Eu aleg, tu… alegi?

Alegeri… da, iar alegeri… iar „circ”, iar ”mizerie”, iar „minciuni electorale”, iar și iar…

Desigur, poate fi interpretat și așa… Pentru că, acum aproape 20 de ani am câștigat dreptul de a gândi în acest fel (nu?)… Tot acum 20 de ani am câștigat dreptul la democrație. Dreptul la „majoritatea decide”, cum ar spune unii. Odată cu această democrație au venit și anumite libertăți: libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea pieței etc. Dar și libertatea de a alege (sau nu!), o dată la 4 ani (acum 5) un om care să reprezinte statul ai cărui cetățeni suntem. Adică eu pot să merg să votez un anumit candidat sau pot, pur și simplu, să stau acasă.

Trecând peste clișeele cu cei care s-au sacrificat la Revoluție (a se citi „lovitură de stat”), pentru că îi apreciez prea mult pe acei oameni, poate fi vorba de responsabilitate în actul de vot? Eu zic ca da. Și nu pentru cei care s-au sacrificat (nu doar la noi, ci și în alte state, de-a lungul istoriei) ca oamenii să aibă posibilitatea să alegem cel mai potrivit candidat, ci pentru că, așa cum m-a învățat un mare profesor în viață (deși nu deține încă această titulatură, eu îl consider profesor), odată cu libertatea vin și o serie de responsabilități. Iar actul de vot, eu unul îl consider fapta cu cea mai mare încărcătură de responsabilitate. De aceea, eu aleg să votez. Tu, cititorule (sau ne-cititorule), poți alege între a merge sau nu la vot. Dar dacă vrei să trăiești într-o țară în care să fie promovate un set de valori pe care să se poată clădi viitorul ei, statul în casă (indiferența) în mod sigur nu este o soluție.

Nu uita că și pe vremea dictaturii comuniste, alegerile erau „aranjate” tocmai în ideea că nu exista o voce destul de puternică a societății. Acum există… dar, la ce bun, dacă alegerile pot fi „furate”…?

Nu contează pe cine votez, nu contează nici pe cine votezi tu, dar este important ca noi 2 să mergem la vot, împreună cu ceilalți 18 milioane de alegători. Doar așa putem fi sigur că cel care va fi ales președinte reprezintă opțiunea românilor, nu a unei părți dintre aceștia.

Da, se fac manevre și „jocuri” la nivel înalt. Nu puțini au fost cei care au vorbit despre acestea. Și acum câteva minute, o cunoștință de-a mea, implicat în politică, îmi trimitea un sms prin care îmi spunea că oamenii dintr-un anumit partid vor merge să voteze pe unul dintre contracandidați, pentru ca șeful lor să aibă o bătălie mai ușoară în al doilea tur (vă las pe voi să ghiciți despre ce candidați este vorba). Ar mai fi și numărul de 22 de milioane de buletine de vot tipărite, la un total de 18 milioane de alegători (cam suspect, nu?) și multe altele…Depinde de mine, de tine și de mulți alții pentru ca aceste manevre să fie dejucate…

Astăzi, când a nu merge la vot a ajuns să fie un fel de „fiță”, o pseudo-revoltă împotriva clasei politice actuale, alege tu pe cineva pe care îl consideri mai potrivit ca să reprezinte țara ta. A spune că prin absenteism îți exprimi dezaprobarea, este absolut fals din 2 motive: 1. Zicala „și tăcerea este o formă de aprobare”- dacă nu votezi (deci, taci), înseamnă că ești de acord să fii condus de cineva care nu te reprezintă și ești de acord ca alții să voteze în locul tău (atât la figurat, cât și la propriu); 2. Nu are cum să se schimbe ceva (conducătorii politici, în special) dacă tu nu alegi să schimbi.

Mergi la vot și votează cu cap, nu pentru că ai primit bani, alimente gratuite sau alte recompense de natură materială. Ele sunt doar un câștig pe termen scurt. Eu unul, dacă ești curios, voi alege să schimb. Asta, fiindcă am învățat că, de-a lungul istoriei, evoluția a avut loc prin schimbări.

