10 (+1) piese necomerciale (V)

Voi începe de această dată cu finalul, deci cu piesa „+1”. Este o piesă specială, îmi aduce aminte de week-end-urile din copilărie când ne trezeam cu Phoenix, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Guns ‘n Roses (pe vremea când Axl Rose mai avea voce – Use your Illusion) și alții. Era uneori enervant, pentru că nu știam cum să mai „furăm” câteva ore de somn. Acum îmi dau seama cât ne-a ajutat în formarea unei culturi muzicale. Pentru asta îi sunt recunoscător tatălui meu, cel care „dădea trezirea” și aș vrea să-i dedic următoarea piesă, cu aceeași speranța că a plecat spre o lume mai bună. Nu știu despre alții, dar mie versurile piesei îmi amintesc mereu de copilăria petrecută cu el și îmi dau o stare de spirit cu totul specială.

Notă: Pentru o audiție de calitate, este absolut obligatoriu ca piesele de mai jos să fie ascultate cu ajutorul unui set de redare audio hi-fi (fie el boxe de peste 40W, fie căști care nu permit „ieșirea” sunetului). Dacă sunteți în căutarea pieselor la modă „I follow rivers” – Likke Li sau „Someone Like You” – Adele, ați greșit locul.

Când 3 artiști desăvârșiți se strâng la un loc și se gândesc la o colaborare, nu are cum să nu iasă o muzică excepțională. Este vorba de Four Tet (a.k.a. Kieran Hebden), Burial și Thom Yorke. Dacă despre Four Tet și RadioHead (Thom Yorke este vocalistul trupei) am scris și cu alte ocazii, despre Burial nu am apucat încă, deși îl ascult de ceva vreme. Din păcate (sau din fericire), nici nu sunt prea multe de spus despre el – muzica lui vorbește de la sine. Este genul de producător pe care nu îl poți încadra într-un gen muzical anume. Am observat că mulți ascultători îl încadrează în categoria „dubstep”. N-aș zice… Problema este că lumea începe să pună eticheta „dubstep” pe cam toată muzica electronică ce iese de la producători mai „underground”. Asta, și datorită faptului că dubstep-ul începe să devină, încet-încet, mainstream. Dacă vă place piesa „Street Halo” a lui Burial, scoasă tot anul acesta, în mod sigur o să vă placă și cea de mai jos.

Aș mai adăuga doar că am fost foarte surprins să observ că un vocalist poate fi capabil să producă muzică electronică atât de plăcută auzului… Dacă nu mă credeți pe cuvânt, dați click aici și ascultați mix-ul lui din cadrul show-ului găzduit de Mary Anne Hobbs (she’s back!) la Xfm London.

De Koreless am auzit prima dată tot în cadrul unui show găzduit de M.A.H. (pe atunci, la BBC Radio 1) – cred că era piesa „up down up down”. De atunci a mai scos câteva piese, printre care și cea de mai jos. Ca și ceilalți producători de dubstep, Koreless (Lewis Roberts, pe numele său real) nu putea fi decât un puști (19-20 de ani) britanic (personal, la ora actuală consider că în Marea Britanie se „întâmplă lucrurile” în materie de muzică). Are, totuși ceva aparte – dacă ar fi să-i dau un nume, l-aș numi „deep/soulful dubstep”. Un editorialist de la The Guardian (Paul Lester, pe numele său) spunea despre muzica lui Koreless următoarele: că „It is 2-step of the most serene kind, designed for late-night listening, nocturnal electronica with lots of space and a silence between the beats that speaks volumes.” Vă recomand să citiți întregul articol (aici).

De fiecare dată când aud de / îl ascult pe Zomby îmi aduc aminte ce „săpături” am făcut pentru a găsi piesa Tarantula. Benji B o pusese pe fundal, într-unul din show-urile sale, menționând doar numele producătorului. Fratelui meu (cel cu care mai fac schimb de experiențe muzicale- mai mult iau eu experiență de la el ) o auzise și îi plăcea. Știindu-mă un bun căutător în mediul virtual, m-a rugat să aflu numele piesei. După vreo oră am aflat și numele și am găsit și piesa. De atunci am mai ascultat și Ploka Dot, Digital Fauna sau Digital Flora. Anul trecut am ascultat, în cadrul ultimului show M.A.H. la BBC 1 „Natalia’s Song” (mi-a fost greu să aleg între ea și piesa de mai jos), care are o cu totul altă abordare.

Și el este un producător mai degrabă nou ( în 2007 a lansat primul album). A colaborat cu casa de discuri Hyperdub (casa de discuri a lui Kode 9, cu care colaborează și Burial). Dacă vrem să-l includem într-un anumit gen muzical, ar fi o combinație de dub, dubstep și grime. Dar mai bine să n-o facem și să ascultăm. Are rost să mai spun că este din Marea Britanie și el?

Ei bine, după atâția tineri producători englezi de excepție din zona dubstep-ului, aș vrea să „rup” puțin ritmul pentru a trece la partea a doua a articolului de față. Următorul pe listă este unul din „pionierii” techno-ului din Detroit – locul în care se spune că a luat naștere și muzica house (dacă citiți numărul 45 al revistei Waxpoetics  – Detroit Techno sunt mari șanse să vă schimbați părerea și chiar să descoperiți că nu Frankie Knuckles este „tăticul” acestui gen).

