Dezamăgire, revoltă, resemnare… mărturia unui șofer român

Notă: textul de mai jos aparține în exclusivitate lui Dragoș Militaru, colegul meu (și, în același timp, directorul nostru de departament) care a petrecut ieri 12 ore în mașină, prins sub nămețile de pe DN1, în încercarea de a se deplasa de la birou/lucru/serviciu către casă. Textul l-am primit sub forma de e-mail, azi-dimineață.

DEZAMĂGIRE…trecea timpul, înaintam lent prin Bucureşti, pe străzi necurăţate, îndreptându-mă către DN1 şi realizând că, deşi plecasem pe la 17.40 de la Fabryo Corporation (Popești-Leordeni), nu reuşisem să ajung în 2 ore nici măcar la Otopeni…deşi străzile nu erau degajate, se putea circula decent în capitală…dezamăgirea era că nu voi ajunge măcar la 20:00 acasă să îi trag pe copii cu sania, ştiind cât de mult îşi doresc ei asta şi cum am aşteaptă privind pe geam să mă vadă când vin.

REVOLTA….m-a cuprins când am ajuns, în jurul orei 21:00, aproape de ieşirea din Otopeni. Pe contrasens (direcţia de intrare în Bucureşti ) se circula lejer, zăpada pe carosabil nu depăşea 3-4 cm şi totuşi, coloana de 5-10 km de maşini de pe sensul meu nu se mişca. Am văzut zeci de oameni disperaţi, alergând cu valizele târâte prin zăpada, printre maşini (trotuare impracticabile) cu speranţa că vor ajunge la timp la aeroport să prindă cursa. Nu aveau cum să ştie că s-au anulat zborurile pentru că, evident, autorităţile au comis din nou o mică eroare de comunicare. Revolta mea venea din faptul că mă deplasam pe DN1!!! Cel mai important coridor rutier din România ! Nu am văzut până la ora 4:00 dimineaţa vreun poliţist sau utilaj de dezapezire nici în Bucureşti, pe marile artere şi nici pe DN1!!! Pentru ce oare plătim vignetă, accize şi TVA de 24% la combustibil, impozit şi alte taxe auto dacă toţi aceşti bani se evaporă şi nu se intorce nimic către cetăţean…cum să nu te revolti când îl auzi pe PM (n.red. Primul Ministru) cum declară după “comitetul de iarnă” că situaţia e sub control şi vezi în jur mii de maşini blocate, oameni disperaţi, cisterne şi camioane răsturnate pe câmp, în timp ce poliţia nu există, Ministerul Transporturilor nu apare să deblocheze drumul… evident, autorităţile statului au alte priorităţi…REVOLTĂTOR…statul există doar atunci când trebuie să colecteze >60% din veniturile realizate de noi toţi, trăieşte că o paria pe spinarea noastră şi nu vrea să fie deranjat de nevoile noastre.

RESEMNARE …evident nimeni nu mai aştepta nimic de la EI. Pentru EI situaţia era sub control, aşa cum declara boc. Pentru NOI însă, important era să găsim singuri o soluţie, deşi EI sunt plătiţi de NOI să facă asta. Oamenii doreau şi se mobilizau să degajeze ei DN1, în ciuda viscolului năpraznic. Cu mâinile goale, unii în haine sumare, fără lopeţi sau alte mijloace, oamenii încercau să se mobilizeze, să împingă pe rând fiecare maşină, să îşi împartă apa sau orice alt ajutor. Resemnaţi lăsau maşinile blocate şi plecau pe jos, prin ger năpraznic, 5-10 km către case…nu aveam apă şi nici mâncare, în benzinăria OMV din apropiere se refugiaseră peste 200 persoane, evident autorităţile statului nu existau şi eu eram ud şi îngheţat la picioare după ce încercasem ore întregi să mă degajez ca să mai înaintez 1-2m. Epuizat şi resemnat am adormit. La 2:20 m-am trezit şi am constatat că nu mai merg ştergătoarele şi nici nu pot deschide portiera. Eram troienit până aproape de geam. În jur, maşinile se răriseră: cine avea 4×4 sau SUV se putea deplasa, restul rămăseserăm blocaţi peste tot: pe câmp, pe şosea, acoperiţi cu zăpadă…etc. oamenii s-au resemnat, nimeni nu aşteaptă ceva de la autorităţile statului care există doar virtual. Soţia mea nu a cedat. Deşi nu dispune de resursele statului a convocat un vecin şi a împrumutat un SUV, a lăsat copiii dormind şi au venit cu o lopată, schimburi uscate şi bune intenţii să mă deblocheze. Era 4:40 şi a simţit că m-am resemnat. Eram epuizat fizic. Între timp au apărut primele autorităţi: 2 poliţişti şi câteva utilaje care se împingeau reciproc. Incompetenţa şi nepăsarea statului sunt evidente.
Pe la ora 6 am ieşit din DN1 şi am avut prima revelaţie în Corbeanca: drumul era curăţat şi avea material anti derapant. Se circula fără mari probleme la doar 50 m distanţă de infernalul DN1. Acelaşi viscol, aceeaşi zăpada, dar, evident, cineva îşi făcuse treabă pentru că îi păsa de cetăţeni. A 2-a revelaţie a fost când am intrat în cartierul meu. Portarii mi-au zâmbit şi, evident, zăpada era curăţată parţial (suficient ca să circuli fără riscuri) pe toate străzile din cartier. Evident, administratorul complexului şi-a făcut şi el treaba…acelaşi viscol, aceeaşi zăpadă…
Dacă un antreprenor independent a putut construi 18 km de şosele private şi administatorul complexului le poate curăţa cu minim de resurse doar pentru că e responsabil şi funcţionează în sistem privat, iar statul nu o poate face măcar de la Otopeni la Tâncăbești, sistemul respectiv e inutil.
Avem nevoie de un stat minimalist care să nu ne mai pună bariere şi să ne colecteze banii pentru interesele lor. Primarul din Corbeanca sau administratorul complexului ar fi putut degaja şi o porţiune din DN1 dar nu au autoritate…

Am scris ce am simţit în cele 12 ore ca să refulez. Îmi cer scuze dacă e un text mai lung. E posibil să fiu nevoit să lucrez şi mâine de acasă.