Două cărți de excepție

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dragule cititor- nu este vreo carte de-a lui Frederic Beigbeder, nici de-a lui Paulo Coelho… De fapt, cele două cărți nu sunt scrise de vreun autor de romane. Ele sunt, de fapt o autobiografie și o biografie.

Prima dintre ele se numește „Miles: the Autobiography (Miles Davis with Quincy Troupe)”. Este vorba de unul din cei mai mari artiști din lumea jazz-ului, Miles Davis.

Cine a fost Miles Davis…? A inceput să cânte la trompetă la 13 ani; la 18 ani a plecat de acasă, pentru a studia la un colegiu de muzică din New York, unde se „învârtea lumea bună” a jazz-ului din acea perioadă. Acolo i-a găsit pe idolii săi, Charlie Parker si Dizzy Gillespie („Diz”, cum îl numeau apropiații- considerat înca unul din cei mai buni trompetiști din istoria jazz-ului). I-a luat locul lui Dizzy Gillespie în trupa condusă de Charlie Parker, dar a rămas bun prieten cu Dizzy, cu care el însuși spunea că purta discuții foarte interesante și de la care a învățat foarte multe (despre muzică dar și despre viață).

A schimbat foarte multe trupe de-a lungul carierei sale, la fel cum a schimbat și stilurile. În anii ‘70 (dacă îmi aduc bine aminte), când toată lumea cânta bebop și jazz fusion (considerate a fi adevărata muzică jazz), el a arătat că are și abilități de manager: în ciuda tuturor criticilor, s-a hotărât să încerce câteva „deviații”, ajungând la „free jazz”, un stil derivat din jazz, dar care se adresa unui grup mai mare de ascultători, prin faptul ca ieșea din tiparele jazz-ului și era mai ușor „de digerat”.

După ce majoritatea jazzer-ilor au adoptat noul stil, Miles Davis avea să vină cu ceva absolut revoluționar la acea vreme: introducerea instrumentelor electronice in muzica jazz. Deși mulți o considerau o „blasfemie” la adresa acestui gen muzical, Davis a compus piese de excepție cu fenomenalii Chick Corea (la claviatura) și John MacLaughlin (chitara electrica; el avea să pună bazele Mahavishnu Orchestra, în anii ‘70, trupă din care mai făcea parte și Billy Cobham, care a cântat, la rândul său, cu Miles Davis), pe albumul considerat (încă) a fi unul din cele mai bune ale muzicii jazz: Bitches Brew. Printre artiștii de excepție cu care Davis a colaborat de-a lungul carierei se mai numără John Coltrane, Herbie Hancock, Bill Evans și Tony Williams („to name just a few”).

Și-a dorit să colaboreze cu marele Jimi Hendrix (cel mai bun chitarist din istorie, deși nu știa să citească notele muzicale) și aranjase cu agentul acestuia să se întâlnească la Londra, pentru a înregistra în studio câteva piese. Din păcate, Hendrix a murit cu o zi înainte de întâlnirea cu Davis (cauzele deja sunt știute de către toată lumea). A spus în repetate rânduri că muzica electronică reprezintă viitorul și acesta este unul din motivele pentru care a îmbinat acest tip de muzică cu jazz. În același timp, era foarte pasionat de muzica simfonică și era atent la compozitorii moderni (Maurice Ravel este primul care îmi vine în minte acum). A făcut ceea ce niciun artist de jazz nu a reușit la vremea respectivă: să țină pasul cu evoluția muzicii, păstrând, însă, sound-ul jazz-ului în piesele sale. Și pentru asta merită tot respectul, zic eu.