Recunosc că știam prea puține despre el până să-l aud într-un interviu la BBC 1. A fost o adevărată încântare să-l ascult povestind despre începuturile muzicii techno, despre infleunța majoră pe care Kraftwerk a avut-o (și încă o mai are) asupra tuturor genurilor derivate din muzica electronică… Nu în ultimul rând, muzica lui Richie Hawtin a fost pentru mine un adevărat remediu – minimal techno spun unele surse că s-ar numi muzica sa, eu aș spune un fel de chillout electronica. Piesa de mai jos o poți asculta liniștit (ă) atunci când vrei să te relaxezi sau, de ce nu, cum spune un comentariu de pe youtube, noaptea, înainte de culcare. Deși pare lungă (are aproape 10 minute), credeți-mă că își merită fiecare secundă de ascultare. Ea face parte din albumul „From Within 3” – colaborare cu Pete Namlook- care este, de fapt, un întreg mix. „Part X” o consider, personal, cea mai reușită. Țineți cont că albumul a ieșit în 1997.

O muzică destul de ciudată, chiar „greu de digerat”, aș spune pentru a caracteriza ceea ce face Shackleton. Puțină lume a auzit de el (poate nici eu nu aș fi auzit dacă nu ar fi fost fratele meu, care mi-a dat să ascult „Hamas rule”. Dubstep? În niciun caz – într-un interviu acordat Resident Advisor (vă recomand să-l citiți în întregime aici) spune că la un concert a fost huiduit de către public, care cerea muzică dubstep – cum spuneam și mai spre începutul articolului, dubstep-ul devine din ce în ce mai cunoscut (în special de către adolescenți) și chiar o condiție pentru a fi cool în ziua de azi, pentru adolescenți o reprezintă ascultarea acestui gen muzical.

Ceea ce face el este mai degrabă un stil eclectic- un mix de jungle, muzică orientală (ascultă Hamas Rule), pe alocuri chiar sinistră, cu beat-uri mai puțin „ordonate” aruncate pe fundal. Ca să-ți placă Shackleton trebuie să ai răbdare, să încerci să înțelegi muzica lui și, mai ales, să fii „destupat” muzical.

Următorul pe listă aș putea spune că este un reprezentant al noului curent în muzica house. Cred că mai degrabă a reușit să aducă muzicii funk ceea ce avea nevoie pentru a rămâne, în continuare, un stil apreciat. Este vorba de amprenta electronic(ă)a, ce îi dă un cu totul și cu totul alt sound. Dacă aș fi DJ într-un club, cu siguranță piesele sale nu ar lipsi din playlist. De curând, a remixat și foarte cunoscuta piesă (chiar hit-ul, ar spune unii) a(l) lui Sidney Samson, „Riverside”. Căutați remix-ul pe youtube, merită ascultat. Personal, cel mai mult îmi plac „golds to get”, „against yaself” și „cheese and bun”. Pe ultima din ele am auzit-o la BBC 1 și mi-a plăcut prea mult ca să nu caut și alte piese de-ale lui. Mi-a fost destul de greu să aleg dintre ele, recunosc. Este vorba de Lil Silva, un producător britanic (vă mai surprinde că este tot britanic? pe mine nu ) de 21-22 de ani.

Veți spune că face parte dintr-un alt peisaj… Și așa și este. Cu riscul de a rupe, din nou, ritmul, includ în acest articol și o artistă foarte apreciată de critici, deși atât de puțin cunoscută. De curând a primit pentru a doua oară în cariera ei Mercury Prize (singurul artist britanic, din istoria premiilor, care reușește această performanță), distincție care se acordă pentru cel mai bun album din Marea Britanie. O alternativă la Brit Awards, Mercury Prize își desemnează câștigătorii cu ajutorul unui juriu format din muzicieni, jurnaliști, oameni din industrie și personalități muzicale din zonă. Aș spune că este o performanță chiar și numai prin prisma faptului că albumul său a concurat cu „James Blake”, aparținând producătorului cu același nume (l-aș putea numi chiar genial pe acesta – am inclus într-unul din articolele anterioare și piesa „Limit to Your Love”), cu „21” al lui Adele și altele.

Îmi amintesc că ascultam pe ascuns caseta fratelui meu (un alt om căruia îi datorez mare parte din cultura mea muzicală) când aveam vreo 9-10 ani și „Down By The Water” era preferata mea. Mai târziu (după vreo 10-15 ani) mi-am adus aminte de ea și am piratato „piratat-o”. Pentru cine nu știe melodia, artista se numește PJ Harvey și a postat întregul album „Let England Shake” pe youtube. Ba mai mult decât atât, fiecare piesă are și un videoclip. De această dată nu am mai piratat și am cumpărat CD-ul de pe amazon.com. Costă doar 10$ și merită ascultat în întregime.

În „10 piese necomerciale (IV)” scriam despre Mark Pritchard și Steve Spacek și vă recomandam piesa „Turn It On”. Ei bine, cei doi formează acum un duo, pe nume Africa Hitech. Nu este deloc întâmplător numele ales – ce fac acești oameni este absolut imposibil de copiat sau egalat în vreun fel. Au reușit ceea ce puțini ar fi crezut pe vremea lui Fela Kuti (fondatorul afrobeat-ului): au dus afrobeat-ul în zona electronica, l-au combinat cu puțin jungle, iar ceea ce a rezultat… n-am cuvinte. Dacă a fost cineva la concertul lor de luna trecută din București, îl rog să-mi spună cum sună live. Albumul scos anul acesta se numește „60 Million Miles”, iar piesa mea preferată nu putea fi decât „Out in The Streets”. Și „Cycling Sun” sună bine de tot.

