Nostalgia… dăunează?

Nostalgia este un sentiment care ne încearcă pe toți, din când în când (pe unii, mai des). Sunt momente în care medităm la lucrurile, întâmplările, faptele, oamenii care au făcut parte din viața noastră, la un moment dat… Sunt momente în care ne întrebăm dacă am urmat „calea cea bună” în viață, dacă suntem fericiți cu noi înșine, dacă am realizat ceea ce ne-am propus etc. Ajungem să comparăm, de fapt, o perioadă trecută (inclusiv planurile de viitor pe care le aveam la vremea respectivă)

Ei bine, pe mine unul, nostalgia mă cuprinde destul de rar și se întâmplă, în special, toamna, mai ales când afară este o vreme ploioasă (cum este și la momentul scrierii articolului de față). Doar că, anul acesta, ceva s-a schimbat… înainte evitam să mă las cuprins de nostalgie fiindcă se întâmpla destul de des să-mi dau seama că viața mea nu este așa cu mi-aș dori să fie, că deciziile pe care le-am luat nu au fost cele mai bune, că viitorul este cam „în ceață”; acum, sentimentul este total opus. Privind în urmă- nu mai departe de 3 ani-, îmi dau seama cât de multe s-au schimbat în viața mea: studiam la o facultate de nivel mediocru, în cadrul pseudo-universității Spiru Haret, eram într-un oraș în care nu știam pe nimeni, în afară de câteva rude din partea mamei; ne-am mutat de vreo 3 ori în decurs de doar câteva luni și chiar și casa  în care am locuit timp de jumătate de an mi-a oferit o ambianță deloc plăcută; mi-am suprasolictat spatele timp de 2-3 luni, cărând în fiecare zi câte 50-60kg de maculatură (pliante pe care le plasam în cutii poștale), ca să obțin niște bani în plus; viața mea se reducea la: mers la școală (mai puțin în perioada în care am lucrat), întors acasă, uitat la TV. Singurele momente care îmi făceau ziua cât de cât mai veselă erau cele în care vorbeam la telefon cu iubita mea de atunci (aflată la peste 400km distanță)… din păcate, uneori, aceste momente deveneau mai puțin plăcute și îmi făceau ziua și mai proastă… Viața mea în București a început să devină mai palpitantă abia după momentul în care am cunoscut doi oameni extraordinari („Ktalin” și „Fofo”, pe numele lor), cu care împărtășeam o pasiune nebună pentru BMX. Cu ei ieșeam aproape zilnic, căutam locuri de unde să sărim, ne distrugeam diverse părți ale corpului etc.

Ei bine, în doar 3 ani, lucrurile au luat o întorsătură de 180 de grade, aș putea zice. Am absolvit o facultate de un nivel calitativ foarte ridicat (pentru România), unde am cunsocut oameni (atât profesori, cât și studenți) extraordinari; am trăit „viața de cămin” alături de diverși oameni, cu care am împărțit foarte multe (cu colegii de cameră din ultimul an de facultate am trăit clipe pe care sunt absolut convins că nu le voi uita niciodată, așa cum nu îi voi uita nici pe ei).

Am reușit să câștig destui bani, în doar 3 luni de muncă în SUA, cât să îmi cumpăr tot ceea ce mi-am dorit în adolescență (sau chiar și în copliărie), dar nu mi-am permis: printre ele se află și obiectul care m-a ajutat să pun pe picioare acest acest blog și să îmi pot împărtăși ideile cu cât mai mulți oameni (și să le aflu pe ale lor, în același timp); experiența mai puțin plăcută trăită in cele 3 luni petrecute în „State” m-a făcut să devin mult mai deschis cu cei „de acasă” și să-i apreciez mai mult, încercând să le caut calitățile, și nu defectele; am devenit mai prietenos cu oamenii, am devent o fire cu adevărat sociabilă (nu o spun doar eu, ci și persoanele cu care m-am împrietenit în ultimul an de facultate.