Despre viața lui… Desigur, a fost una foarte agitată: de 3 ori s-a apucat de droguri și de fiecare dată a reușit să se lase. Din păcate, a asistat la moartea multor prieteni de-ai săi, cauzată de supradoze de droguri (Charlie Parker și John Coltrane sunt doar 2 nume importante). A avut probleme numeroase cu poliția americană (desigur, de cele mai multe ori, aveau la bază rasismul polițiștilor de la acea vreme) și de multe ori îi era interzis accesul în anumite cluburi din simplul motiv că era de culoare. Îi plăcea sportul și era foarte atent cu imaginea sa publică (dacă găsiți videoclipuri cu el din anii ‘80, veți vedea că se ținea bine, pentru un om la vârsta lui, care trecuse prin 3 cure de dezintoxicare și alte câteva de dezalcoolizare). Ca să scape de dependența de heroină, s-a apucat de box (Bobby McQuillen i-a fost antrenor), insipirat fiind de Sugar Ray Robinson.

Cartea în sine reprezintă o adevărată lecție de viață și despre ce presupune o carieră muzicală (sau ce presupunea, la vremea respectivă). În plus, este scrisă într-un stil de-a dreptul original (plin de expresii din jargonul jazzer-ilor și aproape fiecare frază conține „motherfucker(s)” sau „hip” etc.).

Cu ce m-a influențat pe mine cartea respectivă… mi-a deschis orizontul spre mult mai multe genuri de muzică. Am învățat să apreciez artiștii buni, chiar dacă genul de muzică pe care îl cântă nu este pe gustul meu. Miles Davis a fost un om modest, nu avea obiceiul de a trata oamenii de sus, dar era foarte sever cu el insusi, cu prietenii și, mai ales, cu artiștii.

Două citate care mi-au rămas în minte:

„If they act too hip, you know they can’t play.”

„Knowledge is freedom. Ignorance is slavery”

A doua carte de excepție… biografia lui Fela Kuti (Olufela Olusegun Oludotun Ransome-Kuti, pe numele său adevărat)- „Fela. The Life And Times Of An African Musical Icon”, scrisă de Michael E. Veal-, cunoscutul (la vremea lui) artist nigerian. Fela a fost cunoscut nu neapărat ca un muzician extraordinar, ci mai mult ca unul din cei mai influenți oameni din societatea nigeriană a secolului 20.

S-a născut într-o famile mai degrabă modestă (mă refer la starea materială), dar a avut norocul să aibă ca părinți 2 intelectuali (unul din extrem de puținele cupluri de acest fel din Nigeria, la mijlocul secolului). Mama sa a rămas chiar în istorie ca una din cele mai active luptătoare ale mișcării feministe din Africa (a fost chiar liderul acestei mișcări) și activistă în mișcarea anti-colonialistă. A avut numeroase confruntări cu forțele de ordine din Nigeria și a fost chiar bătută de așa-zișii oameni ai legii. Tatăl său, directorul unei școli, a fost fondatorul și președintele primului sindicat al profesorilor din istoria Nigeriei.

Părinții vroiau ca el să urmeze școala de medicină, însă el a renunțat și s-a înscris la școala de muzică din Londra. Nigeria fiind o colonie britanică, știa că are șanse foarte mari să-și formeze o cultură muzicală aleasă în Anglia. Nu degeaba avea să pună bazele unui nou gen muzical, afrobeat-ul (Dacă ați ascultat vreodată Antibalas, aveți idee cum sună, deși este deja un stil destul de cunoscut), o combinație de jazz si funk cu highlife-ul african (un gen muzical „la modă” în acele vremuri, care garanta sucesul comercial în Nigeria). Începutul său de carieră a fost unul absolut fulminant, oamenii erau foarte entuziasmați de stilul său muzical inconfundabil, caracterizat prin ritmurile de afro-beat completate de versuri satirice, în special la adresa liderilor statului, pe care i-a contestat aproape permanent. Publicul vedea în el un lider de opinie. El a fost unul din foarte puținii oameni care au avut curajul să critice public „sistemul”, fără a fi „linșat” (cum s-a întâmplat cu alți contestatari). A ajuns un adevărat erou al poporului și niciun conducător nu a vrut să riște prin a-l transforma în martir. Ajunsese atât de faimos, încât la un control de rutină al unor soldați, aceștia au fost opriți de către superiorul lor, care l-a recunoscut pe Fela și care, deși era un subordonat al celor pe care artistul îi critica, îl aprecia atât de mult încât refuza să-i facă vreun rău.