O nouă mineriadă…?

Nu pot să nu-mi pun această întrebare din câteva motive. Ce am văzut azi îmi aduce aminte de scenele pe care le-am văzut la televizor în documentarele despre mineriade. Atunci, minerii au fost aduși de Ion Iliescu. Acum, lucrurile stau puțin altfel. Scenariul este același, actorii se schimbă: Ion Iliescu a devenit Traian Băsescu (indirect, prin cei cărora le-a ordonat), minerii au devenit huligani.

Așadar:

1. Televiziunile știau încă de la ora amiezii că în protestele din Piața Universității vor veni și animalele violente, cunoscute sub numele de „ultrași”. De ce jandarmeria nu a știut aceste lucruri? Este normal ca o televiziune să aibă informații pe care jandarmeria (ministerul de interne) să nu le aibă?

2. CINE i-a chemat pe acești nenorociți la proteste? Sunt convinși că nu a venit din proprie inițiativă. Să fi fost cumva mituiți anumiți lideri de grupuri infracționale (fie că sunt galerii ale echipelor de fotbal, fie că sunt altele) pentru a sădi sămânța de scandal?

3. Când acești ratați au început să arunce cu diverse obiecte, se vedea la televizor cum mulțimea pașnică s-a delimitat de ei. Minute în șir animalele au aruncat cu obiecte – erau atât de greu ca jandarmii (în număr mult mai mare decât animalele) să-i înconjoare și să-i izoleze?

4. Când, într-un final, au reușit să gonească animalele din Piața Universității, aceștia s-au grupat toți în Piața Unirii și au stat multă vreme acolo. Era atât de greu ca jandarmii să se organizeze în grupuri și să-i înconjoare din toate părțile? Escurarul din Piața Unirii este un spațiu deschis și ar fi fost ușor să-i prindă pe toți.

5. De ce nu li s-a dat voie studenților să meargă în Piața Universității? De ce jandarmii au făcut barieră în fața lor, în loc să își ajute colegii din Piața Unirii? Erau prea pașnici studenții și ar fi făcut notă discordantă cu animalele?

6. De ce, chiar și în această situație scăpată de sub control, nici președintele nici premierul nu au ieșit în public pentru a încerca să calmeze spiritele?!!! Cumva așteaptă (au grijă, de fapt) ca lucrurile să degenereze mai tare, pentru a decreta stare de urgență?

Senzația mea este că cineva a chemat intenționat acești huligani, pentru a decredibiliza protestele din Piața Universității, iar jandarmii sunt dezinformați și folosiți ca simpli pioni.

Cum îmi spunea o persoană care a fost prinsă în revoltele din timpul Mineriadei din 1990, „Diversiunea a început!”

“București, unde ești?” România tânără, unde ești?

„București, unde ești?” este doar una din lozincile care s-au strigat astăzi în Piața Universității (unde m-am aflat și eu, timp de o oră-două, pentru „a lua pulsul”), alături de altele (mai mult sau mai puțin ofensatoare la adresa președintelui-jucător).

România, unde ești? aș întreba eu, întrebare venită după ce luni întregi am observat un fenomen social care, chiar și în timpul protestelor de la această oră, continuă să se manifeste. Este vorba de „petițiile online” și „dă like pentru a salva…”.

Sunt convins că vă sunt familiare aceste fenomene și că o parte dintre cei care citesc acest articol au dat like paginii „salvează SMURD” (sau cum îi zice) sau au „semnat” cel puțin o petiție online (nu-mi dau seama cum poți semna o asemenea petiție). Nu de puține ori și nu puținor persoane le-am semnalat faptul că a semna o petiție online sau a plăcea (a da like) o pagină de facebook nu rezolvă absolut nimic. Pentru că acest lucru nu schimbă absolut nimic din ceea ce se întâmplă în viața reală sau în administrația politico-economică a țării. Însă a sta în casă și a semna petiții online este cel mai simplu, nu?

Și iată că, într-un final, oamenii au luat atitudine cu adevărat. Și nu este vorba de a-l susține pe doctorul Raed Arafat fiindcă, vă pot spune din ceea ce am văzut și auzit personal, protestatarii au renunțat astăzi la a scanda pro-SMURD sau pro-Arafat și toate nemulțumirile lor sunt legate de președintele-jucător. Și eu cred că oamenii nu au ieșit, așa cum se spune la televizor, în urma unor inițiative pe Facebook. Spun asta fiindcă am fost printre ei și 80-90% erau oameni trecuți de 40 de ani. Și am mari dubii că oamenii pe care i-am văzut în această după-amiază în Piața Universității sunt utilizatori de internet, ca să nu mai vorbesc de a utiliza Facebook-ul. Erau oameni simpli, mai degrabă din clasa mai puțin înstărită („clasa de jos” mi se pare un termen ofensator), ale căror principale nemulțumiri erau legate de nivelul lor de trai.

