ONG-urile și finanțarea publică – un punct de vedere personal

Recunosc, eram tentat să cad în mirajul opoziției-oricine-ar-urma. Opoziția actualului sistem de guvernare, împreună cu cei care se află „la butoane” (un termen preluat din blaturile fotbalului autohton, devenit clișeu).

De ce? Pentru că, așa cum am scris încă de când au ajuns la guvernare, în 2008 (blog-ul de față a fost creat în 2007, recomand să căutați articole în arhiva categoriilor „economie” și „politică”), deciziile de natură economică au fost nu doar neinspirate, ci chiar ineficiente și dezavantajoase pentru locuitorii acestei țări. Prins în vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, dar și a relatărilor din media (TV sau online), am ajuns să cred că cei care vor veni „după” vor fi o soluție mai bună.

Astăzi, însă, mi-am adus aminte de ce sunt apolitic, de ce nu am intrat și nu voi intra niciodată în politică. Citind presa, am dat de un articol în România Liberă (da, se poate crede că este „vândut” puterii, însă depinde de fiecare dintre noi să procesăm informațiile pe care le primim zilnic prin filtrul propriei gândiri și nu să le luăm ca atare) în care era publicată o scrisoare adresată de liderii USL ONG-urilor din România.

Ei bine, două dintre ideile menționate în acea scrisoare mi-au atras atenția. Și le voi cita mai jos:

1. ”Asigurarea condițiilor funcționarii unei democrații participative reale [...] prin asigurarea finanțării publice a sectorului asociativ…”

2. ”Asigurarea unui grad ridicat de independență sectorului asociativ prin finanțarea sa publică…”

Mi se pare mie sau este vorba, aici, de o contradicție în termeni? Ce treabă are sectorul asociativ cu ONG-urile…? Nu cumva ONG-uri sunt Organizații NON-Guvernamentale? Nu cumva finanțarea publică se face de către stat (GUVERN)? Ba da! Și atunci am zis: „mi se pare mie sau miroase a mită electorală?”

Mi-am exprimat această idee și în alt loc, iar tânărul liberal (politic, nu neapărat și economic) Olimpicu a ținut să mă lămurească în legătură cu acest aspect. Ce urmează în acest articol reprezintă, în mare parte, discuția (chiar polemică, de dragul vremurilor din camera 139) avută cu el pe marginea subiectului.

Argumentul 1: ”Ordonanța nr. 26/2000 din 30/01/2000 Versiune actualizată la data de 22/12/2008″

Această ordonanță prevede, printre altele, următoarele: crearea cadrului pentru: d) facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice;….Apoi la Capitolul VII: Art. 46. – (1) Veniturile asociațiilor sau federațiilor provin din: f) resurse obținute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. „Câtă vreme această finanțare se realizează uniform, nediscreționar, nu cred că poate fi vorba de vreo mituire. La nivel conceptual problema finanțării publice poate fi dezbătută cu argumente pro și contra. Un argument pro important este posibilitatea asociațiilor (care sunt organizații private, voluntare), de a cheltui banii mult mai bine/eficient decât funcționarii statului.” (Olimpicu)

Nu pot decât să fiu de acord cu eficiența mult mai mare a cheltuirii banilor de către organizații private, comparativ cu funcționarii statului. Nu doar că au spus-o toți economiștii, ci s-a adeverit acest lucru cu nenumărate ocazii. A folosi, însă, acest argument pentru a susține direcționarea banilor publici către instituții private este cel puțin deplasat. Organizațiile non-guvernamentale au fost create ca alternativă la instituțiile statului, pentru a direcționa bani privați către binele unei comunități/categorii sociale (fie că este vorba de persoane cu deficiențe fizice sau psihice, copii abandonați, familii sărace sau altele). Atenție! bani privați.  În momentul în care finanțarea devine publică, orice organizație încetează să fie non-guvernamentală. Pentru simplul fapt că există această ordonanță nu înseamna că PD(mai puțin)L, US(mai puțin)L sau orice altă formațiune politică aflată la guvernare ar trebui să direcționeze banii publici către aceste ONG-uri.

Argumentul 2: „USL, ca formațiune politică democratică are obligația să se conformeze opiniilor majoritare…

…bineînțeles, necenzurând ca alte opțiuni să intre în spațiul dezbaterii publice și, eventual, să schimbe atitudinile vizavi de stat/politică.” (Olimpicu)

Ei bine, USL (sau altă formațiune politică democratică) NU are niciun fel de obligație față de nimeni. Că ei vor să facă acest lucru, asta-i altceva… Până la urmă, așa cum au spus-o chiar și economiștii (ai naibii materialiști și economiștii ăștia!), orice partid/guvern are ca scop câștigarea unei majorități a electoratului, pentru a fi (re)ales. Că acest scop ascunde sau nu intenții de a obține foloase necuvenite nu face obiectul articolului de față.

Argumentul 3: există linii de finanțare din fonduri europene care au ca beneficiari eligibili ONG-urile

„Este și asta o formă de mită electorală?” mă întreba Olimpicu. Nu, nu este, din simplul motiv că fondurile europene (bani publici) au ca destinație ameliorarea anumitor sectoare economice sau creșterea productivității (agricultura – PAC/CAP; infrastructura – POR; dezvoltarea resurselor umane – POSDRU etc.). ONG-urile accesează acești bani în calitate de intermediari, nu de beneficiari finali.

Argumentul 4: ONG-urile au ca scop binele unei comunități

Da, la nivel teoretic așa este: scopul unui ONG este acela de a găsi o cale alternativă de a face mai bună viața unor oameni. Ce se întâmplă, însă, dacă Vladimir Mărtinuș înființează mâine un ONG și are ca scop declarat salvarea pădurilor virgine, iar ca scop real câștigul de bani necuveniți? Merge la Olimpicu, bun amic de-al lui și personaj important în Guvernul României, și îi spune să pună o vorbă bună la comisia care direcționează acești bani către ONG-uri astfel încât să ajungă și la el vreo 10.000 Euro (Vladimir nu este chiar așa lacom precum credeați)? Să falsifice niște documente n-o fi așa greu; la „prețul corect” se poate face și asta. Ei bine, Olimpicu pune o vorbă bună și Vladimir se alege cu 10.000 Euro, bani care ar fi putut ajunge la fundații de ajutorare a copiilor bolnavi de cancer sau de ajutorare a copiilor orfani. Pentru că banii sunt o resursă limitată- ei nu se „produc”, ci se redistribuie (mai există și cazurile foarte rare când Băncile Centrale tipăresc bani, însă s-a întâmplat foarte rar în ultimele decenii, de frica inflației).