Nu cu foarte mult timp în urmă, am luat decizia (importantă, zic eu) de a mă muta de lângă persoana cu care am locuit timp de aproape 6 ani (este vorba de mama, pe care am iubit-o, o iubesc și o voi iubi foarte mult – motivele mutării nu au nicio legătură cu relația dintre noi). M-am mutat fiindcă mi-am permis: am un loc de muncă stabil (cred), unde nu câștig foarte mult, dar de ajuns încât să-mi pot plăti chiria (jumătatea mea), să îmi asigur hrana zilnică și să mai ies, din când în când, în oraș); nu este „job-ul ideal”, dar sunt la început de drum, în ceea ce privește viața profesională și sunt absolut convins că voi ajunge acolo unde mi-am propus (foarte sus). „Toate la timpul lor”, cum s-ar zice.

Cea mai importantă schimbare pozitivă din ultimii ani, însă, a avut loc, acum câteva luni, când am cunoscut o persoană deosebită, o persoană cu care pot împărtași ce am împărtășit și cu voi în acest articol, împreună cu multe altele… persoana care îmi dă energia necesară pentru a visa. I-am mulțumit și îi voi mulțumi în intimitate, nu aici.

Chiar dacă sunt aspecte ale vieții care îmi dau bătăi de cap, uitându-mă în urmă îmi dau seama că am ajuns destul de departe. Iar asta îmi dă încredere pentru restul drumului. Singurul meu regret pentru ultimii ani: el a plecat prea repede din lumea asta.

Da, sunt un om norocos- am zis-o și o voi spune în continuare; dar, cred cu tărie și în zicala „norocul ți-l faci singur”. Pentru că am avut voință, am depus mult efort și, mai ales, am avut multă încredere în mine. Cum zice și o parte din refrenul melodiei „spelling robot” a celor de la Giant Robot: „the life chosen, the life lost… all decisions, all costs… 100 percent stakes, all it takes”.

Statul român….

…Cheltuiește banii contribuabililor, în folosul anumitor „personaje” politice (vezi recentele cazuri „Ridzi” si „Udrea”, singurele care au ieșit la suprafață pînă acum- sigur mai sunt și altele; mai vezi și Logan-urile de 50.000 euro; și lista poate continua la nesfârșit)

….Demarează proiecte educaționale prin care să „formeze” studenți la universități de prestigiu din Europa de Vest, pentru a urma o carieră în managementul administrației publice, dar „nu găsește” resursele necesare de a-i finanța pe aceștia pe întreaga perioadă a studiilor, îi lasă baltă, îngropând acest program într-o birocrație excesivă (găsiți detalii în articolul publicat în revista „Capital”- „Bursierii Guvernului României, bursierii nimănui”)

…Sub masca justițiarului suprem, care vrea să elimine evaziunea fiscală, instituie un așa-zis „impozit forfetar” (mai degrabă o taxă) prin care, în loc să  asigure bunul mers al economiei, forțează un număr mare de IMM-uri (adevăratul motor al unei economii care se vrea a fi modernă și, în același timp, cele mai afectate de criza economică) să își suspende activitatea. Efecte garantate: șomaj ridicat (angajații firmelor care și-au suspendat activitatea), încasări la bugetul statului mai mici decât în cazul în care s-ar fi lăsat cota unică de impozitare (care, între timp, a devenit orice altceva decât cotă unică) și, nu în ultimul rând, impresia că angajații Fiscului sunt plătiți degeaba (din moment ce trebuie să intervină statul cu astfel de măsuri, pentru a elimina evaziunea fiscală), din nou, din banii noștri, ai contribuabililor.

… La același capitol (evaziunea fiscală), “închide ochii”/”doarme” atunci când este vorba de a verifica persoanele juridice care nu eliberează documente fiscale pentru marfa (fie că este vorba de produse, fie de servicii) pe care o vând. Pornind de la cluburile care, în loc de bilete de intrare, pun o ștampilă pe mâna clienților, continuând cu tarabele aflate prin diverse stațiuni, care vând souvenir-uri, lista poate continua la nesfârșit. Un articol foarte bun, care dezbate mai pe larg această chestiune, a scris un prieten bun de-al meu, Ștefan Beldie, pe blog-ul lui. Articolul îl găsiți aici.