Clubul său, „The Shrine”, era cel mai frecventat din toată regiunea. Pe lângă spectacolul pe care-l oferea, atât prin muzica sa și dansul de scenă, dar și prin dansatoarele sale (îmbrăcate destul de sumar), marijuana era aici „ca la ea acasă”. Deși au avut loc câteva raiduri destul de severe ale poliției locale, efectele acestora au fost de durată scurtă. Fela însuși spunea că nu poate renunța la marijuana fiindcă asta i-ar răpi din creativitate. Undeva prin anii 80, când în Nigeria avea loc cel mai important festival muzical al Africii (îmi scapă acum numele), la care luau parte numeroși oameni importanți din industria muzicală europeană sau americană, Fela a refuzat să urce pe scenă, motivând că festivalul este un mare fiasco, unde se promovează doar muzica comercială și nu se cântă adevărata muzică tradițională. Nu a durat mult până ca invitații străini să audă de Fela si „casa” lui, The Shrine și să umple clubul. Fela reușise încă o dată să sfideze „sistemul”…

Revenind la muzica sa… ca și Miles Davis, a căutat să-și perfecționeze muzica în continuu, încercând oarecum să „educe” publicul. Multă vreme a cântat în fața unui public format din 10-20 de oameni (care erau, de fapt, familia sa și prietenii), dar nu s-a dat bătut. Văzând că publicul nigerian nu îl mai ascultă, a pornit în diverse turnee, cu Africa 70 și (mai târziu) cu Egypt 80, prin continentul African, dar și prin SUA sau Europa. Aici a devenit foarte apreciat de către publicul cunoscător și a revenit cu alte turnee.

Stilul său, absolut original, era apreciat în special pentru versurile satirice (uneori, în timpul pieselor, instrumentiștii se opreau, iar el continua să recite versurile, ca pe o poezie) la adresa societății, dar mai ales la adresa soldaților (care erau, de fapt, poliția locală și cu care a avut mai multe „răfuieli”) sau a politicienilor, dar și pentru felul în care Fela sufla la trompetă (spre sfârșitul vieții, după o altercație cu poliția locală, nu a mai putut sufla la trompetă din cauza unei fracturi la maxilar).

În 1977, după lansarea (după ce, în prealabil, fusese „sfătuit prietenește” de către oameni din armată să nu riște) „hit-ului” „Zombie” (denumire generalistă dată soldaților din miliția nigeriană), foarte apreciat de către public, Fela și-a văzut munca de o viață distrusă. Sediul casei sale de discuri, Kalakuta Republic, studioul de înregistrări, instrumentele, casetele originale cu toate piesele sale și filmul autobiografic la care lucra de foarte mulți ani, au fost arse, împreună cu clubul în care cânta, noapte de noapte, de la începutul carierei sale muzicale. Mai mult decât atât, mama sa a fost aruncată de la etaj, ceea ce i-a provocat, mai târziu, moartea. Mulți sunt încă de părere (conform autorului biografiei) că acest episod l-a marcat profund pe Fela, care ținea foarte mult la mama sa. A fost o perioadă de câțiva ani în care nu a compus nicio piesă, mulți din membrii trupei fiind nevoiți să-și caute de lucru în alte părți.

În schimb, și-a creat propriul partid și a încercat să candideze la alegerile prezidențiale, însă i-a fost refuzată această posibilitate. Este greu de spus care ar fi fost șansele ca cel supranumit „The Black President” să ajungă în rolul de conducător al statului, mai ales după controversatul eveniment în care s-a căsătorit cu toate dansatoarele trupei sale (peste 30 la număr)- se știe că a fost dintotdeauna un adept al poligamiei. Unii spuneau că poate ar fi mai bine să facă ceea ce știe mai bine (muzică), nu să intre într-un domeniu pe care îl cunoaște prea puțin.