Închei cu 2 piese de hip hop (hip hop reprezintă o cultură, nu un gen muzical) rap. Ar fi trebuit să fie 3, dar nu reușeam să mă încadrez în cele 10. O voi include pe a treia în următoarea serie, promit. Se pare că 2011 a fost un an prolific și pentru acest gen. Câțiva dintre „grei” au scos albume la care au lucrat, aș zice, destul de mult. Primul este unul din cei mai vechi producători, omul care a deschis noi orizonturi pentru muzica rap, aducând și influențe electronice. Unul din albume a fost realizat doar din sample-uri – pentru anul 1996 a fost ceva revoluționar. Albumul s-a numit „Endtroducing” și se mai ascultă și astăzi de către pasionații de muzică. Au urmat încă 2 albume, în 2002 și 2006, iar la începutul acestui an anunța un album de excepție. A făcut asta prin maxi-single-ul „I Gotta Rock”, cu 2 piese absolut demențiale.

Desigur, este vorba de DJ Shadow, iar piesele se numesc „I Gotta Rock” și „Def Surrounds Us”. Albumul anunțat la începutul anului se numește „The Less You Know The Better” și a fost lansat săptămâna aceasta (pe 27 septembrie). Recunosc, încă nu am ascultat nicio piesă de pe el. Dar de îndată ce termin de scris articolul, voi căuta. Mai jos am pus „I Gotta Rock”. Nu uitați că aveți nevoie de un set de boxe sau căști Hi-Fi – sunt câteva „trucuri muzicale” greu de identificat pe boxe de laptop sau de computer (sub 30W putere de ieșire).

Să vorbești despre Beastie Boys este ca și cum ai vorbi despre rotația planetelor în jurul Soarelui… Dacă n-ai auzit de ei, ori ești prea tânăr sau prea bătrân (ai o scuză, în acest caz), ori n-ai ascultat muzică la viața ta… Totuși, „prea bătrân” ar trebui să însemne că ai peste 50 de ani, pentru că anul acesta Beastie Boys aniversează 30 de ani de la lansarea primului lor album. Și cum altcumva puteau s-o facă decât prin lansarea unui album aniversar. Și cât marketing a avut în spate această lansare… Formidabil! Ai noștri sunt la ani lumină de ei…

Știau că vor „scăpa” piese pe youtube, așa că s-au hotărât să creeze un site dedicat albumului (când intrai pe beastieboys.com te redirecționa pe acest site), unde au încărcat un podcast cu absolut toate piesele de pe acesta. Nebunie? După vreo 2 săptămâni aveau sute de mii de like-uri pe pagină și zeci de mii de tweet-uri. Firma de distribuție a albumului nu a făcut față comenzilor de discuri de vinyl și CD-uri. Mie mi l-au putut trimite abia după o lună din momentul în care am plasat comanda (a ajuns după vreo 3 – am descris în articolul anterior care au fost motivele). Atenție! Fiecare material audio venea cu un bonus (proporțional cu valoarea comenzii, desigur) – eu am primit, pentru CD, un tricou cu „The Therapist” – foarte haios. La pachetul Deluxe (79$) primești Vinyl-ul în 2 exemplare (180 grame), CD-ul, digital download card, 2 extra-piese și un remix în format digital, tricoul și varianta HD video-ului de promovare a albumului.

Ca să revenim la muzica lor, eu unul ascultam prin 1993-1994 Ill Communication pe casetă, adusă de tatăl meu de prin delegațiile sale prin fostul bloc sovietic. Asta, pentru că toți cei 3 frați eram înnebuniți după „Sabotage”. Videoclipul rămâne, după mine, un „milestone” în industrie.  Iar piesa… este și va rămâne mult timp în folder-ul meu de muzică. Beastie Boys sunt (împreună cu The Prodigy și Rage Against The Machine) una din formațiile mele preferate „all-time”. Și, cred, singura trupă de rap care a rezistat 30 de ani.

Albumul se numește Hot Sauce Committe și include colaborări cu Santigold, Nas (Too Many Rappers, o piesă foarte bună) și alții. Mai jos, piesa mea preferată de pe album, dar și video-ul de promovare, pe care ar fi mare păcat să nu-l urmăriți. Veți recunoaște actori de comedie (și nu numai) cunoscuți, foarte haioși.

zece piese necomerciale (II)

Pentru că există cel puțin o persoană care și-a dorit o continuare a recentului articol, am hotărât să mai caut prin „cutia magică” (propriul laptop) 10 piese. Diferența constă în faptul că, de această dată, voi încerca să abordez cât mai multe stiluri muzicale.

Nu uitați ce spuneam și în articolul anterior- acesta NU este un articol pentru ascultători de manele, clubberi, rockeri („metalari”) și alte astfel de „fenomene”.

Voi începe cu stilul rock (psychedelic, acid) și un artist despre care voi spune doar atât: Este considerat a fi cel mai bun chitarist din istoria muzicii (există și unii critici care îl dau pe Eric Clapton ca cel mai bun, dar aceștia reprezintă o minoritate), a făcut senzație la Woodstock în 1969 (în 1994 a ieșit pe piață un album live cu toate piesele de la acea ediție a festivalului, album pe care l-am primit și eu de la fratele meu). Imediat după acel festival, agentul lui Miles Davis aranjase o colaborare între cei doi maeștri ai muzicii, însă acesta a decedat în ziua anterioară întâlnirii cu Davis, din cauze încă necunoscute.

