echipă de management.
În 2003 a urmat un alt album, cu o altă casă de discuri (!K7, care a susținut și producători precum Apparat, Matthew Herbert, James Holden, Carl Craig și alții). Din nou, foarte bune remarci din partea criticilor. Trupa continuă să existe și să concerteze în diverse locații.
În 2005, Steve Spacek (Steve White, numele său real) s-a lansat într-o carieră solo, cu albumul „Spaceshift”, de pe care s-a făcut remarcată piesa „Dollar”, produsă de J Dilla (o altă versiune a piesei anterioare- sună excelent, merită ascultată). A mai colaborat și cu Mark Pritchard, cu care a scos capodopera pe care o s-o ascultați mai jos, piesa „Turn It On”.
Înainte de asculta piesa, ar fi frumos să menționez câteva cuvinte și despre Mark Pritchard. L-am auzit prima dată prin show-urile lui Benji B, pe vremea când mixa la Radio 1 Extra. A acordat și interviuri în cadrul show-urilor de acolo, a pus și câteva mix-uri, iar când scotea un album, intra imediat în playlist-ul lui Benji B.
Pritchard și-a început cariera undeva pe la începutul anilor 90 și a trecut prin foarte multe genuri muzicale, sub diferite pseudonime și diverși colaboratori (Troubleman, Reload Link, Harmonic 33, Harmonic 313, Afrika Hi-Tech-cu Steve Spacek-, Polusha și altele), cu diferite case de discuri. Veți crede că a produce muzică sub diverse „nume de scenă” este vreun fel de fiță. Nu este deloc așa. Producătorii folosesc câte un alt nume pentru fiecare gen de muzică, pentru a se diferenția. Asta, pentru că publicul consumator de muzică este destul de reticent la schimbări. Chiar Pritchard spune într-un interviu acordat site-ului de muzică The Milk Factory: „Recording things under different aliases gave me freedom to put out different styles of music without one being judged by another”. În al doilea rând este și o mișcare de marketing. Dacă tu ești cunoscut și ți-ai câștigat aprecierea publicului ca producător de grime, să zicem, în momentul în care vrei să te apuci de dubstep, drum and bass sau altele, riști să-ți pierzi publicul care te aprecia pentru stilul și sound-ul specific. Din păcate, aceasta a fost greșeala multor formații muzicale din anii ’90, care au încercat să își lărgească orizontul artistic, însă și-au pierdut fanii, chiar dacă ceea ce cântau era, în continuare, foarte bun. În ziua de azi, producătorii (cei englezi, în special), folosesc mai multe nume nume de scenă, pentru a putea crea o gamă muzicală mai variată, fără riscul de a pierde fani. Chiar și tânărul Ramadanman are un alt alias, Pearson Sound, sub care produce alt gen de muzică. Cu ceva mai mulți ani mai devreme a fost și Matthew Herbert, care s-a folosit de pseudonimele Wishmountain, Doctor Rockit, Rado Boy, Mr. Vertigo și Transformer.
Revenind la Mark Pritchard, mai adaug doar 2 lucruri: 1. Albumul 76:14, produs în 1994, în colaborare cu Tom Middleton, sub numele de Global Communication, a fost inclus în lista „1000 albums to hear before you die” a cotidianului The Guardian; 2. Citiți interviul acordat The Milk Factory (am pus link mai sus)- este o scurtă istorie a carierei sale muzicale și expune și câteva din ideile sale despre muzică.
Schimb, din nou, registrul muzical, ajungând la muzică 100% instrumentală. Ceea ce m-a uimit la această muzică nu este neapărat faptul că este cântată doar instrumental, ci că se folosește un singur instrument, chitara acustică.
Când am ascultat prima dată piesa Krushevo, aveam senzația că, pe lângă chitară, ar mai fi un instrument cu coarde și încă unul de percuție (recunosc, cultura mea în materie de instrumente muzicale nu este tocmai vastă). Nu știam cui aparține piesa și am început să caut pe internet. Așa i-am descoperit pe vecinii noștri apropiați, un macedonian și un sârb. Primul este Vlatko Stefanovski, al doilea Miroslav Tadić. Nu sunt vedete, sunt oameni trecuți de vârsta a doua, însă piesele de pe albumul Krushevo sunt cu adevărat sublime. Stefanovski este creditat ca fiind inventatorul stilului „etno-rock” în Iugoslavia anilor ’70 (pentru cei care nu stau prea bine la capitolul istorie politică, Macedonia era parte a Iugoslaviei la acea vreme). A avut diverse proiecte cu vocaliști, după care, prin anii ’90 s-a axat doar pe instrumental. Tot în această perioadă s-a întâlnit cu Miroslav Tadić, cu care a înregistrat albumul Krushevo (și altele, mai târziu). Miroslav Tadić a fost și este admirat pentru unicitatea muzicii sale, precum și fluența sa în a cânta muzică din diverse perioade.