Ceea ce m-a dezamăgit și continuă să mă dezamăgească este absența tinerilor la aceste manifestări. Nu exagerez când spun că sub 10% din cei prezenți astăzi, în Piața Universității, aveau sub 30 de ani. Cu alte cuvinte, tinerii sunt absolut impasibili la ceea ce ar putea reprezenta viitorul lor, iar cei în vârstă sunt cei preocupați de prezentul lor. Probabil mall-urile, barurile, cluburile sau programele TV sunt mai tentante…

De ce la mineriadele din ’90 sau ’91 studenții au fost cei care au inițiat protestele, iar acum ei reprezintă sub 10% din numărul protestatri? Diferența este că atunci ei au protestat în virtutea unor principii în care ei credeau cu tărie, acum prea puțini sunt interesasți de democrație, libertate sau principii. Oamenii au ieșit acum în stradă pentru că nu au locuri de muncă, cei care au un loc de munca au salarii prea mici pentru a-și întreține familiile etc.

Nu pun în discuție principii poltice sau economice (le-am enunțat în alte articole scrise pe acest blog), ci lipsa atitudinii din partea celor care reprezintă viitorul țării în care eu și ei locuim. Nu am nimic împotriva celor care inițiază proiecte online (fie că este vorba de blog-uri, fie că este vorba de rețele de socializare), însă aș vrea să-i văd măcar pe jumătate din cei care aderă la aceste proiecte online că iau cu adevărat atitudine. Cei mai în vârstă ca noi au luat inițiativa și ne-au oferit nouă, generației tinere, șansa de a ne schimba viitorul. Ce vom face…?

Un lucru este sigur: ca să parafrazez o veche zicală, cu o petiție online nu se face primăvară….

România mea…?

CFR – trecut, prezent (?) și… cam atât

Acum vreo 10-15 ani trenul (accelerat) Sibiu-București făcea drumul în mai puțin de 5 ore. Prețul nu era unul foarte ridicat. Astăzi el face drumul în mai mult de 6 ore și jumătate, iar un bilet întreg costă 55,5 lei. Un autocar face drumul în 5 ore și costă mai puțin de 50 lei.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani? Prețurile la bilete au crescut și continuă să crească an de an – aproape proporțional cu creșterea duratei drumului, aș zice. Și cireașa de pe tort o reprezintă datoriile CFR. Cine plătește datoriile? Fiind o companie de stat, desigur că noi, contribuabilii. Cine câștigă? Doar nu credeați că debitorii companiei feroviare rămân cu ochii-n soare… Are grijă statul român să încheie cu ei diverse alte afaceri, ca „să fie bine pentru toată lumea”.

Confortul vagoanelor a crescut abia în ultimii 1-2 ani, când s-au modernizat compartimentele din trenurile accelerate, iar istoricele scaune acoperite cu piele (un adevărat „deliciu” pe timp de vară) au fost înlocuite cu unele ceva mai confortabile, acoperite cu tapițerie din material textil. S-a introdus vestita Săgeată Albastră, care urma să garanteze viteze mai mari și, deci, acoperirea distanțelor într-un timp mai scurt. Cum se poate realiza acest lucru în condițiile în care infrastructura (rețeaua de linii ferate) este într-o stare deplorabilă? În niciun caz nu atragi fonduri europene special destinate pentru astfel de proiecte. Așa au procedat și guvernele care s-au perindat la cârma țării. Mai există o variantă: atragi fonduri europene și construiești linii pe tronsoane mai puțin circulate, pe care există deja linie ferată. Cineva îmi zicea zilele trecute că ar fi vorba de tronsonul Mediaș – Sighișoara. Tot guvernul (doamna blondă, de la minister) poartă răspunderea.

Ah, și ca să nu uit: Săgeata Albastră este un tren folosit  în Germania și Austria de către navetiști, adică pe distanțe scurte. Dacă ați circulat vreodată cu el, știți de ce – accentul se pune pe a fi cât mai spațios, nu pe confort. La noi se folosea la un moment dat pe ruta București-Sibiu…

Cine are de câștigat? Să facem un calcul simplu: nașu’ (controlorul de bilete) primește bani de la contribuabili pe două căi: prima, sub formă de salariu, a doua sub formă de șpagă. Nu vă imaginați că nașu’ nu cotizează, la rândul său, mai sus. Pe băieții care au dus pierderile CFR până la 1 milion euro nu îi trage nimeni la răspundere. În schimb, ei continuă să facă tranzacții dubioase și să adâncească mai tare pierderile. Pentru ca ei să poată fura în continuare, se concediază angajați ai companiei. Doar nu credeați că optimizarea costurilor este motivul…

Cum construim drumuri în România

Cine circulă, chiar și ocazional, pe traseul Râmnicu Vâlcea-Sibiu (și invers) nu are cum să nu-și aducă aminte cum se mergea pe Valea Oltului, la Cârligu Mic (nu prea departe de Căciulata, în sensul de mers spre Rm. Vâlcea). Acum câteva luni, cei de la Drumuri și Poduri (a.k.a. CNADR) s-au gândit că ar fi cazul să repare podul plin de gropi de pe viaductul menționat mai sus. Ideea a fost una lăudabilă… până la un punct: de fiecare dată când treceam pe acolo cu autocarul staționam cel puțin jumătate de oră la semaforul provizoriu, podul era decopertat pe un sens, iar muncitorii făceau orice altceva decât să lucreze la repararea podului (în marea parte a timpului „staționau” și ei). Am auzit de șoferi care au stat și câte 2 ore în ambuteiaj…