Ca o curiozitate, artistul nostru nu știa să citească notele muzicale (conform spuselor lui Miles Davis, din autobiografia sa). Dacă nu ați ghicit despre cine este vorba, nu știți nimic despre muzică. Din piesele înregistrate la Woodstock, am ales-o pe preferata mea – Izabella.

Later edit: Din motive ce țin de drepturile de proprietate, de fiecare dată când cineva pune piesa pe youtube, ea este retrasă pentru că violează „owner rights”. Astfel, am înlocuit piesa „Izabella” cu „Spanish Castle Magic” (dacă îmi aduc bine aminte, era una din preferatele tatălui meu), înregistrată tot la Woodstock. Totuși, vă recomand să ascultați și Izabella, dacă aveți posibilitatea.

A doua piesă se înscrie în stilul electronic- îmi vine foarte greu să definesc exact genul muzical, pentru că muzica sa diferă de la o piesă la alta- unele bat spre alternativ, altele spre dubstep etc. Ceea ce face el este o îmbinare a jazz-ului și rap-ului cu electronica, câteva elemente de techno (chiar și house, din când în când) pe ici pe colo și iese ceva ce sigur nu ai mai auzit până atunci. Alături de Flying Lotus (despre care am mai scris în câteva rânduri) îl consider unul dintre puținii producători care creează muzică. Unele publicații engleze îl consideră un pionier al genului „folktronica”.

Și-a început cariera muzicașă în 1998, a remixat piese aparținând unor producători mai cunoscuți, precum Radiohead, Bonobo, Thom Yorke, Badly Drawn Boy ș.a., dar cea mai importantă parte a carierei sale (zic eu) a fost colaborarea cu Steve Reid (care a cântat alături de marele Miles Davis), împreună cu care a scos un album de muzică… improvizată (personal, am piesele ”Soul Oscillations” și ”Electricity and Drums Will Change Your Mind” de pe albumul respectiv). În 2009 a mai scos un album în colaboare cu Burial (unul din „greii” dubstep-ului)

Găsiți un mix foarte bun de-al său în arhiva Red Bull Music Academy Radio (RBMA Radio)- cel de pe BBC nu cred că mai poate fi ascultat din arhivă, însă sunt sigur că se găsește pe undeva un podcast.

El este Four Tet, pe numele său adevărat Kieran Hebden. Mai jos, una din piesele care nu pot fi încadrate într-un anume gen muzical.

Următoarea piesă aparține dub-ului și este produsă de Sideshow. Din nou, un englez (Fin Greenall a.k.a. Fink), producătorul din spatele proiectului „Sideshow” (Fink la chitară și producător, Guy Whittaker – bass, tobe/percuție – Tim Thornton, voce – Paul St. Hilaire). Ca o curiozitate, Fink a colaborat și cu Bonobo pe albumul din 2006 (Days to Come), pe piesa ”If You Stayed Over”.

Mai jos, ”If alone”, varianta originală, ce face parte din EP-ul cu același nume (mai conține 5 remix-uri ale piesei).

Următorul este cel pe care îl numeam într-un articol anterior „The Master”- este vorba de Henrik Schwarz, considerat de pasionații de muzică unul din cei mai buni DJ-i din lume în momentul de față. O dovedește și în cazul de față, unde remixează ”Think Twice” (varianta single, din 2009), aparținând The Detroit Experiment (proiect muzical ce implică mai mulți artiști – din muzica jazz, în special- din Detroit). Este preferata mea din cele 10 piese prezentate în articolul de față.

Ca și gen muzical, îmi vine greu, din nou, să o încadrez- o combinație de jazz cu electronica- dacă ar exista stilul „jazztronic” sau „electro-jazz”, cred că acolo s-ar încadra.

Luăm o scurtă pauză de la muzica electronică (revenim mai târziu la ea), pentru a asculta un afrobeat clasic, de la cine altcineva decât fondatorul genului, Fela Kuti (despre biografia lui am scris într-un articol acum ceva vreme). O adaptare a unei vorbe celebre ar fi „mare om, mare artist”. Mai jos, Opposite People, una din piesele ce reprezentau o satiră la adresa societății nigeriene din vremurile sale.

Pentru piesa următoare, aparținând genului rap, trebuie să mulțumesc fratelui meu, un adevărat căutător de muzică bună. Este vorba de o piesă de rap old school- ritmat și armonios, fără scratch-uri, fără „scamatorii”, fără agresivitate. Puțini sunt cei care mai abordează rap-ul old school. Onra (pe numele său adevărat Arnaud Bernard) este un producător francez ce a colaborat cu o casă de discuri irlandeză pentru albumul de pe care face parte și ”rock on”. Long Distance este numele albumului și vă recomand să-l ascultați pe tot- toate piesele sună excelent; nu știți ce pierdeți dacă nu-l ascultați!

Cât despre Onra, după cum spune chiar el, „As other producers, I have very wide-range musical tastes but I come from 90′s Hip-Hop (East and West), R’n'B and New Jack. That’s the music I grew up to.”