Argumentul 5: Proiectele private îmbunătățesc condițiile de trai ale comunității

Adam Smith (și nu este singurul) spunea că, fiecare dintre noi, urmărindu-și interesul particular, promovează interesul general, chiar mai mult decât ar intenționa. Nu intru în detalii aici, o pot face în zona de comentarii dacă doriți.

Da, fiecare individ poate acționa (fără să-și dea seama) în interesul societății în timp ce urmărește interesul personal (atâta vreme cât acesta se încadreaza în limitele legii). Atenție! este vorba de individ, nu de grup. Da, grupul este format din indivizi, însă afirmația nu poate fi extinsă – este ca și cum am spune că o societate comercială are ca scop binele unei comunități.

Cât despre ONG-uri, așa cum spuneam și mai spre începutul articolului, pot sau nu să aibă ca scop binele unei comunități. Dacă îmi aduc bine aminte, citeam prin 2010 un articol care arăta că doar vreo 50% din ONG-urile din România au direcționat banii către anumite cauze sociale, restul fiind „căpușe”. Să considerăm, totuși, că orice ONG are ca scop (atât declarat, cât și nedeclarat) binele unei anumite comunități. Acesta nu poate fi, însă, considerat a fi același lucru cu interesul public – interesul public înseamnă interesul întregii populații a unei țări (sau a unei federații, în alte cazuri)- comunitatea este doar o parte din public, iar interesul unei comunități nu poate fi interesul public.

„Interesul public nu este niciodată unitar”, spune, în replică, Olimpicu. Păi tocmai din acest motiv un ONG nu poate direcționa banii în interesul întregului public, așa cum nici statul nu o poate face (dar continuă să ne spună asta, iar noi „mușcăm momeala”). Există doar interesul majorității, nu interesul „public”.

Argumentul 6: ONG-urile se pot autofinanța din bani europeni

Am primit de la Olimpicu un link (click aici) către un articol ce spune că orice ONG poate accesa fonduri europene pentru a se dota cu echipamente IT – calculatoare în valoare de maxim 2500 RON sau laptop-uri în valoare de 3100 RON. Condițiile de accesare a fondurilor sunt atât de lesne de îndeplinit încât acum chiar mă gândesc serios să-mi „deschid” și eu un ONG și să-mi cumpăr vreo 20 de computere (eu aș suporta doar 10% din cheltuieli) și să le vând… aș face un profit bun, nu?

Vedeți voi… tocmai acesta este motivul pentru care consider că nici acest argument nu stă în picioare. Doar pentru că UE cheltuie banii contribuabililor europeni într-un mod ineficient (se pare că aceștia sunt de acord, din moment ce i-au votat pe cei care au luat aceste decizii la nivelul Uniunii Europene) nu înseamnă că trebuie ca noi să procedăm la fel.

Ar trebui să nu mai acceptăm fonduri europene?

Dacă așa puneți problema sau așa credeți că o pun eu, greșiți. NU sunt împotriva fondurilor europene, la fel cum nu sunt împotriva ONG-urilor. Este vorba de libertatea de a alege: așa cum noi alegem ca cei 2% din impozitul pe salariu să fie direcționați către ONG-ul pe care NOI îl alegem (nu „statul”), orice alți bani publici care se duc către fonduri private ar trebui să respecte același principiu. De aici a pornit și întreaga dezbatere pe marginea proiectului de schimbare a legii sănătății. Da, este un sistem birocrat, învechit și corupt și da, sunt de acord cu privatizarea. Cu o condiție: să aleg EU compania privată către care doresc să direcționez banii mei. Asta, desigur, după ce mi-au fost puse la dispoziție toate informațiile despre societatea respectivă (cine o conduce, câți angajați are, de câți ani funcționează, bilanțul contabil de la înființare până în prezent etc.).

Cred că același lucru ar trebui să se întâmple și cu ONG-urile: sunt de acord ca banii mei să fie direcționați către un ONG, sunt convins că îi va administra mult mai bine decât un minister/funcționari care au prea puține tangențe cu economia. Singurul lucru pe care îl cer este să direcționez banii către acel ONG pe care îl aleg EU, nu pe care îl aleg EI, în condițiile în care am acces la toate informațiile legate de acel ONG.

România mea…?

CFR – trecut, prezent (?) și… cam atât

Acum vreo 10-15 ani trenul (accelerat) Sibiu-București făcea drumul în mai puțin de 5 ore. Prețul nu era unul foarte ridicat. Astăzi el face drumul în mai mult de 6 ore și jumătate, iar un bilet întreg costă 55,5 lei. Un autocar face drumul în 5 ore și costă mai puțin de 50 lei.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani? Prețurile la bilete au crescut și continuă să crească an de an – aproape proporțional cu creșterea duratei drumului, aș zice. Și cireașa de pe tort o reprezintă datoriile CFR. Cine plătește datoriile? Fiind o companie de stat, desigur că noi, contribuabilii. Cine câștigă? Doar nu credeați că debitorii companiei feroviare rămân cu ochii-n soare… Are grijă statul român să încheie cu ei diverse alte afaceri, ca „să fie bine pentru toată lumea”.

Confortul vagoanelor a crescut abia în ultimii 1-2 ani, când s-au modernizat compartimentele din trenurile accelerate, iar istoricele scaune acoperite cu piele (un adevărat „deliciu” pe timp de vară) au fost înlocuite cu unele ceva mai confortabile, acoperite cu tapițerie din material textil. S-a introdus vestita Săgeată Albastră, care urma să garanteze viteze mai mari și, deci, acoperirea distanțelor într-un timp mai scurt. Cum se poate realiza acest lucru în condițiile în care infrastructura (rețeaua de linii ferate) este într-o stare deplorabilă? În niciun caz nu atragi fonduri europene special destinate pentru astfel de proiecte. Așa au procedat și guvernele care s-au perindat la cârma țării. Mai există o variantă: atragi fonduri europene și construiești linii pe tronsoane mai puțin circulate, pe care există deja linie ferată. Cineva îmi zicea zilele trecute că ar fi vorba de tronsonul Mediaș – Sighișoara. Tot guvernul (doamna blondă, de la minister) poartă răspunderea.