…De 19 ani, de când a trecut la economia de piață, nu a fost în stare să implementeze un sistem de pensii private care să fie cu adevărat fezabil (fără „piloni”, fără „creșteri graduale” ale contribuțiilor), așa cum a făcut-o Chile, înca din 1980. Mai multe studii arată că nu mai este mult până când în România se va ajunge la situația de a avea un raport contribuabil/ pensionar de 1:2 în ceea ce privește contribuțiile la sistemul public de pensii (cu alte cuvinte, un contribuabil va munci pentru a plăti 2 pensionari).

…Ocupă locuri fruntașe atunci când vine vorba de aspecte negative. Așa stau lucrurile și în cazul raportului emis de Banca Mondială în 2007 (vezi aici articolul pe această temă), care arăta că România se plasează pe poziția 175 (din 178 de state studiate) în ceea ce privește eficiența administrației publice (cu alte cuvinte, locul 4 la capitolul „statul cu cel mai ridicat nivel al birocrației”, un loc foarte apropiat de podium). Îmi amintesc că am dat, săptămâna asta, peste un articol care spunea că în România birocrația este mai ridicată decât în Italia sau Germania (momentan am probleme în a-l găsi pe internet) și că încă suntem printre „fruntași” la acest capitol.

…Îți oferă, lunar, 1/2 din pensia (nu din salariu!) pe care părintele decedat ar fi primit-o de la statul român, cu următoarele condiții: să fii înscris la o formă de învățământ (dar să nu ai 25 de ani împliniți, moment până la care ți se oferă „fabuloasa” sumă), părintele să fi fost pe lista celor ce urmează să iasă la pensie (adică să mai aibă cel mult 4 ani până la pensionare) și (aici să va țineți bine!) să NU realizezi venituri lunare mai mari de 1/4 din salariul mediu brut, la nivel național (după calculele mele, undeva la vreo 500 RON, maxim); cu alte cuvinte, statul român este atât de binevoitor, încât îți oferă o sumă de bani (nu contează că aceasta ar putea fi doar vreo 500-600 RON), adăugată la cei maxim 500 de RON pe care tu i-ai câștiga lunar. Asta da formă de a te încuraja să urmezi/continui studiile superioare, din partea statului (sic)! Încă ceva: în cazul unui sistem de pensii private, contribuțiile părintelui decedat la PROPRIUL fond de pensii (înmulțite de către un fond de investiții) ar ajunge ÎN TOTALITATE la familia acestuia (sau membrul familiei indicat de acesta ca unic moștenitor al pensiei lui PRIVATE).

…Se încapățânează să NU privatizeze companiile mari pe care le deține în proprietate (CFR, Tarom și Tractorul Brașov sunt doar câteva exemple). Despre jegul din trenurile CFR, mirosul „îmbietor” de rugină, amestecat cu „mireasma” ce se întinde de la toalete și își face intrarea pe geam nu cred că are sens să mai spun. Despre veniturile pe care le obțin controlorii de bilete (cunoscuți și sub numele de scenă „nașul”) trebuie doar să spun că este vorba de sume foarte mari, bani care nu se impozitează (deci nu contribuie, ca și noi, ăi’ mai proști, la bugetul statului). Eu unul, când ajung acasă după o călătorie cu trenul, simt o nevoie acută de a face un duș prelungit sau măcar să-mi spăl mâinile foarte bine, până la coate, ca să pot scoate mirosul de rugină ce intră în piele. Despre Tarom și tarifele pe care le practică, raportate la calitatea serviciilor…. mă abțin; despre Tractorul Brașov pot spune că avea datorii la bugetul statului, prin 2007, de peste 1 miliard de euro – acele datorii au fost „șterse” (a se citi „aruncate în spinarea contribuabililor”), în ideea de a facilita privatizarea, dar iată că încă este în proprietatea statului.