Mai rămânem puțin în sfera non-electronica, pentru a asculta piesa „The Architect” a celor de la Deus, o trupă belgiană prezentă și la ediția 2008 a festivalului Stufstock de la Vama Veche (nu am fost prezent la festival, știu asta de la Flavius, care a fost acolo cu The Others). Detalii despre trupă… Au debutat la începutul anilor ’90 ca trupă de cover-uri, urmând ca în 1994 să scoată primul album cu piese proprii (”Worst Case Scenario”). În 2007 au pus bazele propriului studio, în care au și înregistrat cel mai recent album al lor, Vantage Point. De pe acesta face parte și piesa „The Architect”. Personal, îl consider un foarte bun album de muzică rock, printre preferatele mele. Spun asta pentru că mai sunt și piese precum ”Eternal Woman”, ”Oh your God”, ”Smokers Reflect” care sună foarte bine.

Nu în ultimul rând, trupa are un site foarte foarte foarte… OK bine pus la punct. Cred că mulți artiști/trupe l-ar putea lua ca exemplu.

Tot despre un ahitect vom vorbi mai departe, doar că este vorba de Architeq. Se pare că, pe cât de undeground sunt cele 10 piese, pe atât sunt și artiștii. Singurele informații pe care le poți găsi despre Acrhiteq (Sam Annand, pe numele său real) pe internet sunt țara lui de origine (Scoția) și că are câteva remixuri de excepție (printre acestea se numără și ”Carry On, Turn Me On”, a celor de la Space). Personal, l-am auzit prima dată, unde altundeva, decât la show-ul lui Mary Anne Hobbs de la BBC Radio 1. Acolo am auzit și piesa ”Birds Of Prey”, preferata mea de pe albumul ”Gold+Green”, scos anul trecut. Spun piesa preferată fiindcă mai sunt și „Sleeping Bear Lament”, „Meteorite Shower”, ”Dark Matter”, ”Into the Cosmos” si altele care sună excelent. Dacă vă place stilul electronica clasic, dub și jazz electronic, sigur o să vă placă și Architeq. Merită menționat că pe majoritatea pieselor sale colaborează cu instrumentiști. În cazul de față (piesa „Birds Of Prey”, pe care am ales-o) este vorba de bateristul Scott Donald.

Am aruncat o privire pe pagina sa de Myspace și, recunosc că la partea de „influences” sunt foarte multe necunoscute pentru mine (sunt în total, câteva zeci de nume). Nu am recunoscut de acolo decât Miles Davis, Radiohead, Alice Coltrane, Fela Kuti, Herbie Hancock, Tony Allen, The Beasty Boys, Jean Michelle Jarre, Kraftwerk și Jimi Hendrix.

Așadar, Architeq și „Birds Of Prey”, o variantă foarte sugestivă- este un videoclip cu însăși înregistrarea din studio. Spun sugestivă pentru că mă văd nevoit să repet că muzica electronică nu este așa ușor de realizat. Vă veți convinge și din acest clip.

În fine, primul dintre producătorii sau artiștii români despre care scriu pe aces blog (cu excepția The Others, o trupă foarte îndrăgită de mine). Și nu că nu aș aprecia artiștii sau producătorii, însă acesta este primul care a reușit să mă impresioneze cu adevărat. Am luat parte și la o perfromanță live de-a lui, în cadrul Dubstep Police, de acum câteva luni (am mers să-l văd/aud pe Joker, iar ulterior am aflat că era și producătorul român în deschidere). Stilul său muzical… foarte foarte greu de descris. Trece prin ambiental, jazz, experimental, hip hop… are și elemente de muzică clasică (unele piese sunt chiar realizate în colaborare cu orchestre simfonice). Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că este cel mai bun producător de muzică electronică (și poate nu numai) de la noi. În CV-ul lui pot fi găsite performanțe live în deschidere la concertele din România ale Faithless, Joker (în cadrul evenimentului menționat mai sus), Amon Tobin, Bonobo și alții.

Unele piese au ajuns pe coloane sonore de la spot-uri publicitare românești, altele pe coloane sonore ale unor campanii de promovare (vorbim aici de clipul de promovare a campaniei „Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007”). A mai mixat și cu ocazia unor alte evenimente culturale, dar și alte genuri (de curând a fost „responsabil cu sonorizarea” la Gala premiilor Effie România 2010).

Despre colaborări… foarte foarte multe. Enumăr doar câteva dintr ele, ale căror rezultate artistice mi-au încântat și mie urechile – CTC (după mine, cea mai bună trupă de rap din România, în momentul de față), Deliric (component al CTC), Maria Radu, Ada Milea, Vlaicu Golcea, Matze, DJ Vasile.

Cea mai grea parte a articolului de față a fost să aleg piesa mea preferată a lui Silent Strike. Pentru că și rap-ul rămâne genul meu muzical preferat, sunt pus în situația de a alege între „Echilibru” (feat. CTC, 2005) și „gloanțe oarbe” (feat. Deliric, 2009, piesă pe care am auzit-o interpretată și live). Am mers pe cea de-a doua variantă, cu un negativ în stil „avant hip-hop” (hip hop avantgardist, am vorbit de el în articolul despre Hudson Mohawke) și ceva mai agresiv.