Ah, și ca să nu uit: Săgeata Albastră este un tren folosit  în Germania și Austria de către navetiști, adică pe distanțe scurte. Dacă ați circulat vreodată cu el, știți de ce – accentul se pune pe a fi cât mai spațios, nu pe confort. La noi se folosea la un moment dat pe ruta București-Sibiu…

Cine are de câștigat? Să facem un calcul simplu: nașu’ (controlorul de bilete) primește bani de la contribuabili pe două căi: prima, sub formă de salariu, a doua sub formă de șpagă. Nu vă imaginați că nașu’ nu cotizează, la rândul său, mai sus. Pe băieții care au dus pierderile CFR până la 1 milion euro nu îi trage nimeni la răspundere. În schimb, ei continuă să facă tranzacții dubioase și să adâncească mai tare pierderile. Pentru ca ei să poată fura în continuare, se concediază angajați ai companiei. Doar nu credeați că optimizarea costurilor este motivul…

Cum construim drumuri în România

Cine circulă, chiar și ocazional, pe traseul Râmnicu Vâlcea-Sibiu (și invers) nu are cum să nu-și aducă aminte cum se mergea pe Valea Oltului, la Cârligu Mic (nu prea departe de Căciulata, în sensul de mers spre Rm. Vâlcea). Acum câteva luni, cei de la Drumuri și Poduri (a.k.a. CNADR) s-au gândit că ar fi cazul să repare podul plin de gropi de pe viaductul menționat mai sus. Ideea a fost una lăudabilă… până la un punct: de fiecare dată când treceam pe acolo cu autocarul staționam cel puțin jumătate de oră la semaforul provizoriu, podul era decopertat pe un sens, iar muncitorii făceau orice altceva decât să lucreze la repararea podului (în marea parte a timpului „staționau” și ei). Am auzit de șoferi care au stat și câte 2 ore în ambuteiaj…

După 45 de zile, CNADR ajunge la concluzia că „executantul lucrării a dat dovadă de neseriozitate”, reziliază contractul și îl „pasează” Consiliului Județean Vâlcea. Să nu cumva să credeți că s-a supărat cineva… Doamne ferește (sic)! Executantul „neserios” și-a luat banii pe care trebuia să-i ia, Consiliul Județean Vâlcea a avut grijă să-l atribuie cui se cuvenea… S-au spălat bine banii și toată lumea a fost fericită. Mă întreb cum de noul executant a reușit să asfalteze podul în doar 2 zile…

Un lucru similar se întâmplă pe centura ocolitoare a orașului Alba Iulia, unde se lucrează de zor (sau nu?) de câteva luni, iar circulația este îngreunată. Se stă în ambuteiaj între o jumătate de oră și o oră… autocarele care merg de la Cluj la București ajung mereu cu întârziere la Sibiu.

Magia există… și la Poșta Română

„Magia există” este sloganul de promovare a Festivalului muzical „George Enescu” din acest an. Nu dețin niciun drept intelectual asupra acestuia.

Pentru că m-am hotărât să respect munca artiștilor și să cumpăr, atât cât îmi permite „buzunarul”, operele acestora, în luna mai am comandat cel mai recent album al trupei Beastie Boys (veți vedea într-un viitor articol de ce), pe CD, și l-am și plătit online. Nu a fost o avere, dar nici o sumă de neglijat.

Ei bine, băieții (firma care se ocupa de vânzarea CD-urilor și a altor materiale) au zis că îl voi primi în luna iulie. Nu mi-a convenit, am făcut ceva scandal (pe site-ul oficial scria doar că discurile de vinil se livrează în luna iulie), dar am așteptat… Am trecut la adresa de corespondență adresa companiei în care lucrez.

Undeva pe la începutul lunii iulie mă întâlnesc cu responsabilul nostru cu „treburi administrative” care îmi spune că a sosit pentru mine un colet din străinătate și că trebuie să ajung la oficiul poștal de la Banu Manta. Mi-a înmânat o bucată de carton pe care era scris numele meu și numărul de telefon de la oficiu. Sun acolo și întreb ce program au- evident, unul care nu îmi permitea să mă deplasez pentru că se suprapunea cu ora la care plec eu de acasă ca să ajung la birou și cea la care plec de la birou. Desigur că nu lucrează sâmbăta și, când am întrebat dacă nu se poate livra coletul printr-un curier (cu costul suportat de mine) mi s-a răspuns că nu. Aveam să aflu ulterior care era și motivul: coletele venite din afara UE se opresc la acest „birou vamal”, de unde trebuie ridicate personal.

În ultima săptămâna a lunii iulie reușesc să ajung la oficiu.

- Bună dimineața, am de ridicat un colet pe numele meu.

- Am nevoie de un aviz

- (Îi inmânez bucata de carton pe care o primisem) Nu am decât asta.

- Dom’le, vă bateți joc de mine? Ce să fac eu cu cartonul ăsta? Am nevoie de un aviz, cu dată și număr.

- Păi asta am primit de la oficiul Poștal din Popești-Leordeni.

- Sunați-i pe ei și spuneți-le măcar un număr de aviz să vă dea.

- Nu aveți cumva dumneavoastră numărul de acolo să sunați?

- Aveți cumva impresia că aici sunt informațiile?

-…..

O sun pe colega mea de la recepție, aflu numărul oficiului din Popești-Leordeni și sun acolo.

- Bună ziua, mă numesc Vladimir Mărtinuș și am primit un colet din SUA, pentru care m-am deplasat la oficiul din Banu Manta. Mă aflu aici și doamnele îmi cer măcar un număr de aviz, pentru a-mi putea da coletul.

- Păi ce treabă avem noi?

- Am trecut la destinatar adresa companiei, din Popești-Leordeni și colegul meu care se ocupă de corespondență a primit de la dumneavoastră o hârtiuță și i-ați spus că am primit eu un colet și trebuie să mă deplasez la Banu Manta pentru a-l ridica.

- Păi și pe hârtie nu scrie o dată și un număr?

- Nu, doamnă, e o bucată de carton tipizata, iar pe verso sunt scrise numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Mai știți în ce dată l-ați primit?

- A fost acum 3-4 săptămâni, chiar nu știu exact.

- Bine, sunați peste 10 minute, că acum avem clienți la ghișeu care așteaptă.

Sun peste 9 minute.

- Bună dimineața, am sunat acum 15 minute, mi-ați zis să revin în 10 minute.

- Da… Să știți că am căutat prin avize, dar nu am găsit nimic.

- Dar avizele nu le aveți înregistrate undeva?

- Nu, domnule, ne vin hârtiile și le arhivăm în dosare.

- (în gândul meu) whatta fuck??!!!

- Dar mai bine trimiteți-ne bucata de hârtie, ca să vedem dacă nu scrie ceva acolo.

- Ce să scrie, doamnă, este o bucată de carton tipizată, nu are nimic completat, iar pe spate este scris numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Trimiteți-l, sunt unele lucruri pe care noi le știm mai bine.