După 45 de zile, CNADR ajunge la concluzia că „executantul lucrării a dat dovadă de neseriozitate”, reziliază contractul și îl „pasează” Consiliului Județean Vâlcea. Să nu cumva să credeți că s-a supărat cineva… Doamne ferește (sic)! Executantul „neserios” și-a luat banii pe care trebuia să-i ia, Consiliul Județean Vâlcea a avut grijă să-l atribuie cui se cuvenea… S-au spălat bine banii și toată lumea a fost fericită. Mă întreb cum de noul executant a reușit să asfalteze podul în doar 2 zile…

Un lucru similar se întâmplă pe centura ocolitoare a orașului Alba Iulia, unde se lucrează de zor (sau nu?) de câteva luni, iar circulația este îngreunată. Se stă în ambuteiaj între o jumătate de oră și o oră… autocarele care merg de la Cluj la București ajung mereu cu întârziere la Sibiu.

Magia există… și la Poșta Română

„Magia există” este sloganul de promovare a Festivalului muzical „George Enescu” din acest an. Nu dețin niciun drept intelectual asupra acestuia.

Pentru că m-am hotărât să respect munca artiștilor și să cumpăr, atât cât îmi permite „buzunarul”, operele acestora, în luna mai am comandat cel mai recent album al trupei Beastie Boys (veți vedea într-un viitor articol de ce), pe CD, și l-am și plătit online. Nu a fost o avere, dar nici o sumă de neglijat.

Ei bine, băieții (firma care se ocupa de vânzarea CD-urilor și a altor materiale) au zis că îl voi primi în luna iulie. Nu mi-a convenit, am făcut ceva scandal (pe site-ul oficial scria doar că discurile de vinil se livrează în luna iulie), dar am așteptat… Am trecut la adresa de corespondență adresa companiei în care lucrez.

Undeva pe la începutul lunii iulie mă întâlnesc cu responsabilul nostru cu „treburi administrative” care îmi spune că a sosit pentru mine un colet din străinătate și că trebuie să ajung la oficiul poștal de la Banu Manta. Mi-a înmânat o bucată de carton pe care era scris numele meu și numărul de telefon de la oficiu. Sun acolo și întreb ce program au- evident, unul care nu îmi permitea să mă deplasez pentru că se suprapunea cu ora la care plec eu de acasă ca să ajung la birou și cea la care plec de la birou. Desigur că nu lucrează sâmbăta și, când am întrebat dacă nu se poate livra coletul printr-un curier (cu costul suportat de mine) mi s-a răspuns că nu. Aveam să aflu ulterior care era și motivul: coletele venite din afara UE se opresc la acest „birou vamal”, de unde trebuie ridicate personal.

În ultima săptămâna a lunii iulie reușesc să ajung la oficiu.

- Bună dimineața, am de ridicat un colet pe numele meu.

- Am nevoie de un aviz

- (Îi inmânez bucata de carton pe care o primisem) Nu am decât asta.

- Dom’le, vă bateți joc de mine? Ce să fac eu cu cartonul ăsta? Am nevoie de un aviz, cu dată și număr.

- Păi asta am primit de la oficiul Poștal din Popești-Leordeni.

- Sunați-i pe ei și spuneți-le măcar un număr de aviz să vă dea.

- Nu aveți cumva dumneavoastră numărul de acolo să sunați?

- Aveți cumva impresia că aici sunt informațiile?

-…..

O sun pe colega mea de la recepție, aflu numărul oficiului din Popești-Leordeni și sun acolo.

- Bună ziua, mă numesc Vladimir Mărtinuș și am primit un colet din SUA, pentru care m-am deplasat la oficiul din Banu Manta. Mă aflu aici și doamnele îmi cer măcar un număr de aviz, pentru a-mi putea da coletul.

- Păi ce treabă avem noi?

- Am trecut la destinatar adresa companiei, din Popești-Leordeni și colegul meu care se ocupă de corespondență a primit de la dumneavoastră o hârtiuță și i-ați spus că am primit eu un colet și trebuie să mă deplasez la Banu Manta pentru a-l ridica.

- Păi și pe hârtie nu scrie o dată și un număr?

- Nu, doamnă, e o bucată de carton tipizata, iar pe verso sunt scrise numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Mai știți în ce dată l-ați primit?

- A fost acum 3-4 săptămâni, chiar nu știu exact.

- Bine, sunați peste 10 minute, că acum avem clienți la ghișeu care așteaptă.

Sun peste 9 minute.

- Bună dimineața, am sunat acum 15 minute, mi-ați zis să revin în 10 minute.

- Da… Să știți că am căutat prin avize, dar nu am găsit nimic.

- Dar avizele nu le aveți înregistrate undeva?

- Nu, domnule, ne vin hârtiile și le arhivăm în dosare.

- (în gândul meu) whatta fuck??!!!

- Dar mai bine trimiteți-ne bucata de hârtie, ca să vedem dacă nu scrie ceva acolo.

- Ce să scrie, doamnă, este o bucată de carton tipizată, nu are nimic completat, iar pe spate este scris numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Trimiteți-l, sunt unele lucruri pe care noi le știm mai bine.

Mă întorc la ghișeu

- Doamnă, am încercat să vorbesc acolo, dar e haos la oficiul de la Popești-Leordeni, sunt pe altă lume. Spun că nu au avizul. Puteți, vă rog, să vă uitați dumneavoastră măcar dacă a sosit coletul respectiv.