Așadar, Silent Strike, unul din geniile muzicii românești (părere pur personală, desigur):

Şi, dacă tot am ajuns la partea cu muzică produsă în România, continuu cu o trupă de Drum and Bass (un stil pe care l-am redescoperit acum aproximativ un an, când am cunoscut şi o foarte dragă persoană mie). Originari din Braşov (ca şi The Others, o altă trupă talentată cu o muzică deosebită), oamenii au început să producă muzică prin 1999, cam în aceeaşi perioadă cu Unu’, cu al căror stil trebuie să spun că se aseamănă (a nu se citi “copiază”, pentru că nu mi se pare deloc). Spre deosebire, însă, de Unu’, aici vorbim de o adevărată trupă muzicală (voce, bass, percuţie, chitară).

Din 1999 şi până astăzi au cântat în diverse formule, au bătut la uşile multor case de discuri (de cele mai multe ori, din păcate, au fost refuzaţi- poate de aceea îi şi găsiţi în cadrul acestui articol- ce fac ei nu este deloc comercial) şi au ajuns, în final, să cânte din pură pasiune pentru muzică şi pentru ceea ce fac. Au fost prezenţi la TMBase în 2004 şi au colaborat şi cu DJ Nemo (originar tot din Braşov, am avut onoarea de a fi susţinut de el pe negativ, prin 2003). Mai multe detalii despre trupă şi piese de-ale lor găsiţi pe pagina lor de Myspace, pe care vă recomand călduros să aruncaţi o privire.

Ei sunt Aria Urbană şi îmi face o mare plăcere că i-am descoperit. Felicit şi postul de radio care a făcut posibil acest lucru, difuzând piesa “Doruri”.

Două cărți de excepție

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dragule cititor- nu este vreo carte de-a lui Frederic Beigbeder, nici de-a lui Paulo Coelho… De fapt, cele două cărți nu sunt scrise de vreun autor de romane. Ele sunt, de fapt o autobiografie și o biografie.

Prima dintre ele se numește „Miles: the Autobiography (Miles Davis with Quincy Troupe)”. Este vorba de unul din cei mai mari artiști din lumea jazz-ului, Miles Davis.

Cine a fost Miles Davis…? A inceput să cânte la trompetă la 13 ani; la 18 ani a plecat de acasă, pentru a studia la un colegiu de muzică din New York, unde se „învârtea lumea bună” a jazz-ului din acea perioadă. Acolo i-a găsit pe idolii săi, Charlie Parker si Dizzy Gillespie („Diz”, cum îl numeau apropiații- considerat înca unul din cei mai buni trompetiști din istoria jazz-ului). I-a luat locul lui Dizzy Gillespie în trupa condusă de Charlie Parker, dar a rămas bun prieten cu Dizzy, cu care el însuși spunea că purta discuții foarte interesante și de la care a învățat foarte multe (despre muzică dar și despre viață).

A schimbat foarte multe trupe de-a lungul carierei sale, la fel cum a schimbat și stilurile. În anii ’70 (dacă îmi aduc bine aminte), când toată lumea cânta bebop și jazz fusion (considerate a fi adevărata muzică jazz), el a arătat că are și abilități de manager: în ciuda tuturor criticilor, s-a hotărât să încerce câteva „deviații”, ajungând la „free jazz”, un stil derivat din jazz, dar care se adresa unui grup mai mare de ascultători, prin faptul ca ieșea din tiparele jazz-ului și era mai ușor „de digerat”.

După ce majoritatea jazzer-ilor au adoptat noul stil, Miles Davis avea să vină cu ceva absolut revoluționar la acea vreme: introducerea instrumentelor electronice in muzica jazz. Deși mulți o considerau o „blasfemie” la adresa acestui gen muzical, Davis a compus piese de excepție cu fenomenalii Chick Corea (la claviatura) și John MacLaughlin (chitara electrica; el avea să pună bazele Mahavishnu Orchestra, în anii ’70, trupă din care mai făcea parte și Billy Cobham, care a cântat, la rândul său, cu Miles Davis), pe albumul considerat (încă) a fi unul din cele mai bune ale muzicii jazz: Bitches Brew. Printre artiștii de excepție cu care Davis a colaborat de-a lungul carierei se mai numără John Coltrane, Herbie Hancock, Bill Evans și Tony Williams („to name just a few”).

Și-a dorit să colaboreze cu marele Jimi Hendrix (cel mai bun chitarist din istorie, deși nu știa să citească notele muzicale) și aranjase cu agentul acestuia să se întâlnească la Londra, pentru a înregistra în studio câteva piese. Din păcate, Hendrix a murit cu o zi înainte de întâlnirea cu Davis (cauzele deja sunt știute de către toată lumea). A spus în repetate rânduri că muzica electronică reprezintă viitorul și acesta este unul din motivele pentru care a îmbinat acest tip de muzică cu jazz. În același timp, era foarte pasionat de muzica simfonică și era atent la compozitorii moderni (Maurice Ravel este primul care îmi vine în minte acum). A făcut ceea ce niciun artist de jazz nu a reușit la vremea respectivă: să țină pasul cu evoluția muzicii, păstrând, însă, sound-ul jazz-ului în piesele sale. Și pentru asta merită tot respectul, zic eu.