Mă întorc la ghișeu

- Doamnă, am încercat să vorbesc acolo, dar e haos la oficiul de la Popești-Leordeni, sunt pe altă lume. Spun că nu au avizul. Puteți, vă rog, să vă uitați dumneavoastră măcar dacă a sosit coletul respectiv.

- Haideți că mă uit. Dar de unde știau că ați primit coletul? Pentru că noi primim coletele, distribuim avize către oficiile poștale și de acolo le trimit către oameni.

- Nu știu, l-au informat pe colegul meu care se ocupă de corespondență, iar el mi-a zis mie.

După 5 minute de căutări (printr-un registru uriaș! Da, în anul 2011 Poșta Română încă nu este informatizată), mă strigă

- Domnu’! Mai sunteți?

- Da!

- Am căutat pe luna iulie și nu am găsit, să știți. Dar nici nu pot căuta calumea acum, că sunt oameni care așteaptă la ghișeu.

- Ok, mulțumesc. La revedere!

Ajung la birou și îmi zic că ar trebui să mai investighez la poșta din Popești-Leordeni. Le trimit pe fax bucata de carton scanată și sun din nou.

- Bună ziua, v-am sunat și de dimineață, în legătură cu un colet venit din SUA. V-am trimis pe fax cartonul de care vă ziceam și la telefon.

- Ah, stați să mă uit. Așteptați puțin.

După un minut…

- Mai sunteți?

- Da.

- Domnule, păi ce mi-ați trimis este o limbă de sac, nu scrie nimic pe ea.

- (Să mori tu!!!) Da, doamnă, v-am zis de azi-dimineață că nu scrie nimic pe ea, decât numele meu și un număr de telefon.

- Păi de unde îl aveți?

- Păi l-a primit colegul meu de la dumneavoastră sau o colegă.

- Nu avea cum, trebuia să fi primit și un aviz.

- Nu a primit, doamnă! V-am explicat.

- Păi și atunci de unde știați că a venit coletul?

- Asta vă întreb eu pe dumneavoastră! De unde știați că a sosit coletul? Înseamnă că avizul se află la dumneavoastră

- Sigur nu știți data în care ați primit hârtiuța?

- Nu, nu mai țin minte, dar puteți încerca din, să zic, 25 iunie până în 10 iulie.

- Bine, haideți că mă uit. Sunați mai târziu.

Sun după vreo oră…

- Bună ziua, am revenit (deja nu mai era necesar să mai spun cine sunt și de ce sun). Ați reușit să găsiți avizul?

- Nu, nu am găsit nimic pe numele dumneavoastră. Sigur ați primit coletul?

- Păi dacă așa mi s-a spus de la oficiul poștal…

- Mai sunați la Banu Manta, poate îl găsesc ei.

Sun din nou la „biroul vamal”/ oficiul 41…

- Bună ziua, am fost azi-dimineață la dumneavoastră pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Să știți că am căutat și pe luna iunie și nu avem nimic pe numele dumneavoastră.

- … Există posibilitatea să fi ajuns altundeva coletul?

- Mai puteți încerca la oficiul 6 și la 67, mai ajung și acolo colete din afară.

Caut pe internet numerele de telefon, sun la oficiul poștal 6. Îi explic doamnei întreaga telenovelă cu coletul, îi dau numele meu și o întreb dacă nu cumva se află la ei.

- Vă rog sunați mâine de dimineață, că sunt oameni la ghișeu acum și e și sfârșit de program.

- Bine, mulțumesc. La revedere!

Sun a doua zi. Între timp, trimisesem e-mail către cei care au trimis CD-ul din SUA și le-am descris pe scurt întreaga telenovelă, concluzionând că la poșta română încă se lucrează cu registre și este plin de incompetenți. Mi-au trimis mail înapoi spunându-mi că nu mă pot ajuta decât cu un o serie de expediție.

- Bună ziua, v-am sunat și ieri în legătură cu coletul din SUA.

- Bună ziua, da. Ca să fie mai ușor de căutat, aveți cumva o serie?

- Da, întâmplarea face că am (ce bine că mi-a dat-o oamenii).

Îi spun seria, se uită prin documente…

- Da, seria este valabilă, adică este din SUA și codul este unul corect. Nu găsesc, însă, nimic aici. Sunteți persoană fizică sau juridică?

- Persoană fizică.

- Ah, păi la noi vin pe persoane juridice. Încercați la oficiul 67.

Sun la oficiul poștal nr. 67, îi explic și doamnei de acolo întreaga „telenovelă”, îi dau numele, seria de expediție a coletului și o rog să caute.

- O sa mă uit. Vă rog reveniți mai târziu, că acum așteaptă câțiva oameni la ghișeu.

Sun peste ceva timp…

- Bună ziua, am revenit pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Am căutat, să știți. La noi nu există. Se poate să fie și din cauză că acum s-a mutat o parte din oficiul 41 la noi.

- Păi am fost și la oficiul 41 și nu îl aveau nici acolo.

- Păi și atunci de unde știa oficiul poștal din Popești-Leordeni că v-a sosit un colet?

- Nu știu. Asta mă tot întreb și eu…

Și asta m-am tot întrebat de atunci… Cred că acest colet se afla undeva într-o lume paralelă, altfel nu îmi explic… Magia s-a întâmplat: acum o săptămână, adică după 2 luni de la expedierea coletului, am primit… un aviz de la poșta română!! culmea, era vorba de coletul din SUA. Au făcut o scamatorie și a apărut avizul-minune. N-o să vă vină să credeți, am ridicat chiar și coletul – se afla la oficiul poștal 67 și acolo m-am reîntâlnit cu doamna care a căutat prin registru după coletul meu atunci când am fost la oficiul 41.

Ah, și astăzi am primit un nou aviz, pentru același colet. Să fie vorba de o lege a compensației…? În orice caz, dacă vreodată comandați ceva din afara țării, vă recomand să specificați în momentul plasării comenzii să NU se trimită prin Poșta Română. Nu-mi vine să cred că în deceniul 2 al secolului 21 încă se mai folosește arhiva „tip registru”…

De ce să facem lucrurile până la capăt dacă se poate pe jumătate?

În fine, cel mai recent exemplu de „românism” (din spațiul public, desigur) îl constituie „gazonul buclucaș” de pe super-mega-hiper-ultra-arena națională din București. S-au plătit foarte mulți bani pentru ridicarea arenei, am înțeles că arată foarte bine, oferă niște condiții cu adevărat moderne și am văzut că și spectatorii s-au simțit bine. Înainte de meciul cu Franța a avut loc o adevărata festivitate, cu (pseudo-) artiști invitați să cânte etc. Totul a fost pus la punct, mai puțin cel mai important detaliu: suprafața de joc. Mă uitam, la televizor, la reluări și nu-mi venea să cred cum sar bucăți întregi de pământ cu iarbă…Am citit în presă că s-a ocupat aceeași firmă care a creat și „plaja” de la meciul cu Danemarca, din 2003, când mai mult de jumătate din teren era acoperit cu zgură.