După cum spuneam și mai sus, el a avut un impact uriaș asupra societății în care a trăit, prin criticile permanente la adresa conducătorilor care nu făceau decât să ducă țara în situații economice dezastruoase; a fost un susținător al independenței Nigeriei, și mai ales al culturii africane (avea obiceiul de a critica „băieții” îmbrăcați la costume, pe care îi numea „yellow people”- spunea că deveneau galbeni fiindcă încercau să se „spele” de „culoarea” lor naturală); deși Nigeria este o țară în care sunt prezente cele două religii care se bat cap în cap de atâtea secole- islamismul și creștinismul, Fela a avut grijă să nu se implice în conflicte religioase. I-a respectat atât pe islamiști, cât și pe creștini, considerând că religia nu este ceva atât de important încât să merite vreun conflict.

În 1997, anunțul morții sale a creat un val de tristețe, nu doar în Abeokuta (orașul său de origine) sau Africa, ci la nivel mondial. Câteva state americane chiar au decretat ziua morții sale ca zi de doliu. Peste 2 milioane de oameni au fost prezenți la funeraliile sale, făcând imposibil accesul pe străzile din Abeokuta. Mirosul țigărilor de marijuana se simțea de la mare depărtare, însă armata a realizat că ar fi fost absurd să aresteze pe cineva pentru consum de droguri tocmai la funeraliile lui Fela.

S-a spus despre el că ar fi putut ajunge mai cunoscut chiar și decât Bob Marley în America și Europa, dacă ar fi acceptat să meargă pe mâna unor manageri profesioniști. A preferat, însă, să se ocupe el de trupă, concerte și muzică, chiar dacă asta însemna să nu aibă destui bani pentru a-i plăti pe toți membrii trupei, motivând că el nu vrea să ajungă să cânte pe placul maselor.

Într-un interviu acordat unui reporter, în 1986, spunea: „I have opened the eyes of the people to opression in our continent. The people know I did it. I’m honest and consistent. That’s enough.”

Un fragment din finalul biografiei: „His musical talent ould have had him ensconced in a life of fashionable exile in a foreign musical capital, such as Paris, London or Los Angeles; instead, he placed his entire career at the service of his people, and for this he died a Nigerian hero. The outpouring of emotion as Nigerians bade him farewell reflected the reality that in a country of 100 million people, he more than anyone else had dared to speak the truth to the country’s rulers so directly. [...] No president in the world could witness this kind of affection at his burial and it just goes to show what Fela really means for the people of this country.”

O carte care merită citită nu doar pentru viața lui Fela, ci și pentru că oferă o imagine foarte amplă asupra culturii africane, a modului de viață al oamenilor de acolo, dar și asupra scenei politice (formată, în mare parte, din dictatori).

Din păcate, chiar dacă în momentul de față ma aflu în posesia ambelor cărți, ele nu îmi aparțin și trebuie să le înapoiez cât de curând persoanei care mi le-a dat. Spun din păcate fiindcă am mari dubii că le veți găsi în România…

educație…?

Citinda săptămâna aceasta un articol apărut in „Adevărul” („Premianta care ucide”, autor: Emilian Isailă), am aflat ceea ce probabil „a făcut turul” tutror știrilor din ziua precedentă (nu prea urmaresc programele de știri de la TV) o elevă de liceu premiantă, ajunsă la facultate, s-a prostituat și a săvârșit o crimă. Pentru a nu-mi plictisi (pentru a câta oara…? ) cititorii cu un articol foarte lung, el va fi împărțit în 2 secțiuni, pentru ca cei interesați doar de una din ele să o citească direct pe aceea: prima va face o analiză critică a articolului respectiv, iar a doua va încerca să dezbată problema educației (familiale, școlare etc.), a dezvoltării intelectuale, a factorilor care le influențează pe acestea etc.