- Haideți că mă uit. Dar de unde știau că ați primit coletul? Pentru că noi primim coletele, distribuim avize către oficiile poștale și de acolo le trimit către oameni.

- Nu știu, l-au informat pe colegul meu care se ocupă de corespondență, iar el mi-a zis mie.

După 5 minute de căutări (printr-un registru uriaș! Da, în anul 2011 Poșta Română încă nu este informatizată), mă strigă

- Domnu’! Mai sunteți?

- Da!

- Am căutat pe luna iulie și nu am găsit, să știți. Dar nici nu pot căuta calumea acum, că sunt oameni care așteaptă la ghișeu.

- Ok, mulțumesc. La revedere!

Ajung la birou și îmi zic că ar trebui să mai investighez la poșta din Popești-Leordeni. Le trimit pe fax bucata de carton scanată și sun din nou.

- Bună ziua, v-am sunat și de dimineață, în legătură cu un colet venit din SUA. V-am trimis pe fax cartonul de care vă ziceam și la telefon.

- Ah, stați să mă uit. Așteptați puțin.

După un minut…

- Mai sunteți?

- Da.

- Domnule, păi ce mi-ați trimis este o limbă de sac, nu scrie nimic pe ea.

- (Să mori tu!!!) Da, doamnă, v-am zis de azi-dimineață că nu scrie nimic pe ea, decât numele meu și un număr de telefon.

- Păi de unde îl aveți?

- Păi l-a primit colegul meu de la dumneavoastră sau o colegă.

- Nu avea cum, trebuia să fi primit și un aviz.

- Nu a primit, doamnă! V-am explicat.

- Păi și atunci de unde știați că a venit coletul?

- Asta vă întreb eu pe dumneavoastră! De unde știați că a sosit coletul? Înseamnă că avizul se află la dumneavoastră

- Sigur nu știți data în care ați primit hârtiuța?

- Nu, nu mai țin minte, dar puteți încerca din, să zic, 25 iunie până în 10 iulie.

- Bine, haideți că mă uit. Sunați mai târziu.

Sun după vreo oră…

- Bună ziua, am revenit (deja nu mai era necesar să mai spun cine sunt și de ce sun). Ați reușit să găsiți avizul?

- Nu, nu am găsit nimic pe numele dumneavoastră. Sigur ați primit coletul?

- Păi dacă așa mi s-a spus de la oficiul poștal…

- Mai sunați la Banu Manta, poate îl găsesc ei.

Sun din nou la „biroul vamal”/ oficiul 41…

- Bună ziua, am fost azi-dimineață la dumneavoastră pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Să știți că am căutat și pe luna iunie și nu avem nimic pe numele dumneavoastră.

- … Există posibilitatea să fi ajuns altundeva coletul?

- Mai puteți încerca la oficiul 6 și la 67, mai ajung și acolo colete din afară.

Caut pe internet numerele de telefon, sun la oficiul poștal 6. Îi explic doamnei întreaga telenovelă cu coletul, îi dau numele meu și o întreb dacă nu cumva se află la ei.

- Vă rog sunați mâine de dimineață, că sunt oameni la ghișeu acum și e și sfârșit de program.

- Bine, mulțumesc. La revedere!

Sun a doua zi. Între timp, trimisesem e-mail către cei care au trimis CD-ul din SUA și le-am descris pe scurt întreaga telenovelă, concluzionând că la poșta română încă se lucrează cu registre și este plin de incompetenți. Mi-au trimis mail înapoi spunându-mi că nu mă pot ajuta decât cu un o serie de expediție.

- Bună ziua, v-am sunat și ieri în legătură cu coletul din SUA.

- Bună ziua, da. Ca să fie mai ușor de căutat, aveți cumva o serie?

- Da, întâmplarea face că am (ce bine că mi-a dat-o oamenii).

Îi spun seria, se uită prin documente…

- Da, seria este valabilă, adică este din SUA și codul este unul corect. Nu găsesc, însă, nimic aici. Sunteți persoană fizică sau juridică?

- Persoană fizică.

- Ah, păi la noi vin pe persoane juridice. Încercați la oficiul 67.

Sun la oficiul poștal nr. 67, îi explic și doamnei de acolo întreaga „telenovelă”, îi dau numele, seria de expediție a coletului și o rog să caute.

- O sa mă uit. Vă rog reveniți mai târziu, că acum așteaptă câțiva oameni la ghișeu.

Sun peste ceva timp…

- Bună ziua, am revenit pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Am căutat, să știți. La noi nu există. Se poate să fie și din cauză că acum s-a mutat o parte din oficiul 41 la noi.

- Păi am fost și la oficiul 41 și nu îl aveau nici acolo.

- Păi și atunci de unde știa oficiul poștal din Popești-Leordeni că v-a sosit un colet?

- Nu știu. Asta mă tot întreb și eu…

Și asta m-am tot întrebat de atunci… Cred că acest colet se afla undeva într-o lume paralelă, altfel nu îmi explic… Magia s-a întâmplat: acum o săptămână, adică după 2 luni de la expedierea coletului, am primit… un aviz de la poșta română!! culmea, era vorba de coletul din SUA. Au făcut o scamatorie și a apărut avizul-minune. N-o să vă vină să credeți, am ridicat chiar și coletul – se afla la oficiul poștal 67 și acolo m-am reîntâlnit cu doamna care a căutat prin registru după coletul meu atunci când am fost la oficiul 41.