România mea?

Din punctul meu de vedere, aceasta nu este România mea. Nu este fiindcă toate cele enunțate mai sus au loc în spațiul public, unde se angajează toți incompetenții și se fac cele mai mari „combinații”, unde corupția este la ea acasă, cum s-ar zice. În mediul profesional privat foarte rar poți vedea asemenea exemple de incapacitate, incompetență și lipsă de profesionalism. Vă propun să reveniți la acest articol la 3-4 ani după privatizarea Poștei Române și a SNCFR. Asta, în cazul în care se va întâmpla vreodată…

Ce fel de criză?

De mai mult de 2 ani cuvântul „criză” a devenit un termen foarte des uzitat în conversațiile de la noi, chiar și în cele de zi cu zi, nu doar de specialitate. Aș putea spune că a devenit mai mult decât un tic verbal, este folosit ca un laitmotiv care să descrie situația actuală. Desigur, este cumva redundant să precizez că  termenul de „criză” este asociat, în 99% dintre cazuri, cu adjective precum „financiară” sau „economică”. Și dacă, totuși, trecem printr-o altfel de criză? Sau… Dacă trecem prin altfel de crize? Surprinzător? Poate. Voi reda mai jos crizele care consider eu că au dus la fenomenul cunoscut drept „criza economică mondială”. O parte din ele le veți întâlni doar la noi, altele au loc și pe plan mondial.

1. Criza morală

De multe ori spiritul capitalist este învinuit pentru decăderea morală a umanității și nu de puține ori politicieni, filosofi, sociologi etc. vorbesc despre o „a treia cale” ca soluție viabilă pentru bunul mers al lucrurilor pe viitor. Puțini, însă, caută operele scrise de filosofi, economiști sau sociologi de orientare liberalistă, ca să își dea seama cât de mult promovează aceștia responsabilitatea și etica. Chiar și Max Weber, în deja faimoasa operă „Etica protestantă și spiritul Capitalismului” vorbește de modul în care protestanții au refuzat să creadă că este de ajuns să se roage la „Cel de sus” pentru a avea o viață lipsită de griji materiale, deci fericită și, în schimb, au ajuns la concluzia că lenea nu este o virtute și că binecuvântarea se va obține doar prin muncă. Totuși, credeau într-o viață de familie (adică nu se „îngropau” în muncă, precum mulți oameni obișnuiesc în zilele noastre), nu aveau ca scop îmbogățirea (lăcomia era considerată și în vremea lor un păcat) și în respectarea semenilor. Prețuiau cele 3 valori fundamentale, binele, adevărul și frumosul.

Astăzi, însă, un procent foarte mic din populație știe care sunt cele 3 valori. Cât despre respectarea lor… Capitalismul a fost preluat în forma sa cea mai rudimentară, interpretat după bunul plac și transformat într-o „armă de îmbogățire în masă”, într-o formă de înrobire a altor oameni. Astăzi, oamenii corecți și sinceri au ajuns să fie luați de fraieri de către cei din jur, considerați „naivi” sau „inadaptați”. Dacă adaptarea înseamna involuția speciei umane, atunci nu mai am cuvinte. A ști să minți a devenit o artă. A-i fura și a-i „săpa” pe cei din jurul tău (uneori chiar colegi sau amici) este un adevărat talent. Să calci pe capetele celor din jur fără să-ți pese, în drumul tău spre îmbogățire este ceva firesc… Să fii tot „un lapte și-o miere” cu clientul tău, iar pe la spate să-l înjuri și să spui lucruri urâte despre el poate fi un succes în afaceri garantat. Să dai drumul pe canale TV reclamelor în care promiți oamenilor fericirea în schimbul consumului produsului tău, false soluții la adevăratele probleme a făcut parte din strategia de marketing de bază a anilor 2000.

Îmi aduc aminte de titlul unei prelegeri, în cadrul unei conferințe de marketing la care am luat parte în luna noiembrie. Îi zicea „Ingredientul secret al unei campanii de succes – bunul simț”. Am avut norocul de a-l avea ca director de departament pe susținătorul prelegerii, timp de 1 an. Îi urez, pe această cale, mult succes în noul său drum și sper să ne mai întâlnim.

2. Criza culturii

Sunt convins că ați auzit de termeni precum „Renaștere” și „Umanism”, precum și de perioada de timp reprezentată de acești termeni. Michelangelo, considerat arhetipul omului renascentist, a fost pictor, sculptor, arhitect, poet și matematician. Sunt sigur că reacția multora dintre voi va fi: „Normal. Aveau timp pe vremea aia, se plictiseau, n-aveau ce face toată ziua.” Sunt convins că aveau mai mult timp liber decât noi, însă nu aveau acces instant la informații, nu găseau cărți de cumpărat „pă net”, nici muzică. Oamenii de știință/filosofii (erau foarte puține științe recunoscute pe atunci) erau avizi de cultură, aveau o pasiune nemaipomenită pentru lectură, pentru artă.

Astăzi, creierul nostru procesează doar unde alfa, transmise de informațiile primite de la televizor, presă sau articole online. Undele beta au rămas undeva pierdute și lenevesc. Asta, din cauza comodității oamenilor. Ei preferă să stea în fața unui televizor sau pe rețele de socializare să vadă cine cu cine s-a mai „combinat”, ce poze și-a mai pus Ț etc. Da, este mai comod să stai cu o bere în fața televizorului, să asculți „tocșouri” și să iei informația gata procesată.

Întoarceți-vă puțin la începutul fragmentului, încercați să-i vizualizați pe Michelangelo Buonarroti sau pe Leonardo da Vinci… acum deschideți televizorul pe un canal de știri și încercați să analizați personajele prezentate în reportaje. Ce vedem azi la televizor este ceea ce vrea statul să ne arate (mulțumesc Wikileaks pe această cale) sau ce aduce profit (audiență/share) televiziunii în cauză. De cele mai multe ori este vorba de fenomene precum george becali, maneliști, marinari (știm noi cine), Moni, Iri și alte pseudo-vedete TV. Vocabularul lor de bază numără maxim 100 de cuvinte, iar cel extins undeva pe la 500. Nivelul lor de cultură generală? Aproape de zero. Totuși, oamenii preferă să îi urmărească pe ei, în loc să citească o carte sau un articol științific.