… Angajează pe postul de minstru al economiei un fost primar, implicat în diverse scandaluri legate de delapidare de fonduri, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu economia (l-am urmărit într-un talk-show la Realitatea, care avea ca subiect rezultatele neașteptat de slabe ale indicilor macroeconomici pe primul semestru, deci nu o spun doar ca să mă aflu în treabă), iar pe postul de ministru al finanțelor, un inginer care se încăpățânează să adopte un impozit despre care absolut toți agenții economici (fie ei mai mici sau mai mari) și majoritatea economiștilor îi spun că va avea efecte negative asupra economiei… alte comentarii mi se par de prisos.

În fine, lista va continua, pe măsură ce îmi vin în minte și alte „fapte bune” ale statului român (contribuțiile cititorilor sunt și ele încurajate). Nu este vorba de a da vina pe actuala sau vreuna din fostele guvernări, ci ideea este una cât se poate de simplă: continuați să credeți în socialism, că statul poate lua decizii mai bune decât indivizii, că statul are grijă de cetățenii săi, și lista de mai sus va deveni neîncăpătoare pentru un articol de blog.

Who is dubstep…?

Ascultând diverse show-uri ale unor diverși DJ-i, pe BBC Radio 1, fiecare axat pe diferite genuri muzicale (dance, breakbeat, rap, jazz, experimental etc.), am ajuns și la Mary Anne Hobbs și show-ul ei, care se axează pe genul muzical denumit “dubstep”. După unele surse, Mary Anne Hobbs este cea care a promovat acest gen muzical la nivel mondial, în cadrul festivalului Sonar din Barcelona (foarte apreciat de către cunoscători), ediția 2007.

La început, mi-a fost greu să-mi dau seama că este, de fapt, vorba de un gen muzical pe care nu-l mai ascultasem. Și asta, probabil, datorită originilor acestuia: dub, drum and bass, grime și garage. Drum and bass ascult foarte mult în ultima vreme și ascultam și prin show-urile găzduite de Annie Nightingale (acolo i-am auzit prima dată pe „The Qemists”, despre care am scris acum ceva vreme), influențe de grime se găsesc pe muzica genială produsă de talentatul DJ și producător danez, Trentemoller, iar despre muzica dub pot spune că am ascultat multă vreme albumul lui Matthew Herbert, „Secondhand Sounds” (2 CD-uri) și sunetele produse de bass-ul întrerupt (syncopated beat, cum îl numesc cei care descriu dubstep-ul) m-au impresionat teribil (încă mai am albumul pe PC ). Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, la momentul respectiv, era modul în care Herbert remixa piese vechi de jazz si blues, adăugând bass-ul întrerupt și mărind pitch-ul, dar reușind să păstreze tema originală a fiecărei piese. Despre genul muzical „garage” nu cunosc prea multe, așa că nu voi detalia. Ce mai au în comun toate aceste genuri de muzică este originea lor: Marea Britanie (mai exact, Londra).

La fel ca drum and bass și grime, dubstep-ul se caracterizează prin numărul ridicat de BPM (140 la număr, ceea ce mă face să afirm că dubstep-ul poate fi considerat, pe undeva, un drum and bass mai lent), în comparație cu celelalte genuri electronice; din dub a preluat practica de a remixa melodii clasice (sau,uneori, mai recente) de jazz, blues sau chiar reggae. La acestea, adaugă ritmul monoton și bass-ul puternic din grime, cu un sound pur electronic. Dacă ar fi să ne luăm după articolul din Wikipedia despre dubstep, am mai adăuga că se diferențiază de muzica house prin introducerea sunetului de tobe pe bătaia a 3-a, dintr-un ritm de 4 bătăi (în muzica house, tobele apar pe bătăile pare – 2 și 4). Un lucru este cert: nu este un gen muzical care să le placă celor care le displace muzica house, pe motiv că este prea monotonă.