Ah, și astăzi am primit un nou aviz, pentru același colet. Să fie vorba de o lege a compensației…? În orice caz, dacă vreodată comandați ceva din afara țării, vă recomand să specificați în momentul plasării comenzii să NU se trimită prin Poșta Română. Nu-mi vine să cred că în deceniul 2 al secolului 21 încă se mai folosește arhiva „tip registru”…

De ce să facem lucrurile până la capăt dacă se poate pe jumătate?

În fine, cel mai recent exemplu de „românism” (din spațiul public, desigur) îl constituie „gazonul buclucaș” de pe super-mega-hiper-ultra-arena națională din București. S-au plătit foarte mulți bani pentru ridicarea arenei, am înțeles că arată foarte bine, oferă niște condiții cu adevărat moderne și am văzut că și spectatorii s-au simțit bine. Înainte de meciul cu Franța a avut loc o adevărata festivitate, cu (pseudo-) artiști invitați să cânte etc. Totul a fost pus la punct, mai puțin cel mai important detaliu: suprafața de joc. Mă uitam, la televizor, la reluări și nu-mi venea să cred cum sar bucăți întregi de pământ cu iarbă…Am citit în presă că s-a ocupat aceeași firmă care a creat și „plaja” de la meciul cu Danemarca, din 2003, când mai mult de jumătate din teren era acoperit cu zgură.

România mea?

Din punctul meu de vedere, aceasta nu este România mea. Nu este fiindcă toate cele enunțate mai sus au loc în spațiul public, unde se angajează toți incompetenții și se fac cele mai mari „combinații”, unde corupția este la ea acasă, cum s-ar zice. În mediul profesional privat foarte rar poți vedea asemenea exemple de incapacitate, incompetență și lipsă de profesionalism. Vă propun să reveniți la acest articol la 3-4 ani după privatizarea Poștei Române și a SNCFR. Asta, în cazul în care se va întâmpla vreodată…

Experiențe de (ne)uitat în România anului 2011

De curând mi-am încheiat concediul, mai exact spus o scurtă vacanță cu fratele meu (venit pentru a doua oară în țară, în ultimii 4-5 ani) sau, cum am numit-o noi, „roadtrip”.

A început la Sibiu, cu mașina pe care urma să o închiriem de la o firmă care se ocupă de așa ceva. Miercuri la ora 15:00 el trebuia să fie la o clinică medicală din Cluj, pentru o consultație, după care urmau alte drumuri prin țară. Pentru a se asigura că totul este pus la punct, a vorbit cu cei de la firmă, care i-au spus că au un autoturism (nu aș vrea să fac reclamă gratuită producătorului auto) pe care îl putem închiria miercuri, de la ora 11. Fratele meu (îi voi spune pe nume – Cristi – de aici încolo, pentru a nu fi mai formal decât este nevoie) a sunat în dimineața zilei de miercuri la firmă, pentru a se asigura că totul este în ordine. Oamenii au spus că este disponibilă mașina, dar că dacă vrem să trecem un al doilea șofer (subsemnatul) în contract, percep o taxă de 50 Euro în plus. Ca și cum ar fi putut ei să verifice cine conduce mașina… Pe lângă asta, au zis că garanția de 300 Euro trebuie plătită cash (!).

Am ajuns la sediul firmei, am discutat cu doamna/domnișoara (care îmi vorbea la pertu) detaliile contractului, am căzut cumva de acord cu garanția de 300 Euro (nu aveam timp să căutăm altceva), însă după ce a tipărit contractul în 2 exemplare mi-a spus un lucru care m-a lăsat mască…

-          Trebuie să vă spun că orice se întâmplă cu mașina, pierdeți garanția de 300 Euro

-          Da, dacă provocăm un accident, absolut de acord.

-          Nu doar dacă provocați dumneavoastră accidentul, dacă este lovită mașina

-          (cu o privire interzisă) Vreți să spuneți că și dacă cineva intră cu mașina în mine din vina lui, pierdem garanția de 300 euro?

-          Da, trebuie să va asumați acest risc, ne costă și pe noi franciza de casco, iar mașina nu produce nimic cât timp stă în service.

-          Dar am impresia că nu priviți lucrurile din perspectiva clientului. Eu cred că ar trebui să încercați să-l mulțumiți. Mă gândesc că vă doriți să aveți clienți cât mai mulți, nu?

-          Hmmm… Da și nu.

-          ?!

Între timp apare și Cristi, îi explic situația și lui și continuăm discuția.

-           (Cristi, foarte surprins) Vreți să spuneți că, dacă las mașina în parcare peste noapte și cade o vază pe ea, eu trebuie să plătesc 300 Euro?!

-          Da, trebuie să vă asumați acest risc. Nu ne permitem să ținem mașina în service, pentru că pierdem bani.

-          Auziți, eu lucrez foarte des cu firme de închirieri auto și niciodată  nu am întâlnit așa ceva. Ba mai mult, nimeni nu a cerut clienților mei garanție cash, ci se blochează suma pe card.

Apare și „patronul”, între timp, cu o atitudine mai degrabă zeflemitoare

-          Care este problema?

-          Păi am înțeles că pierdem garanția chiar dacă nu provocăm noi accidentul.

-          Da, așa este. Trebuie să ne asigurăm și noi cumva.

-          Da, dar nu este normal să se întâmple așa ceva.

-          Înseamnă că n-ai (la pertu, deci) închiriat niciodată o mașină.

-          (Zâmbind ironic) Sunt managerul unui lanț de riad-uri în Maroc și aproape zilnic intermediez închirieri de mașini pentru clienții noștri.