Secțiunea I

Mai intâi, dați-mi voie să analizez câteva idei expuse de către autorul articolului:

1. „…părinţii munceau din greu pentru a-i asigura un viitor fiicei lor. Dar au dat greş…” Da?! Cum așa? Cumva autorul a fost o rudă apropiată a familiei sau chiar parte din familie, pentru a emite judecăți de valoare legate de educația pe care părinții au oferit-o fetei lor? Am mari dubii că ar fi așa… Este un lucru rău să muncești din greu pentru a le asigura copiilor o educație școlară cât mai potrivită? Din nou, am mari dubii… Sunt convins că marea parte a părinților își doresc un viitor cât mai bun pentru copiii lor. Din păcate, într-adevăr, unii (repet, UNII) părinți se afundă prea mult în muncă și uită să mai comunice cu copiii. Dar nu cred că este cazul să generalizăm.

2. „…Carmen Bejan a trecut dintr-un mediu, cel familial, în care nimic nu era permis, în mediul studenţesc, în care totul era permis. Lipsa de maturitate, de experienţă, de repere morale, lipsa propriei identităţi au distrus-o.” Mi se pare mie sau autorul se contrazice în paragraful de față? Mai întâi spune că în familie nimic nu era permis (cu alte cuvinte, fata premiantă a primit o educație foarte strictă) pentru ca, mai apoi, să spună că ea era lipsită de repere morale… comparația mi se pare cel puțin bizară. Cât despre mediul studențesc în care totul ar fi permis, l-aș întreba pe autor când și unde a absolvit ultima formă de învățământ superior. Pentru că eu, la facultatea absolvită la Cluj Napoca, anul trecut, am întâlnit oameni de o moralitate exemplară (atât profesori sau asistenți, cât și studenți), oameni care veneau la școală în ideea de a (se) educa. Și am convingerea că mai există și alte asemenea facultăți la nivelul țării. Desigur, în cadrul fiecăreia dintre acestea, mai există și excepții, așa cum și eu am notat în unele articole.

3. „În câte cămine studenţeşti din România camerele sunt folosite pentru prostituţie? În majoritatea. Viaţa şi condiţiile de trai ale studenţilor s-au degradat enorm în ultimii 20 de ani. Drogurile, alcoolul şi sexul au cucerit campusurile şi nimeni nu face nimic.” I-auzi! Cumva autorul face parte dintr-un grup de cercetare care s-a ocupat cu studiul vieții din căminele/campusurile studențești și eu nu știu? Îmi vine cam greu să cred… Este, cumva, autorul un student care a trăit într-un cămin pe perioada ultimilor 3-4 ani? Din nou, îmi vine greu să cred. Eu, unul, am stat o perioadă de 2 ani într-un cămin „de stat” și am fost uimit să observ că era mai igienic, mai bine supravegheat, mai îngrijit, mai dotat și, nu în ultimul rând, mult mai ieftin (cam cu 50-75% – în funcție de (in)existența unui părinte care să predea în mediul școlar) decât unul particular (în care am locuit timp de aproximativ 6 luni).

Da, au fost nopți în care nu puteam dormi din cauza chefurilor organizate de diverși „vecini” de palier, unde alcoolul reușea să „pătrundă” destul de facil, trecând de controlul portarilor. Da, au fost seri în care nu se putea învăța în sala de lectură fiindcă se auzea muzica prea tare sau erau oameni care „făceau scandal” (urlau) în fața căminului. Dar de aici, până la a spune că în majoritatea camerelor de cămin există prostituție, este cale mult prea lungă. În plus, ținând cont că era vorba de un cămin exclusiv de băieți (200 camere x o medie de 4 oameni/cameră = aprox. 1.000 băieți) și făcând comparația cu poveștile auzite despre întâmplări din anii anteriori, aș zice că lucrurile S-AU SCHIMBAT. În ceea ce privește drogurile, pot spune că în 2 ani de stat în cămin, nu îmi aduc aminte să fi simțit vreodată miros de marijuana (a.k.a. „iarbă”) pe coridoarele sau în băile căminului. Da, am văzut oameni „sparți”/„high”/„cu ochii injectați”, dar nu am de unde să știu dacă „marfa” era procurată sau consumată din/în cămin/campus.