Despre viața lui… Desigur, a fost una foarte agitată: de 3 ori s-a apucat de droguri și de fiecare dată a reușit să se lase. Din păcate, a asistat la moartea multor prieteni de-ai săi, cauzată de supradoze de droguri (Charlie Parker și John Coltrane sunt doar 2 nume importante). A avut probleme numeroase cu poliția americană (desigur, de cele mai multe ori, aveau la bază rasismul polițiștilor de la acea vreme) și de multe ori îi era interzis accesul în anumite cluburi din simplul motiv că era de culoare. Îi plăcea sportul și era foarte atent cu imaginea sa publică (dacă găsiți videoclipuri cu el din anii ’80, veți vedea că se ținea bine, pentru un om la vârsta lui, care trecuse prin 3 cure de dezintoxicare și alte câteva de dezalcoolizare). Ca să scape de dependența de heroină, s-a apucat de box (Bobby McQuillen i-a fost antrenor), insipirat fiind de Sugar Ray Robinson.

Cartea în sine reprezintă o adevărată lecție de viață și despre ce presupune o carieră muzicală (sau ce presupunea, la vremea respectivă). În plus, este scrisă într-un stil de-a dreptul original (plin de expresii din jargonul jazzer-ilor și aproape fiecare frază conține „motherfucker(s)” sau „hip” etc.).

Cu ce m-a influențat pe mine cartea respectivă… mi-a deschis orizontul spre mult mai multe genuri de muzică. Am învățat să apreciez artiștii buni, chiar dacă genul de muzică pe care îl cântă nu este pe gustul meu. Miles Davis a fost un om modest, nu avea obiceiul de a trata oamenii de sus, dar era foarte sever cu el insusi, cu prietenii și, mai ales, cu artiștii.

Două citate care mi-au rămas în minte:

„If they act too hip, you know they can’t play.”

„Knowledge is freedom. Ignorance is slavery”

A doua carte de excepție… biografia lui Fela Kuti (Olufela Olusegun Oludotun Ransome-Kuti, pe numele său adevărat)- „Fela. The Life And Times Of An African Musical Icon”, scrisă de Michael E. Veal-, cunoscutul (la vremea lui) artist nigerian. Fela a fost cunoscut nu neapărat ca un muzician extraordinar, ci mai mult ca unul din cei mai influenți oameni din societatea nigeriană a secolului 20.

S-a născut într-o famile mai degrabă modestă (mă refer la starea materială), dar a avut norocul să aibă ca părinți 2 intelectuali (unul din extrem de puținele cupluri de acest fel din Nigeria, la mijlocul secolului). Mama sa a rămas chiar în istorie ca una din cele mai active luptătoare ale mișcării feministe din Africa (a fost chiar liderul acestei mișcări) și activistă în mișcarea anti-colonialistă. A avut numeroase confruntări cu forțele de ordine din Nigeria și a fost chiar bătută de așa-zișii oameni ai legii. Tatăl său, directorul unei școli, a fost fondatorul și președintele primului sindicat al profesorilor din istoria Nigeriei.

Părinții vroiau ca el să urmeze școala de medicină, însă el a renunțat și s-a înscris la școala de muzică din Londra. Nigeria fiind o colonie britanică, știa că are șanse foarte mari să-și formeze o cultură muzicală aleasă în Anglia. Nu degeaba avea să pună bazele unui nou gen muzical, afrobeat-ul (Dacă ați ascultat vreodată Antibalas, aveți idee cum sună, deși este deja un stil destul de cunoscut), o combinație de jazz si funk cu highlife-ul african (un gen muzical „la modă” în acele vremuri, care garanta sucesul comercial în Nigeria). Începutul său de carieră a fost unul absolut fulminant, oamenii erau foarte entuziasmați de stilul său muzical inconfundabil, caracterizat prin ritmurile de afro-beat completate de versuri satirice, în special la adresa liderilor statului, pe care i-a contestat aproape permanent. Publicul vedea în el un lider de opinie. El a fost unul din foarte puținii oameni care au avut curajul să critice public „sistemul”, fără a fi „linșat” (cum s-a întâmplat cu alți contestatari). A ajuns un adevărat erou al poporului și niciun conducător nu a vrut să riște prin a-l transforma în martir. Ajunsese atât de faimos, încât la un control de rutină al unor soldați, aceștia au fost opriți de către superiorul lor, care l-a recunoscut pe Fela și care, deși era un subordonat al celor pe care artistul îi critica, îl aprecia atât de mult încât refuza să-i facă vreun rău.

Clubul său, „The Shrine”, era cel mai frecventat din toată regiunea. Pe lângă spectacolul pe care-l oferea, atât prin muzica sa și dansul de scenă, dar și prin dansatoarele sale (îmbrăcate destul de sumar), marijuana era aici „ca la ea acasă”. Deși au avut loc câteva raiduri destul de severe ale poliției locale, efectele acestora au fost de durată scurtă. Fela însuși spunea că nu poate renunța la marijuana fiindcă asta i-ar răpi din creativitate. Undeva prin anii 80, când în Nigeria avea loc cel mai important festival muzical al Africii (îmi scapă acum numele), la care luau parte numeroși oameni importanți din industria muzicală europeană sau americană, Fela a refuzat să urce pe scenă, motivând că festivalul este un mare fiasco, unde se promovează doar muzica comercială și nu se cântă adevărata muzică tradițională. Nu a durat mult până ca invitații străini să audă de Fela si „casa” lui, The Shrine și să umple clubul. Fela reușise încă o dată să sfideze „sistemul”…

Revenind la muzica sa… ca și Miles Davis, a căutat să-și perfecționeze muzica în continuu, încercând oarecum să „educe” publicul. Multă vreme a cântat în fața unui public format din 10-20 de oameni (care erau, de fapt, familia sa și prietenii), dar nu s-a dat bătut. Văzând că publicul nigerian nu îl mai ascultă, a pornit în diverse turnee, cu Africa 70 și (mai târziu) cu Egypt 80, prin continentul African, dar și prin SUA sau Europa. Aici a devenit foarte apreciat de către publicul cunoscător și a revenit cu alte turnee.