De exemplu, ar fi de ajuns să citească despre experimentele ratate ale FMI din America de Sud, despre efectele benefice ale privatizării unei companii de stat, ca să își dea seama că FMI nu este nici pe departe un „salvator” al României. Ba din contră! La fel de bine, o cultură economică de bază i-ar fi ajutat pe mulți să realizeze că un credit nu reprezintă salvarea de la sărăcie, ci din contră- te afundă mai rău în sărăcie sau te înrobește (cum spunea fostul meu profesor de management financiar, din facultate, „creditul este o formă modernă de sclavie”).

foto: NUAZ (El Cartel) in cadrul expozitiei de arta contemporana

“Reproducción, Repetición y Reinvidación – Multiplicidad en el Arte“

Un alt exemplu de incultură crasă care îmi vine acum în minte sunt americanii. Îi văzusem pe la televizor, în interviuri luate pe stradă, dar a trebuit să îi cunosc personal ca să mă conving. Uneori mă întreb dacă ultra-specializarea este de vină- dacă este ceva ce mi-a plăcut la ei este faptul că fiecare are un rol aparte la locul de muncă și este angajat pe postul respectiv pentru că asta știe să facă cel mai bine și pentru că eficiența se obține din diviziunea muncii. Totuși, specializarea i-a făcut să nu își dorească să își lărgească aria de cunoștințe. Acest lucru vine, însă, și din comoditate. Iar firmele prezente pe piața americană au avut grijă să le facă viața cât mai comodă, oferindu-le produse și servicii care să le ușureze cât mai mult viața. Tind să cred că poți trăi liniștit doar stând în casă – poți cumpăra aproape orice online, de la mâncare gata preparată până la servicii de spălătorie care vin la ușa ta să îți ia hainele și tot ei ți le aduc înapoi. Un lucru este sigur, însă: sunt mult mult mult mai leneși decât românii.

Mă uit și la subiectele ce se dau la bacalaureat an de an… genul de subiecte pe care noi le primeam la tezele de limba română/istorie de prin clasele a X-a, a XI-a. La examenele din facultăți pretențiile sunt din ce în ce mai scăzute, pentru că așa vin ordinele „de sus”… Nu poți „pica” un student la examen, pentru că el „cotizează” la fondul facultății și nu vrei să rămâi fără sursa de venit…

3. Criza management-ului

A fost nevoie de scăderea fondurilor destinate cheltuielilor pentru ca managerii de la noi să învețe ce înseamnă, de fapt, un management eficient – investiții cu cap, rezultate bune. Până în 2007, principiu de bază în management era „să vină banul”. Nu conta dacă poți asigura o calitate produsului tău (de obicei nu se asigura, acum nici atât), nu conta dacă angajații tăi sunt sau nu motivați (din nou, în vremurile de azi, în care un angajat ar trebui să fie mulțumit că are un loc de muncă, se pune și mai puțin accent pe acest aspect).

Majoritatea teoreticienilor, dar și practicienilor menționează 4 funcții comune ale managementului: coordonarea, organizarea, motivarea-antrenarea și control-evaluarea. Cam câte dintre acestea credeți că se respectau în perioada de „boom economic”? Motivarea se reducea la bonus-uri de performanță, în bani, control nu exista, decât la nivel de bilanț contabil („să iasă profitu`, tată!”). Și dacă cineva îi oferea angajatului tău un salariu mai bun și un bonus de performanță pe măsură (lucru care se întâmpla foarte des, fluctuația de personal era foarte ridicată până în 2008), erau șanse de 90% ca omul să plece. Asta, pentru că managerii nu erau oameni formați în sfera economică, ci de cele mai multe ori erau proprietarii unor afaceri (cu sau fără studii superioare, cu sau fără cultură economică) care prindeau pentru că oamenii consumau atât de mult încât dacă veneai cu o pastă de dinți cu multivitamine, aveai toate șansele să mergi spre o cotă de piață de 5% din primul an. La extremă erau managerii care tratau oamenii ca pe simple resurse și atât (din păcate, procedează la fel și în ziua de azi). Pe ei nu-i interesa o echipă sudată și unită, care să funcționeze „de la sine”. Nu, ei preferă oameni care să-i „perieze” și să le sărute părțile dorsale (scuzați limbajul mai puțin academic), pentru că sunt foarte slabi ca manageri și ei știu asta, însă au nevoie de cineva care să-i mintă frumos. Să-ți contrazici șeful era (și, din păcate, mai este) văzut ca unul din cele mai mari păcate într-o firmă. Asta deoarece managerii erau oameni cu o viziune de tip „faci ca mine sau pleci”/„io-s șefu` și știu mai bine ca tine”. Și-a dovedit de prea multe ori limitele o astfel de viziune…

Iată de ce părerea mea este că orice manager de companie/firmă trebuie să aibă cel puțin cunoștințe de bază în marketing. Sunt convins că unii dintre voi știu, dar o spun pentru cei care nu știu-există marketing extern și marketing intern. Marketing-ul intern se traduce prin a-ți trata angajații ca pe niște clienți. Or, dacă tu nu știi cum ar trebui să-ți tratezi clienții, n-ai de unde să știi cum ar trebui să îți tratezi angajații. La fel stau lucrurile și cu furnizorii, partenerii de afaceri etc. (stakeholder-i).

Fostul meu profesor de microeconomie a spus o mare vorbă la un moment dat (nu știu dacă îi aparține sau a preluat-o, dar oricum nu are importanță) – „resursa cea mai de preț din lume este mintea umană” (este singura resursă inepuizabilă). Dacă tu nu o percepi ca atare, îți va fi foarte greu să-ți motivezi angajații.

4. Criza leadership-ului

Când ați auzit ultima dată de un adevărat lider, cineva care să schimbe lumea cu viziunea și determinarea sa? Nu aș putea spune că sunt un om religios, însă cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este Papa Ioan Paul al II-lea. L-am admirat mereu pentru deschiderea sa față de toți creștinii (nu doar catolici), față de lumea modernă și, mai ales, pentru mesajele sale de pace care mai mereu aveau efect, dar și pentru implicarea sa activă în conflictele globale. Înaintea sa… mai încoace de anii `70 nu îmi vine nimeni în minte.

Se spune că există lideri înnăscuți și lideri care pot fi formați. Personal, cred mai mult în prima variantă (există cel puțin o persoană care mă va contrazice). Un lider trebuie să fie vizionar, lucru care este destul de dificil de format. La fel și cu abilitatea de a-i face pe alții să te urmeze. Dacă nu ești o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, nu vei putea face asta niciodată, decât prin metode coercitive.