Cât despre activitatea sexuală din campusurile universitare, nu văd unde ar fi problema: studenții sunt, în mod normal, persoane trecute de 18 ani, deci responsabile pentru faptele și acțiunile lor. A face sex la vârsta asta mi se pare un lucru cât se poate de firesc. Desigur, atât timp cât există consimțământul celor 3 părți (a 3-a parte o reprezintă colegii/colegele de cameră, care trebuie să suporte gemetele partenerilor de sex sau să „ia balcon”, adică să se dea dispăruți pentru câteva ore sau să-și caute un alt loc de dormit pe perioada nopții ).

Secțiunea a II-a.

Desigur, cel mai ușor este să dăm vina pe alții atunci când noi sau o persoană dragă nouă are de suferit. În ultima vreme, această practică a devenit o chestiune sine qua non în rândul jurnaliștilor noștri care, de cele mai multe ori, pozează în oameni de o moralitate ireproșabilă. În cazul lor, este vorba în special de a da vina pe „sistem” (în cazul de față, sistemul educațional). Cel mai greu, însă, pare a fi să îți asumi responsabilitatea sau să cauți adevăratele cauze ale unui eșec (așa cum este în cazul de față).

Psihologia ne-a/m-a învățat, în liceu, că omul este o ființa bio-psiho-socio-culturală. Ce înseamna asta? Că fiecare dintre noi se dezvoltă prin intermediul mai multor aspecte: ereditate, instincte, dezvoltarea fizică (da, dezvoltarea fizică joacă un rol important, chiar și numai prin simplul fapt că unele persoane se simt complexate de aspectul lor fizic), temperament, caracter și personalitate, mediul înconjurător (includem aici familia, anturajul și mediul școlar) și auto-educația/auto-învățarea.

Să luăm cazul elevei premiante… Cel mai ușor ar fi să dăm vina pe sistemul educațional sau pe părinți, așa cum a făcut-o și autorul articolului. Bine, să zicem că sistemul educațional este lipsit de anumite repere morale și nu oferă îndrumarea necesară studenților. Dar oare nu cumva de același sistem educațional au parte si alți peste 1 milion de studenți din România care nu ajung să săvârșească crime. Ba dimpotrivă! Unii ajung oameni de știință excepționali, manageri apreciați în companii multinaționale, profesori distinși la universități de top din Europa sau alte continente ș.a.m.d. Sunt de acord că sistemul educațional este cu mult sub idealul meu (și al multor altora, sunt convins), dar sunt de părere că fiecare trebuie să știe ce anume vrea să studieze mai departe, să aleagă cu cap și, nu în ultimul rând, să profite la maxim de aspectele pozitive ale acestui sistem, oricât de puține ar fi ele. „Da, dar cineva trebuie să-l ajute să aleagă”, vor spune unii. Ceea ce mă duce cu gândul la aspectul familial.

După cum spuneam și în prima secțiune a articolului, în general, orice părinte își dorește un viitor mai bun decât viața sa, pentru copii. Acest fapt presupune și o educație cât mai aleasă. Iar în cazul unei familii cu venituri modeste (dacă ar fi să ne luăm după autorul articolului), asta înseamnă multă muncă din partea părinților, anumite restricții de ordin material sau financiar etc. Iar dacă părinții nu reușesc să comunice cu copiii lor, să le explice că nu le-au putut oferi o copilărie sau adolescență așa cum și-ar fi dorit ei fiindcă nu au dispus de mijloacele necesare, aceștia din urmă pot rămâne cu impresia că părinții lor fie au fost prea zgârciți, fie prea preocupați de muncă (și prea puțin de copiii lor) ș.a.