-          Ah, nu în România.

-          (Eu) Am închiriat mașini și în România și nu am întâlnit niciodată așa ceva. Hai să plecăm!

Firma se numește „autorent Sibiu” și are punctul de lucru pe Calea Dumbrăvii nr. 90. Pentru binele vostru, încercați să evitați această firmă- este singura care apelează la astfel de practici. Cel de la care am reușit să închiriem, într-un final, o mașină ne-a spus că jumătate din clienții lor ajung la ei după expriența cu firma autorent.

În fine, am reușit să plecăm, nu pot spune cum a fost drumul și cum am mers (trebuia să ajungem în mai puțin de 2 ore și jumătate la Cluj)… S-au încălcat câteva reguli de circulație, în special legat de viteză. Pe autostrada Turda-Cluj Napoca am testat viteza maximă a mașinii, dar era absolut pustiu. Mai târziu aveam să-mi dau seama de ce… Dacă vă vine să credeți, autostrada are ieșire doar în sudul orașului. Noi trebuia să ajungem în nord… Trăiască Emil Boc și panglica pe care a tăiat-o cu atâta mândrie la deschiderea porțiunii de autostradă (sic)!

După ce îl las pe Cristi unde trebuia să ajung, merg să mănânc ceva. Încerc să plătesc cu card-ul, dar tranzacția este refuzată de 2 ori, pe 2 POS-uri diferite. Sun la bancă și aflu că Finanțe Publice Sibiu a pus poprire pe contul meu bancar(!).

Am plecat din Cluj Napoca pe la ora 18. Fiind vorba de aproximativ 250 km (am mers prin Sovata), am calculat că am putea ajunge în vreo 3 ore și jumătate. Cu o pauză de 15 minute, am ajuns la ora 23. Slalom printre gropile de pe drumurile naționale, stat în spatele camioanelor care merg cu 60 km/h, localități din 5 în 5 kilometri… Noroc cu „Csiki” (un microbuz cu număr de Harghita, cu care ne-am întrecut puțin), care ne-a motivat să ținem pasul cu el și a fost una din sursele noastre de amuzament.

A doua zi de dimineață am mers într-o drumeție prin ținutul „uzurpatorilor” (termenii „uzurpatori” și „români incompetenți” au fost laitmotivele excursiei noastre), la Harghita Băi. Am urcat până sus, priveliștea este absolut superbă de pe drumul „însoțit” de păduri, pe ambele părți), însă nu am reușit să găsim nicio baie, ci doar un lac. Ah, și un parc de distracții („Balu”, sau ceva asemănător). Nici urmă de kurtos kalacs (este produsul lor, al uzurpatorilor – trebuie să-i păstrăm denumirea de origine), iar Cristi era foarte supărat…

Pe la ora 15 sun la Finanțe Publice Sibiu, pentru a afla ce s-a întâmplat și de ce mi s-au blocat conturile. De la camera 60 mi se spune că este vorba de impozitul pe veniturile realizate din drepturi de autor în perioada 2008-2009 (când am lucrat în agenție). Le întreb pe doamne de ce apare așa ceva, pentru că firma a plătit impozitele, dar ele spun că nu este înregistrat niciun impozit pe numele meu, la Sibiu. Știam că declarațiile de venit au fost trimise în 2009 de către contabila firmei și am presupus că și în 2010 s-a întâmplat la fel (chiar s-a întâmplat). Am sunat-o pe contabilă (ce inspirat am fost că am păstrat numărul ei de telefon) și i-am spus problema. Ea mi-a spus că s-a plătit impozitul și că (pe bună dreptate), firma ar fi fost trasă la răspundere dacă nu ar fi plătit impozitele. Sun din nou la Sibiu, le spun că eu am înregistrat veniturile în București și poate de asta nu apar, dar că pot verifica la București.

- Ce treabă avem noi cu Finanțe Publice București?

- Păi cum, ce treabă aveți, doar faceți parte din aceeași instituție, nu?

- Doar nu vă așteptați să sun eu la București și să îi cred pe cuvânt că dumneavoastră v-ați plătit impozitele…

- ?! Păi să vă dea un fax sau ceva prin care să vedeți că s-a plătit.

- Nu se poate, domnule, trebuie să ne trimiteți dumneavoastră dovada plății.

O sun din nou pe contabilă, îi expun problema și îi zic că am nevoie de copii după ordinele de plată a impozitelor. Mi-a spus că, în primul rând, impozitele s-au plătit pentru toți angajații firmei (deci plata nu s-a făcut nominal), iar ca să stea să caute toate ordinele de plată i-ar lua vreo 2 săptămâni, dat fiind că ele se află în arhivă. Avea dreptate…

Pe la ora 17 părăsim Miercurea Ciuc și ținutul uzurpatorilor, cu destinația Râșnov. Pe drum, am ajuns și la Jigodin (localitate aflată imediat după ieșirea din M. Ciuc spre  Târgu Mureș), unde aflaserăm că există băi termale cu apă minerală. Ajunși acolo, am aflat că intrarea este 13 RON (deși mai multe persoane n-au spus că ar fi 5 RON – poate era tarif special pentru „outsider-i”) și că, deși există și băi individuale, nu ți se asigură nimic (prosop, șlapi etc.).

În fine, pe la ora 20 ajungem în Râșnov și  ne îndreptăm spre cetate. Ajunși acolo, vedem că pe bariera de la drumul din spatele cetății scrie orar: 10-19. Eu propun să urcăm, totuși, gândindu-mă că o fi orarul de acces pentru autovehicule. După puțin timp zărim un grup de spanioli coborând. Îi spun lui Cristi să-i întrebe dacă este deschis, că el știe limba lor (știe 4 limbi străine, acum încearcă s-o învețe pe a 5-a). Aflăm că nu.