Ca să nu mă lungesc prea mult, vă las să ascultați 2 dintre producătorii mei preferați de dubstep și încă doi, considerați a fi cei mai buni, pe acest gen muzical.

Primul se numește Joker (găsiți aici profilul său de myspace). A început să mixeze la 14 ani, folosind Fruity Loops (dacă nu primul program de muzică pe calculator inventat vreodată, în mod sigur, printre primele). “As a teenager he watched UK garage implode, seized his moment to combine synths with mental computer game FX to create his own sound.” ( Martin Clark: „Grime/Dubstep”, articol scris pe portalul de muzică Pitchfork) .A început ca DJ, iar la 15 ani deja producea propriu său stil muzical (în momentul de față nu are mai mult de 19 ani). De adăugat că îl puteți vede live, la București, pe 13 noiembrie (eu o să fac tot posibilul să fiu acolo).

Următorul este DJ Zinc. A devenit cunoscut în 1997, când a mixat „Ready or Not” aparținând celor de la The Fugees, pe un ritm nebun de drum and bass (o găsiți pe youtube și sunt sigur că multora le sună cunoscută). În același an, împreună cu DJ Hype și Pascal au pus bazele trio-ului numit „True Playaz”. Într timp, a pus și bazele propriei case de discuri, Bingobeats. Deși muzica produsă de el se încadrează la drum and bass și breakstep, îmi pare foarte apropiat, ca gen, de dubstep (cel puțin piesa „blunt edge”, pe care o găsiți mai jos)- poate din cauză că are la origini două dintre genurile ce se regăsesc și în dubstep: garage și drum and bass. „Drum & Bass clubs have always been busy. New people are always coming in, old ones are dropping off. Only people who don’t go out say that drum & bass is dead” (DJ Zinc, în biografia postată pe site-ul propriu).

Acum, cei doi producători, considerați cei mai „promițători” de către fanii dubstep-ului. Primul este Martyn, care a avut piese și în show-urile lui Benji B și chiar un mini-interviu cu acesta. Este originar din Olanda, unde a atras atenția încă din 2005, cu două single-uri în care integra muzica techno și drum & bass în genul care abia lua naștere, dubstep.

De curând, s-a orientat spre producția de noi genuri muzicale electronice, precum „Broken”, un amestec de dubstep cu techno. Ce spune Martyn despre muzica lui: „I always like to think my stuff is ‘music for a warm but rainy day’. You know, low frequencies do something to your muscles when you listen to them. There have been studies of low frequencies contracting your muscles, and because they contract certain muscles you have the urge to move, you know, to get rid of that itchy feeling in your arms and legs.” (extras dintr-un comunicat de presă legat de albumul din 2009, „Great Lengths”). De adăugat că, de curând, a remixat și piesa „RobertaFlack”, aparținând unui alt talentat tânăr producător, Flying Lotus (o găsiți pe youtube).

În fine, al doilea producător de dubstep lăudat de critici și, mai ales de fani, este Benga. Pe numele său adevărat Beni Uthman, s-a născut în Londra de Est (sau East London), zonă care se spune că și-a pus amprenta pe stilul său muzical („He has been described as an important name in the development of the dubstep style for his fusion of the already existing South London dubstep sound with the newer East London born grime sound” – biografia lui Benga, pe Last FM). A început să facă muzică pe sistemul său PlayStation, după care a trecut la Fruity Loops (în momentul în care părinții i-au achiziționat primul PC). A semnat cu casa de discuri Big Apple, sub numele căreia a scos primul său „vinil”, în 2002, pentru ca anul următor să pună bazele propriei case de discuri, „Benga Beats”. Poate fi considerat unul din „pionierii” acestui gen muzical, ținând cont că era unul din foarte puținii producători, la nivelul anului 2000.

Alte articole care au constituit surse de inspirație pentru articolul de față, în afară de cele menționate deja:

1. Benga Biography – MOG

2. Resident Advisor – Dubstep 101