Un bun lider trebuie să fie, printre altele, un om bun, împăciuitor, dornic să-i ajute pe cei din jurul său, un om deschis la minte și la nou. Pentru a-i putea face pe alții să-l urmeze, trebuie să fie un bun comunicator, să știe să-i motiveze (trebuie să aibă și abilități manageriale, cu alte cuvinte), dar nu material. Într-o lume în care „șmecheria” este încurajată și ridicată la rang de calitate, un mod de a reuși în viață, în care corupția și minciuna sunt considerate lucruri firești, este foarte greu ca un adevărat lider să-și facă loc- el va fi mereu sufocat de invidia și ura celor din jur, iar doctrina socio-politico-economică ce conduce lumea de azi, numită democrație (din păcate, alta mai bună nu s-a descoperit încă) va face mereu ca liderii să se piardă în mulțime. Pentru că, nu-i așa „majoritatea decide”.

Nu vă imaginați că asta ar fi rădăcina crizei leadership-ului. Ea se combină cu indiferența manifestată de cei care ar putea fi lideri și care ar putea face ceva pentru a schimba lumea în bine. Aceștia au ajuns să prefere să se folosească de calitățile lor doar pentru „a se descurca în viață”. Indiferența se combină cu egoism și, astfel, în loc de a contribui la binele tuturor (cred în principiul de management „dacă firmei îi merge bine, și mie îmi merge bine”-pentru asta, trebuie să contribuie fiecare om la binele firmei), se amăgesc cu ideea că poți duce o viață 100% independentă. Nu există așa ceva. Mai devreme sau mai târziu, depinzi de oamenii din jurul tău. Iar dintre dependență și independență varianta ideală de relaționare cu cei din jurul tău este interdependența. M-am convins de acest lucru citind cartea „eficiența în 7 trepte”, a lui Stephen Covey. V-o recomand, este o carte de psiho-socio-filosofie care poate ajuta orice manager, dar nu numai.

Într-o lume în care există oameni cu viziuni formidabile, care pot modela societatea, dar preferă să țină ideile doar pentru ei (eventual, să le discute la o bere cu colegii), liderii nu se vor afirma niciodată.

În fine, o ultimă cauză (nu și ca importanță) a crizei leadership-ului o reprezintă frica. Frica de a nu fi dat afară de la locul de muncă, frica de a te face de râs, frica de a lua decizii importante, frica de a risca, frica de a-ți spune părerea, frica de superiori etc. Nu poți fi lider dacă îți lipsește curajul (a nu se confunda cu „tupeu nesimțit”). Haideți să vedem și de unde vine frica…

5. Criza libertății umane

Când au fost cele mai înfloritoare perioade pentru economia mondială? Mai întâi gândiți-vă ce duce la prosperitate? cumva libertatea oamenilor și absența statului (sau a împăratului) în economie? Acum aduceți-vă aminte de perioada de înflorire a Romei antice și începutul secolului 20, până la Marea Criză. Au fost perioade în care statul/împăratul doar supraveghea bunul mers al lucrurilor și taxele erau la un nivel minim sau nu existau. Nu vi se pare ciudat că, deși în urma Marii Crize statul a intervenit tot mai mult în economie, economia globală nu a mai cunoscut astfel de momente de prosperitate și dezvoltare economica…? Excepția a făcut-o Germania, al cărei premier finanțist a liberalizat prețurile, cursul de schimb și alte componente economice, lucru care a dus la o recuperare economică nemaipomenit de rapidă.

De la Al Doilea Război Mondial încoace societatea civilă (este și o criză a societății civile, dar am scris deja prea mult ) a început să strige din ce în ce mai încet, ajungând la a șopti câte ceva pe ici, pe colo. Oamenii au devenit atât de interesați de munca lor, de banii lor, încât au permis câtorva oameni (aleși democratic) să le controleze tot mai mult viețile și să le îngrădească libertatea. Am ajuns să ne fie ascultate telefoanele, să ne fie urmărite e-mail-urile, conversațiile online etc. S-a ajuns în punctul în care oamenilor le este frică să vorbească la telefon despre persoane importante, să scrie articole defăimătoare la adresa conducătorilor țării etc.

Libertatea de exprimare este garantată, dar controlată; libertatea de mișcare a oamenilor este garantată, dar cu anumite condiții (vize, perioade de „ședere”), libertatea mișcării de capitalul este garantată, dar numai însoțită de anumite taxe (mai puțin în Uniunea Europeană) și lista poate continua. Toate acestea nu existau până să intervină statul în economie și în viețile noastre. Ne-am lăsat controlați decenii întregi de un sistem tiranic, de o mână de oameni care au reușit să-i convingă și pe alții să se alăture lor. Am trăit o pseudo-revoluție (a se citi „lovitură de stat”) și am ajuns să fim controlați de aceiași oameni. Lor li se alătură FMI și alte organizații supra-statale care pozează în salvatorii lumii și, de fapt, nu fac altceva decât să înăsprească și mai tare înrobirea noastră (și nu numai).

Oamenii nu mai au libertatea să realizeze emisiuni sau să spună lucruri împotriva „marelui șef”, pentru că se trezesc amendați de către CNA sau amenințați prin telefoane anonime… Vi se pare normal să fie așa?

Vi se pare normal ca statul să ia peste 60% din munca voastră sub formă de taxe și impozite (contribuții sociale+impozit pe venit+TVA)? Eu sunt un caz fericit, că nu consum produse accizate. Dacă vă numărați printre consumatori, mai adăugați câteva procente.

Dar este mai comod să stai în fața camerelor de filmat și să critici sistemul, să scrii pe blog-uri etc., dar să nu mergi la vot, pe motiv că „oricum o să fure, oricine ar ieși”. Fură pentru că le permiți tu.

Personal, am ajuns la concluzia că pentru mulți este mai comod să-i lase pe alții să le influențeze viețile, să se lase conduși, decât să ia singuri decizii, să își asume riscuri și responsabilități cu prețul libertății.

foto: NUAZ (El Cartel) in cadrul expozitiei de arta contemporana

“Reproducción, Repetición y Reinvidación – Multiplicidad en el Arte“

În Tunisia și Egipt oamenii s-au săturat să fie mințiți și batjocoriți sistematic, s-au săturat de corupție- au luat din ce în ce mai des contact cu sistemele politice din Vest și au ajuns la concluzia că libertate=prosperitate. Și. din păcate, la ei singura cale pentru a ajunge la libertate a fost revolta. Cum spunea și fratele meu, sunt fericit că trăiesc vremuri în care, pentru prima dată în istorie, poporul arab se revoltă pentru democrație. Sper că sacrificiile umane nu vor fi zadarnice și își vor căpăta libertatea.