- Hai să încercăm la peșteră, poate-o fi deschis acolo. Zic eu

Ajungem la peșteră, găsim o barieră pe care este scris același orar ca la cetate. Urcăm totuși, pe aleea ce duce până la peșteră (un drum care sunt convins că ne va rămâne multă vreme în minte ) și vedem că intrarea se face printr-o căsuță care avea puse gratii la intrare.

A doua zi dimineață mergem să vizităm cetatea… Este incredibil ce se întâmplă în momentul de față acolo. Dacă în 2008 puteai vizita toată cetatea, inclusiv culoarul de lângă zid, încăperi vechi, chiar și muzeul unde erau expuse obiecte (haine, arme, armuri, vase de lut, chiar și o ghilotină etc.) ce se foloseau în perioada în care cetatea era locuită, astăzi mai poți vizita mai puțin de un sfert din cetate și tot ce poți vedea sunt ziduri dărâmate și munții din preajma cetății. Nici măcar telescopurile de pe platformă nu mai pot fi folosite… Andrei Manolescu a scris un articol foarte bun în Dilema Veche, pe această temă. Vă recomand să-l citiți măcar online.

Pe drumul înapoi spre Sibiu, am revenit la problema cu conturile bancare. Nu exagerez, am dat cel puțin vreo 20 de telefoane doar ca să mă lămuresc care era, de fapt, problema. Pe scurt, eu având domiciliul stabil în Sibiu, sunt în evidența Finanțelor Publice Sibiu (o glumă proastă, nu o instituție publică), iar impozitele s-au plătit în București (firma are sediul în București și trebuie să plătească impozitele aici). Ei bine, „amicii” de la Sibiu, deși știau că eu am înregistrat venituri la o firmă din București pe perioada respectivă, nici măcar nu s-au obosit să verifice dacă Finanțe Publice București a încasat impozitele aferente… Pur și simplu mi-au blocat toți banii pentru o sumă de 1500 RON, fără a mă anunța în prealabil, fără a-mi da dreptul de a mă apăra în instanță… Tind să cred că este singura țară din Uniunea Europeană în care se petrec astfel de lucruri. Mai curios este că nu au zis nimic de impozitul pe salariu (doar jumătate din venituri erau din drepturi de autor), care a fost plătit tot la București și tot ne-nominal. Luni am rezolvat problema, cu ajutorul contabilei (îi mulțumesc încă o dată, pe această cale), care mi-a trimis 2 documente ce atestă că am fost salariat al firmei și că mi s-a retras impozitul de 10% pe venituri de autor. Le-a luat o zi să trimită documentele la „urmăriri”, încă o zi să semneze deblocarea conturilor și încă o zi să transmită către bănci… Și asta, în urma presiunilor telefonice făcute de mine.

Caut un avocat dispus să dea în judecată statul român, dar nu dețin sume de bani prea mari în vederea procesului. Ofer la schimb servicii de consultanță în marketing – am o experiență de 3 ani în domeniu și încă 5 de studiu tot în domeniu și ocup o poziție care mă recomandă.

Sunt convins că nu sunt singurul care a pățit așa ceva (am auzit de cazuri asemănătoare de la alți oameni) și nu este normal să „înghițim” astfel de aberații ale statului român… Mai grav este că și băncile, care ar trebui să fie preocupate de clienții lor și, mai ales, de banii acestora, nu fac nimic, în condițiile în care pot exercita mult mai multă presiune asupra „organelor” (statului) decât niște simpli cetățeni. Dar nu-i nimic, există soluții și pentru asta: o să-mi mut domiciliul în altă țară, pentru a nu mai plăti impozite statului român, iar în ceea ce privește banii fie îi voi depune într-o bancă străină (băncile românești nu sunt interesate de banii mei, se pare), fie în ziua salariului îmi retrag toți banii de pe card și îi pun „la saltea”. Dacă vreți să falimentați o bancă, aceasta este cea mai bună soluție, cu condiția de a strânge mai mulți oameni care să facă același lucru.

Pe drumul spre Sibiu, la o ieșire din curbă, cu vizibilitate foarte bună, pe o porțiune de drum drept, marcajul era cu linie continuă încă vreo 20m. Cristi a depășit o mașină, iar „prietenii” noștri polițiști erau la pândă. Au așteptat vreo jumătate de oră șpagă, au văzut că nu avem astfel de intenții și, văzând că permisul expiră oricum în câteva zile, i-au dat doar o penalizare de 2 puncte și amendă.

Câteva din concluziile unui om venit din afară:

„În Maroc există mai mulți kilometri de autostradă decât în România.”

„În România e frumos orice nu a fost atins de om.”

„Such a nice country. Pitty for the people”

Restul îl las pe el să le spună.

p.s. acum câteva zile T.B. (nu merită privilegiul de a-i scrie numele) a declarat că actul de abdicare a regelui Mihai reprezintă înaltă trădare a țării. „Fiecare țară are liderii pe care îi merită”, spune o vorbă celebră. Eu nu-l merit nici pe el, nici pe cei care îi ascultă ordinele (guvernul, în special), îl merită cei care l-au votat și cei care nu au mers la vot în 2008 și, mai ales, în 2009. Mai bine vă cărați din țară dacă tot nu vă interesează soarta ei.