Stilul său, absolut original, era apreciat în special pentru versurile satirice (uneori, în timpul pieselor, instrumentiștii se opreau, iar el continua să recite versurile, ca pe o poezie) la adresa societății, dar mai ales la adresa soldaților (care erau, de fapt, poliția locală și cu care a avut mai multe „răfuieli”) sau a politicienilor, dar și pentru felul în care Fela sufla la trompetă (spre sfârșitul vieții, după o altercație cu poliția locală, nu a mai putut sufla la trompetă din cauza unei fracturi la maxilar).

În 1977, după lansarea (după ce, în prealabil, fusese „sfătuit prietenește” de către oameni din armată să nu riște) „hit-ului” „Zombie” (denumire generalistă dată soldaților din miliția nigeriană), foarte apreciat de către public, Fela și-a văzut munca de o viață distrusă. Sediul casei sale de discuri, Kalakuta Republic, studioul de înregistrări, instrumentele, casetele originale cu toate piesele sale și filmul autobiografic la care lucra de foarte mulți ani, au fost arse, împreună cu clubul în care cânta, noapte de noapte, de la începutul carierei sale muzicale. Mai mult decât atât, mama sa a fost aruncată de la etaj, ceea ce i-a provocat, mai târziu, moartea. Mulți sunt încă de părere (conform autorului biografiei) că acest episod l-a marcat profund pe Fela, care ținea foarte mult la mama sa. A fost o perioadă de câțiva ani în care nu a compus nicio piesă, mulți din membrii trupei fiind nevoiți să-și caute de lucru în alte părți.

În schimb, și-a creat propriul partid și a încercat să candideze la alegerile prezidențiale, însă i-a fost refuzată această posibilitate. Este greu de spus care ar fi fost șansele ca cel supranumit „The Black President” să ajungă în rolul de conducător al statului, mai ales după controversatul eveniment în care s-a căsătorit cu toate dansatoarele trupei sale (peste 30 la număr)- se știe că a fost dintotdeauna un adept al poligamiei. Unii spuneau că poate ar fi mai bine să facă ceea ce știe mai bine (muzică), nu să intre într-un domeniu pe care îl cunoaște prea puțin.

După cum spuneam și mai sus, el a avut un impact uriaș asupra societății în care a trăit, prin criticile permanente la adresa conducătorilor care nu făceau decât să ducă țara în situații economice dezastruoase; a fost un susținător al independenței Nigeriei, și mai ales al culturii africane (avea obiceiul de a critica „băieții” îmbrăcați la costume, pe care îi numea „yellow people”- spunea că deveneau galbeni fiindcă încercau să se „spele” de „culoarea” lor naturală); deși Nigeria este o țară în care sunt prezente cele două religii care se bat cap în cap de atâtea secole- islamismul și creștinismul, Fela a avut grijă să nu se implice în conflicte religioase. I-a respectat atât pe islamiști, cât și pe creștini, considerând că religia nu este ceva atât de important încât să merite vreun conflict.

În 1997, anunțul morții sale a creat un val de tristețe, nu doar în Abeokuta (orașul său de origine) sau Africa, ci la nivel mondial. Câteva state americane chiar au decretat ziua morții sale ca zi de doliu. Peste 2 milioane de oameni au fost prezenți la funeraliile sale, făcând imposibil accesul pe străzile din Abeokuta. Mirosul țigărilor de marijuana se simțea de la mare depărtare, însă armata a realizat că ar fi fost absurd să aresteze pe cineva pentru consum de droguri tocmai la funeraliile lui Fela.

S-a spus despre el că ar fi putut ajunge mai cunoscut chiar și decât Bob Marley în America și Europa, dacă ar fi acceptat să meargă pe mâna unor manageri profesioniști. A preferat, însă, să se ocupe el de trupă, concerte și muzică, chiar dacă asta însemna să nu aibă destui bani pentru a-i plăti pe toți membrii trupei, motivând că el nu vrea să ajungă să cânte pe placul maselor.

Într-un interviu acordat unui reporter, în 1986, spunea: „I have opened the eyes of the people to opression in our continent. The people know I did it. I’m honest and consistent. That’s enough.”

Un fragment din finalul biografiei: „His musical talent ould have had him ensconced in a life of fashionable exile in a foreign musical capital, such as Paris, London or Los Angeles; instead, he placed his entire career at the service of his people, and for this he died a Nigerian hero. The outpouring of emotion as Nigerians bade him farewell reflected the reality that in a country of 100 million people, he more than anyone else had dared to speak the truth to the country’s rulers so directly. [...] No president in the world could witness this kind of affection at his burial and it just goes to show what Fela really means for the people of this country.”

O carte care merită citită nu doar pentru viața lui Fela, ci și pentru că oferă o imagine foarte amplă asupra culturii africane, a modului de viață al oamenilor de acolo, dar și asupra scenei politice (formată, în mare parte, din dictatori).

Din păcate, chiar dacă în momentul de față ma aflu în posesia ambelor cărți, ele nu îmi aparțin și trebuie să le înapoiez cât de curând persoanei care mi le-a dat. Spun din păcate fiindcă am mari dubii că le veți găsi în România…