Ar mai fi, desigur, și nivelul de educație al părinților: nu poți pretinde de la cineva care nu are mai mult de 12 clase și care a trăit toată viața într-un mediu care nu a stimulat dezvoltarea intelectuală să vorbească cu copiii săi despre libertate și responsabilitate, filosofie de viață, romantism și alte aspecte mult prea profunde pentru a fi știute de cineva care nu a urmat o formă de învățământ superior. Nu mă înțelegeți greșit: sunt sigur că există excepții. Însă, înclin să cred că, la modul general, cam așa stau lucrurile.

Să zicem, totuși, că părinții își permit (finaciar vorbind) să ofere și o educație aleasă copiilor lor și o copilărie/adolescență fără lipsuri de ordin material. Și, pe lângă asta, îi învață despre pericolele care îi pândesc pe parcursul vieții (fumat, consumul excesiv de alcool, droguri, sex neprotejat etc.). Chiar și în aceste cazuri, există copii care „o iau pe cărări greșite” și ajung dependenți de droguri, comit infracțiuni etc. De cele mai multe ori, în aceste cazuri se spune că anturajul este de vină.

Fiecare dintre noi este parte a unor diverse anturaje, pe parcursul vieții. Conform zicalei „cine se-aseamănă, se-adună”, devenim membri ai acestor anturaje fiindcă ne identificăm cu membrii acestora. Sau vrem să devenim ca ei. Din păcate, nu toți au tăria de caracter de a-și alege singuri prietenii (și nu prietenii, pe ei), iar în unele cazuri ajung să devină dependenți de anturaj (existența unui grup de oameni care să le dea sentimentul de apartenență socială, sentiment care se constitutie în nevoia de afiliere, expusă și de Th. Maslow, în cadrul conceptului de „piramidă a nevoilor”). Dacă în anturajul respectiv există un lider de grup care impune nerespectarea normelor sociale sau a legilor ca regulă de grup, membrii grupului pot avea de suferit, în special cei cu un caracter mai slab.

Bine, dar cum se formează caracterul unui om? Este vorba, în primul rând, de temperament. Temperament care, din păcate nu poate fi modelat- cu el ne naștem ficare. Apoi, este vorba de abordarea părinților. Pentru că, de cele mai multe ori, încercând să-i ferească pe copii de probleme, necazuri sau greutăți, ei nu-și dau seama că greșesc. Nu zic că nu ar trebui să-și ajute copiii- dimpotriva! Doar că, în același timp, trebuie să aibă o doză de sadism în ei și să lase copiii să se confrunte singuri cu anumite dificultăți. Chiar și practicarea unor sporturi poate avea o contribuție importantă în formarea caracterului (competiția, spriritul de echipă, ambiția etc.), în special prin situațiile dificile ce apar în timpul concursurilor.

În fine, mediul școlar este cel care își pune, la rândul său, amprenta asupra dezvoltării unui individ. Creșa, grădinița și școala generală țin exculsiv de opțiunile părinților. Începând cu liceul, însă, copilul trebuie să se consulte cu părinții, iar alegerea finală să-i aparțină lui. Din păcate, lipsa unei transparențe totale în ceea ce privește sistemele pre- si universitar de învățământ, împreună cu promovarea facultăților care se axează pe exagerarea beneficiilor și ascunderea cât mai eficientă a viciilor face ca alegerea să fie una mai mult bazată pe noroc.

Concluzii personale:

1. Deși nu am despicat firul până la capăt, se poate observa că sunt mult prea multe aspecte de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește de formarea intelectuală a unui individ, fiecare având ponderi diferite.

2. În loc să căutăm vinovați pentru eșecul copiilor, am putea să depistăm cauzele, să vedem unde se poate interveni pentru a preveni un eventual eșec și, dacă este cazul, să oferim sfaturi.