Pentru că nu am găsit piesa mea preferată, Krushevo, am ales o alta de pe același album, varianta live.
Trecem din nou spre zona muzicii electronice, mai exact în zona electronic pop (a nu se confunda cu muzica pop cântată de Madonna pe negative electronice). Este vorba de The Knife, o trupă despre care am tot vrut să scriu, dar de fiecare dată mi-a scăpat. The Knife este formată din 2 suedezi, frate și soră și a luat naștere în 1999. Primul lucru care atrage atenția în muzica lor sunt mesajele pe care ei le transmit printr-un stil foarte bizar, chiar ocult, cum susțin și ei. Relația lor cu media este una limitată, iar în toate pozele în care apar, poartă măști, peruci, paltoane și diverse alte accesorii, menite să le ascundă identitatea (ei spun că asta reprezintă muzica lor și că nu ar vrea ca muzica lor să aibă vreo legătură cu ei, ca persoane). Până în 2006, s-au rezumat la muzică produsă în studio, afirmând că este greu de transpus pe scenă muzica electronică. Cu toate acestea, în urma turneului „Silent Shout”, din 2006 (turneu de promovare a albumului cu același nume), au scos un DVD intitulat „Silent Shout: An Audio Visual Experience”. Se găsește și pe youtube, în varianta de 50 minute (îl voi posta și pe acesta). Tot până în 2006, videoclipurile și le realizau singuri. Pentru videoclipurile de pe albumul „Silent Shout” și efectele vizuale din turneul de promovare au colaborat cu un regizor suedez. În același an au câștigat premiile Grammy suedeze, însă nu s-au prezentat la ceremonie.
Cei doi se declară total anti-comerciali și de aceea refuză și aparițiile în public. Au propria casă de discuri, iar albumele sunt distribuite în locații alese de ei. Totuși, un cover după una din piesele lor a fost folosit într-o reclamă la un mare producător de electronice. Cei doi au motivat acest lucru spunând că au nevoie să-și finanțeze casa de discuri.
Mai multe detalii despre ei puteți afla citind biografia trupei de pe site-ul oficial.
Mai jos, „Like a Pen”, de pe albumul Silent Shout. Dedesubt, filmul de 50 de minute, Audio Visual Experience. Merită din plin să vă „răpiți” aproape o oră din timpul liber pentru a-l urmări. Spectacolul este absolut splendid, iar vocea ei (Karin Drejer Andersson), sublimă.
Pentru final am păstrat partea cea mai „grea”. De Roni Size probabil că ați auzit o parte dintre voi (în special cei pasionați de drumn and bass) și îl știți ca unul din pionierii acestui gen de muzică. Mai există cel puțin unul, pe nume Photek (Rupert Parks, pe numele său real), producător și DJ englez, stabilit în Los Angeles, SUA. Prima sa piesă a ieșit în 1992 și de atunci și-a perfecționat stilul, devenind unul din cei mai respectați DJ și producători.
Prima jumătate a carierei (din ce s-a scurs până acum) și-a dedicat-o mai mult DJ-ing-ului, remixând numeroase piese (printre care și „Hand That Feeds”, a celor de la Nine Inch Nails). Muzica produsă de el era mai mult spre zona ambientală (un amestec de jazz, linii de contrabas, muzică și cultură japoneză) decât drum and bass, urmând ca în 1998 să „devieze” mai mult spre acesta din urmă. A mai trecut și prin hip-hop, house și techno de-a lungul carierei, însă stilul său rămâne unul unic. Spun asta, pentru că am ascultat interviul din show-ul Benji B de săptămâna aceasta (îl mai puteți asculta aici, până miercuri noapte), în cadrul căruia a și „plasat” un mini-mix. De curând, a lansat EP-ul „Avalanche”. Și el, ca și alți producători menționați mai sus, a avut proiecte sub diverse pseudonime. Dintre acestea, aș vrea să ascultați o piesă produsă sub numele de Studio Pressure. Se numește „First Sequence” și este prima piesă scoasă cu casa proprie de discuri. Înainte de a o asculta, aș vrea să vă gândiți că ea a fost produsă în 1994, adică acum 17 ani. Eu sunt încă foarte surprins de ce muzică putea să producă un om la acea vreme…
mulțumesc celor care și-au exprimat părerea: