Hai Romania… incotro?

Nu scriu acest articol ca sa injur pe vreun fotbalist sau pe Piturca, pentru infrangerea din seara asta… nu. Nu am inteles, totusi, de unde atata valva in jurul acestui meci- “finala”, “meciul decisiv”, etc.

Sincer, nu am crezut nici macar o clipa ca vom castiga meciul, cu atat mai putin cand a inceput meciul si am vazut cat de prost joaca ai nostri. Este o chestiune de logica: Romania a pierdut acasa cu Lituania la un scor rusinos, Serbia a batut Lituania cu un scor rusinos… evident ca si noi luam bataie de la Serbia. Dar nu… unii s-au incapatanat sa o dea inainte cu textele patriotice de genul “noi stim sa ne motivam cand avem meciuri grele”, “suntem un popor de luptatori” etc. Oameni buni, de unde le scoateti????!!!! Cand am fost un popor de luptatori? La Euro, cand olandezii mai ca nu ne invitau sa le dam gol si noi trimiteam mingile aiurea? Cand am avut 2-0 cu Bulgaria sau cu Franta si am fost egalati?

O.K…. sa zicem ca suntem un popor de luptatori… nu se zice ca o armata mica, cu un general bun poate invinge o armata mult mai numeroasa, cu un general slab? Ba da. Si cine este “generalul” nostru? Piturca, un antrenor care inca se crede in anii ‘90. Un antrenor despre care nu-mi aduc aminte (sper sa nu ma insele memoria) sa fi bagat in teren o echipa ofensiva. Un antrenor care a impus mentalitatea: “lasam adversarul sa atace si incercam sa punctam pe contraatac” (cu un accent mai apasat pe “incercam”). Si s-a vazut si in seara asta ca echipa nu este obsinuita sa joace ofensiv- presati fiind de miza rezultatului, ai nostri au jucat ofensiv (ma rog, cel putin s-au prefacut ca joaca ofensiv- vezi pasele aiurea, centrarile care se opreau pe capetele fundasilor ofensivi s.a.) inca din primul minut si inevitabilul s-a produs: nefiind adaptati la aceasta asezare in teren, au ignorat apararea si sarbilor nu le-a fost prea greu sa inscrie: prima ocazie clara, primul sut la+pe poarta, primul gol.

De cel putin 2 ani stau si ma intreb ce cauta la echipa nationala Codrea, Contra si alti pseudo-jucatori de fotbal. Nu am inteles nici ce cauta Radoi la nationala, acum ca joaca intr-un campionat foarte slab. Nu sunt inlocuitori pentru ei, vor zice unii… Si, vai, cat de mult se inseala. Primul om care imi vine in minte pentru postul lui Contra este Maftei, un fundas care parca isi traieste un al doilea apogeu de cariera de cand joaca pe banda dreapta. L-am vazut la TV, l-am vazut si pe viu: face aceleasi incursiuni periculoase pe care le-a facut si Contra in repriza a doua. Insa, are un mare plus fata de Contra: cand este vorba sa se retraga in aparare, fuge de mananca pamantul. Cat despre Codrea, sunt absolut sigur ca exista multi care il pot inlocui. Cristian Tanase a demonstrat asta-seara ca poate fi un foarte bun inlocuitor. Jos palaria pentru Tanase care, in doar o repriza a aratat ca are si tehnica, stie sa si paseze si cand trebuie sa se retraga in aparare, alearga pana ajunge omul cu mingea. Si, mai important, are doar 20 de ani (daca am inteles bine).

Despre Mutu nu cred ca ar mai fi ceva de zis: cu cele doua pase de gol a aratat inca o data ca nationala se bazeaza pe el. Inca un plus pentru Stoica, chiar daca si-a bagat mingea in poarta- a jucat bine in repriza a doua, a dat cateva pase foarte bune si a fost omul potrivit la locul potrivit, la al doilea gol. Cred ca daca ar fi jucat la mijloc de la inceputul meciului, altfel ar fi stat lucrurile. Tamas mi-a confirmat, din nou, parerea: oricat de putin sau oricat de prost ar juca la echipa de club, atunci cand vine la nationala, este un om de baza in aparare si joaca foarte bine. In rest, prezente total apatice, sterse.

Nu cred ca are rost sa ne suparam ca am pierdut aceasta “finala” (sic). Orice om care a vazut meciurile cu Lituania, Franta si Insulele Feroe, cu simtul realitatii, si-a dat seama ca nu se mai poate pune problema calificarii. Sunt de parere ca, macar o data , ar trebui ca unii oameni sus-pusi sa gandeasca pe termen lung si sa incerce reconstructia nationalei de pe acum. Calificarea la mondialele din 2010, cu sau fara Piturca (cu el este sigur, si nu doar acum; fara el, ar mai fi niste sanse infime), este pierduta. Mai bine ar fi sa caute niste jucatori cu adevarat buni, tineri, care sa isi dea sufletul pe teren atunci cand joaca pentru nationala, si sa faca tot posibilul sa omogenizeze aceasta echipa pana la preliminariile Euro 2012. Si, vorba aia, pana atunci este timp.

Un lucru este, insa sigur: cu Piturca antrenor, doar o minune ne-ar mai putea duce la vreun campionat mondial sau european. Cu el trebuie sa inceapa schimbarea nationalei. Antrenori care sa-l inlocuiasca sunt destui. Chiar daca Mircea Lucescu a refuzat, mai exista Boloni, Rednic si- de ce nu?- chiar unii mai tineri, precum Dan Petrescu sau Rzavan Lucescu. Mi-e teama, insa, ca i se vor gasi iar scuze lui Piturca- “gazonul a fost prost” (ca si cum adversarii ar fi jucat pe alt gazon); “am avut ghinion”; “este vina jucatorilor, nu a antrenorului” (ca si cum jucatorii ar juca de capul lor, nu ar urma o strategie a antrenorului). Si, mai rau este ca vor sari iar jucatorii sa ii ia apararea. Ar fi culmea sa nu ii iei apararea omului care ti-a dat atatea sanse sa te faci remarcat, oricat de prost ai fi jucat la echipa de club.

Ce echipa… ce meci… ce momente de vis!

Scriu aceste randuri inca in starea de incertitudine- oare nu a fost un meci amical? oare chiar a batut CFR?

Totusi, sa ne gandim cate s-au intamplat cu echipa asta de o vreme incoace (desi sunt rapidist de la varsta de 11 ani, anul trecut am tinut cu CFR si voi tine cu CFR de fiecare data cand nu joaca cu Rapid ): de cand au intrat in Liga 1, in primele sezoane toata lumea i-a privit cu oarecare rautate si au incercat sa o denigreze, numind-o “echipa ungurilor”, iar mai apoi “legiunea stranierilor” sau alte expresii de genul. De curand, antrenorul lor principal a fost demis; chiar si dupa victoria de la Bistrita (unde, sa recunoastem, CFR nu a jucat stralucit) s-a spus ca CFR nu are fata de Champions League.

Ei bine, de anul trecut de cand CFR s-a batut pentru titlu, am trait tot timpul cu impresia ca publicatiile sportive sau anumiti juranlisti sportivi incearcau in continuu sa puna echipa intr-o lumina proasta, chiar sa o denigreze uneori, doar pentru ca nu erau din capitala.

Personal, nu am vazut meciul de la Bistrita si nu ma pot pronunta. M-am gandit doar, inaintea acestui meci, ca daca exista in momentul de fata o echipa de batut din grupa CFR-ului, accea este Roma, Si asta deoarece Steaua i-a batut cu 2-0 in meciul amical, iar cu moralul nu stateau prea bine inaintea meciului.

Si ce bine a stiut sa profite aceasta asa- zisa legiune de stranieri de toate acestea. Personal, nu ma asteptam ca o echipa romaneasca sa fie in stare sa revina dupa ce e a primit gol. Dar iata ca acest duo de senzatie, Trica- Culio au fost un fel de David Copperfield si Houdini, printr-un numar de magie ce a dus la un gol superb (iata la ce jucator a renuntat Piturca, pentru a baga in echipa nationala tot felul de incompetenti).

Toata repriza a doua am fost cu sufletul la gura… la fiecare centrare ce se indrepta spre careul CFR-ului, mi se oprea respiratia, si dupa fiecare respingere, imi revenea ritmul la normal. Kone, care a reusit sa tina de fiecare minge, Dubarbier si Culio, care maturau fundasii Romei de pe teren; Trica, un adevarat om de contraatac in seara asta… Muresan mereu la post; Tony, acest fundas fara plamani, facand ture atac-aparare in continuu. Ce sa mai zic de Stancioiu, care a reusit sa dea foarte multa incredere apararii.

Si iata, o centrare de la Trica, ce poate ca pare aruncata la nimereala, ajunge- cu putin noroc- la CUlio, intr-o pozitie excelenta de sut, iar ca un argentinian veritabil, acesta nu iarta din asemenea pozitii!

CUlio, din nou, cu fundasul langa el… pare ca scapa singur spre poarta, dar fundasul tine de el de parca ar vrea sa-l ia acasa. Si ce se intampla?!!! Cred ca si din avion s-a vazut faultul, iar arbitrul nu doar ca nu acorda cartonas rosu, dar nici macar nu da fault. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca in momentul respectiv, mama si poate chiar neamurile arbitrului, nu si-au primit vorbe prea frumoase, din partea romanilor care vizionau meciul

Totusi, CFR arata ca o echipa mare si nu se demoralizeaza dupa aceasta teribila nedreptate. Isi continua jocul in acelasi ritm (trebuie sa recunosc ca, la sfarsitul primei reprize nu eram sigur ca o sa ii tina “motoarele” pana la sfarsitul jocului, in ritmul in care jucau in acel moment) si contiuna sa ameninte poarta Romei. Iata ca vine si centrararea de 3-1… nu se poate!!! bara, incredibil!!

Jocul continua… minutele parca trec ca orele… totusi, parca minutele 85-90 trec mai repede… 4 minute de prelungiri… Haideti, ca se poate! Si… fluier final! Nebunie curata! Traiam o bucurie nespusa, dar in acelasi timp, imi parea foarte rau ca nu sunt la Cluj. Ce nebunie trebuie sa fi fost pe strazi… Cel mai probabil as fi baut cu Olimpicu, pana cadea unul din noi sub masa

A aratat CFR ca o echipa de Liga Campionilor? Fara niciun dubiu! Este o echipa antrenata de un strain si are multi jucatori straini? Categoric. Inclin, totusi, sa cred ca tocmai aceste imprejurari au facut ca echipa sa joace astfel. Pentru ca am vazut in meciurile cu Lituania si Insulele Feroe ca aceasta asa-zisa invazie a stranierilor in campionatul romanesc nu este fara temei. Si daca jucatorii nostri nu sunt in stare sa aiba o mentalitate de invingatori, poate ca jucatorii straini le-o vor insufla si lor. Este CFR o echipa romaneasca? Pentru mine, da. Atat timp cat reprezinta Romania, este o echipa romaneasca. Iar faptul ca jucatorii straini de la CFR au declarat inainte de meci ca vor juca pentru Romania, eu unul m-am simtit mandru ca sunt roman, in seara asta.

p.s. nu am citit si nici nu am de gand sa citesc articole de lauda la adresa CFR-ului, in proportie de vreo 90 % scrise de cei care criticau mereu echipa CFR si nu le dadeau sanse nici macar la locul 3, in grupa.

mentalitate, antrenor sau psiholog…?

Uitandu-ma ieri la niste probe de atletism de la JO 2008 pe Eurosport, am acultat o conversatie foarte interesanta intre cei doi comentatori pe tema nevoii unui psiholog pentru un sportiv de performanta. Desigur, cei doi corelau slabele performante ale unor sportivi/ echipe sportive romanesti de la care se astepta foarte mult si au dat chix, cum s-ar zice.

Ei bine, unul dintre comentatori spunea ca, inca din 1995 (!) Carl Lewis avea dupa el un intreg “staff”: de la antrenor, maseur, la nutritionist, sau chiar… psiholog. Va dati seama ca in 1995, la noi cred ca inca nu exista in C.O.R. (clasificarea ocupatiilor din Romania) denumirea de psiholog

Din ce am auzit si citit de cand a inceput Olimpiada, cam orice sportiv de performanta are alaturi de el un psiholog, care sa-l insoteasca la competitiile internationale. Cat de benefic este ajutorul unui psiholog? Eu zic ca foarte benefic, in special in situatia in care exista presiunea rezultatelor bune asupra ta (cum a fost, de exemplu, cazul Cameliei Potec, la inot- campioana olimpica in 2004). In asemenea momente, eu unul sunt de parere ca unii sportivi sunt mai labili psihic (si ei sunt oameni, ca si noi, nu?) si pot ceda din cauza presiunii sau pur si simplu intra intr-o stare de spirit negativa, din care nu mai poate iesi, si in cazul acesta, motivatia de a castiga este serios zdruncinata (cum a fost cazul fetelor noastre, la handbal, dupa meciul cu Norvegia). In astfel de momente, ca sportiv, ai nevoie de cineva care sa-ti ridice moralul, sa-ti spuna ca nu este un capat de lume ca ai pierdut un meci/ o proba de concurs sau ca ai ratat o medalie pe care ti-ai dorit-o atat de mult.

Desigur, exista si sportivi cu o ambitie si vointa de fier, optimisti, care sunt capabili sa se auto-motiveze foarte bine atunci cand sufera o infrangere si isi revin imediat, cu gandul ca data viitoare va fi mai bine si ca vor face tot ce le sta in putinta ca sa fie asa.

Totusi, in cazul celor mai labili psihic (a NU se citi cu probleme de personalitate, psihopati sau mai stiu eu ce alte prostii) nu doar psihologul poate fi cel care sa ii scoata din starea de nervozitate, suparare, etc., sa-i incurajeze sau sa-i faca sa se bucure atunci cand castiga o medalie/ o competitie. Sunt de parere ca si un antrenor poate face asta foarte bine, fara sa aiba vreun studiu de specialitate.

Cum poate fi un antrenor un bun psiholog, se vor intreba unii. Foarte simplu. In loc sa pui pe cineva sa se ocupe de elevul tau, poti sa fii tu cel care sa il incurajezi tu atunci cand are nevoie, poti sa-l ajuti tu sa-si revina atunci cand este deprimat, etc. Desigur, in cazul sporturilor de echipa este foarte greu sa fii atent la fiecare dintre componenti si sa fii alaturi de fiecare. In aceasta situatie as recomanda un psiholog, nu doar din motivul enuntat inainte, ci si pentru a evita interpretari de genul: “X sau Y este favorizat de antrenor” (doar pentru ca X sau Y au o capacitate de auto- motivare mai redusa si antrenorul le acorda mai multa atentie). Un exemplu cat se poate de elocvent de antrenor foarte bun psiholog este antrenorul Alinei Dumitru- imi amintesc ca, imediat dupa victoria din finala, a ridicat mainile in sus si a inceput sa strige de bucurie. Printre cuvintele de bucurie s-a auzit si un “Bravo, piti!” (“piti” fiind porecla data de antrenor, probabil). Iar faptul ca primul lucru pe care l-a facut Alina dupa victorie a fost sa mearga sa-si imbratiseze antrenorul demonstreaza ca cei doi au o relatie elev-antrenor de exceptie. Nu in ultimul rand, imi aduc aminte ca insusi antrenorul avea lacrimi in ochi si ramasese fara cuvinte, de bucurie, in momentul in care cei de la TVR au incercat sa-i ia un interviu, la scurt timp dupa victoria Alinei.

La polul opus se afla antrenorii din asa-zisa “scoala veche” (scoala sovietica, dupa cum o numesc unii), antrenori care au in lot sportivi foarte buni pe care nu fac decat sa-i critice si sa le arate unde au gresit, iar antrenamentele sunt un chin. Acest tip de antrenori merg pe ideea ca, pentru a evolua, unui sportiv trebuie sa i se arate intruna unde a gresit si trebuie sa munceasca foarte mult. Un bun exemplu de astfel de antrenor este Gheorghe Tadici, despre ale carui metode de antrenament si management de echipa (daca imi dati voie sa-l numesc asa) am aflat, citind un articol, ca sunt aproape barbare. Si o spun componentele echipei, nu altcineva.

Imi aduc aminte ca aveam si eu un antrenor la karate foarte sever si foarte dur la antrenamente. In afara salii era un om nu prea de incredere (mergea pe principiul ca, daca el este tratat urat de altii, de ce sa nu trateze, la randul lui, urat, pe altii?). Insa ca antrenor, am avut si o sa am tot respectul pentru el. Da, metodele de antrenament erau foarte dure (vorbim de karate full- contact, totusi), dar aveau un scop anume; da, striga la noi si ne spunea ca nu ne descurcam (totusi, nu imi aduc aminte sa ne fi injurat vreodata sau sa ne jigneasca, folosind cuvinte ca “idiot”, “cretin” sau altele) si ca suntem slabi. Dar astea erau doar ca sa ne faca sa devenim mai ambitiosi. Stia foarte bine ca intr-un asemenea sport nu pot rezista decat cei cu vointa de fier si cu ambitie; totusi, era constient ca mai e nevoie si de cuvinte de incurajare, din cand in cand, si asta te facea sa realizezi ca esti pe drumul cel bun. In cantonamente faceam chiar si cate 3 antrenamente pe zi, dar chiar si-asa, seara mai ieseam prin oras, in unele zile, in grup. In rest, nu ne interzicea sa mergem in oras, atat timp cat eram inapoi la timp, pentru antrenament.

De ce e nevoie de un psiholog sau de un bun antrenor, care sa tina si loc de psiholog? Pentru ca ei sunt cei care pot forma mentalitatea de invingator, o mmentalitate care, din ce am vazut in ultima vreme, sportivilor romani le lipseste cu desavarsire. Chiar am fost socat sa citesc o declaratie a lui Piturca, inainte de meciul cu Letonia, ca Romania are 3 meciuri dificile anul acesta (cu Lituania, Bosnia, parca, si Franta). Pai, cum poti tu, ca antrenor de echipa nationala cu pretentii de calificare la CM 2010 sa spui ca meciul cu Letonia este unul dificil????? Si, deloc surprinzator, ai nostri au jucat in ton cu declaratiile lui Piturca, castigand meciul cu o echipa a carei unice calificari la CE 2004 a fost o performanta istorica, cu un gol din penalty (nu mai mentionez bara letonilor de prin minutul 70, care putea fi foarte usor gol). Unde sunt meciurile in care echipa nationala batea astfel de echipe, “de mana a doua”, la diferente de peste 4 goluri?… Nu! nu jucatorii sunt cauza! componenti “generatiei de aur” aveau aproximativ aceeasi valoare cu cei de azi. Este vorba de MENTALITATE. Ei nu declarau, cum a facut-o Lobont, dupa un astfel de meci, ca nu conteaza jocul, ci cele 3 puncte puse in joc.

Sportul romanesc duce lipsa cronica de oameni cu MENTALITATE de invingatori (bine, pe langa infrastructura si conditii de antrenament- ele nu tin de domeniul psihologic). Iar fara astfel de oameni, se va duce de rapa, incet- incet.