Unde nu există libertatea individului, nu există drept de proprietate, piață economică liberă și libertatea schimburilor pe piață. Fără acestea 3 nu poți atinge prosperitatea, ca popor.

Ei bine, am ajuns și la finalul articolului. Ar mai fi fost și alte mini-crize care au dus la criza actuală (nu pot să o numesc „economică”), cum ar fi criza societății civile, dar cred că cel mai bine ar fi să îmi spuneți voi ce alte crize credeți că au dus la situația actuală. Sau poate nu sunteți de acord că cele de mai sus au dus la situația de față.

Despre Wikileaks – un punct de vedere personal

Cum se zice la TV, “întrerupem programul pentru o ştire de ultima oră”.

Am aflat săptămâna trecută că celui cunoscut drept fondatorul Wikileaks (nu se poate spune sigur că el este), Julian Assange i s-a emis un mandat de arestare internaţională (mai exact, Mandat European de Arestare – European Arrest Warrant), iar acum câteva zile el a fost pus sub acuzare.

Wikileaks, pe scurt

Wikileaks s-a fondat în anul 2007 şi are ca scop informarea publicului larg cu privire la chestiuni care au fost (mai mult sau mai puţin intenţionat) ferite de ochiul acestuia. După cum unii dintre cei care citesc articolul de faţă ştiu deja, este vorba de documente clasificate (“top secret”) ale unor diverse institute (politice, bancare etc.), care au ajuns în posesia organizaţiei şi, mai departe, pe internet. Până acum au fost publicate peste 1 milion de astfel de documente, iar membrii organizaţiei spun că baza lor de date cuprinde câteva milioane.

Organizaţia nu urmăreşte să facă rău cuiva, nici să influenţeze negativ opinia publică. Voi reda mai jos câteva fragmente din secţiunea “about” a site-ului Wikileaks (cautaţi şi pe google site-ul – s-ar putea să-şi schimbe adresa):

“WikiLeaks has sustained and triumphed against legal and political attacks designed to silence our publishing organisation, our journalists and our anonymous sources. The broader principles on which our work is based are the defence of freedom of speech and media publishing, the improvement of our common historical record and the support of the rights of all people to create new history.”

“Publishing improves transparency, and this transparency creates a better society for all people. Better scrutiny leads to reduced corruption and stronger democracies in all society’s institutions, including government, corporations and other organisations. A healthy, vibrant and inquisitive journalistic media plays a vital role in achieving these goals.” – întru totul de acord!

De-a lungul timpului, organizaţia a fost distinsă cu mai multe premii, printre care New Media Award (revista Economist, 2008), UK Media Award (Amnesty International, 2009, categoria New Media). În 2010, Rusia a declarat că Wikileaks ar fi trebuit să primească premiul Nobel pentru Pace, ca rezultat al publicării documentelor din dosarul “Cablegate”. Cred că este important de ştiut că Wikileaks nu se ocupă doar de domeniul politic, ci şi de cel religios, financiar-bancar, cenzură, ecologie şi climat.

Foarte important mai este faptul că Wikileaks nu solicită nimănui documente – doar le primeşte şi le “plasează” mai departe.

Cum şi pe cine deranjează Wikileaks

Ei bine, recunosc că, la început, mi s-a părut şi mie o “cacealma” din partea unor oameni care se plictisesc prea tare acasă şi s-au gândit să se joace cu opinia publică şi să atragă atenţia asupra lor. Ei bine, câteva lucruri m-au convins că situaţia este cu totul alta…

1. Până în 2010, organizaţia a publicat documente legate de crime împotriva umanităţii comise în Africa sau Asia. SUA apărea în documente doar legate de cenzură împotriva presei, spionaj şi abuz. Cu excepţia documentelor care au dezvăluit ceea ce se întâmpla în închisoarea de la Guantanamo Bay (da, tot Wikileaks a făcut posibilă “scurgerea” informaţiilor respective). Atunci, însă, diplomaţii SUA au ieşit cu declaraţii acuzatoare la adresa militarilor americani, reuşind să “liniştească apele” la timp. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 2010, când Wikileaks a început să publice sute de mii de documente secrete care incrimineză direct SUA, printre ele aflându-se şi materiale video. 2010 este şi anul în care Assange a început să fie urmărit şi pus sub acuzare. Pentru că nu puteau să-l acuze de liberalizarea informaţiilor, i-au inventat un viol şi 2 cazuri de abuz sexual. Ba mai mult decât atât, nu i s-a oferit dreptul de eliberare pe cauţiune, pe motiv că “he (Assange) had the “means and ability to abscond, and that he was satisfied that there were <<substantial grounds to believe if I granted bail, he would fail to surrender.>> He (judecătorul, n.a.) also said that he believed Mr Assange “may be at risk from unstable persons”. (BBC News – “Q&A: Arrest of Wikileaks founder Julian Assange” – autor: Clive Coleman)

2. Printre documentele “strecurate” în 2010 se află şi un material video care incriminează direct armata SUA de omor cu premeditare şi care pe mine efectiv m-a şocat. Este vorba de o întâmplare ce datează din 2007, în care un jurnalist şi un fotoreporter Reuters au fost ucişi, alături de alţi câţiva civili irakieni, fără a avea asupra lor vreo armă, şi cu atât mai puţin, vreo intenţie criminală. Veţi vedea că criminalii (piloţi de avion americani) au dezvoltat un adevărat hobby din a ucide tot ce mişcă pe pământ irakian, fie că sunt insurgenţi sau civili. Agenţia Reuters a încercat, în zadar, din 2007, să obţină acest video, prin intermediul Actului de Libertate a Informaţiei (Freedom of Information Act). Materialul îl puteţi urmări la finalul articolului. Sper să nu “se evapore” până apucaţi să-l vedeţi. Voi verifica link-ul zilnic, iar dacă dispare, voi încerca să-l găsesc pe alt site.

3. Mi se pare cel puţin suspect faptul că, dintr-o dată, se vorbeşte foarte puţin în mass-media despre Wikileaks-aproape deloc, aş zice. În afară de arestarea lui Assange şi atacurile Anonymous (un grup de hacker-i ce fac parte din Wikileaks) asupra Visa, Mastercard şi PayPal (pentru faptul că au refuzat plăţile sub formă de donaţie către organizaţie). Din ce am citit, următoarele ţinte sunt Facebook şi Twitter, care le-au eliminat conturile de social media.

Dacă aţi citit articole de pe blog, ştiţi că nu am fost niciodată adeptul “teoriei conspiraţiei”. Dar parcă “ceva e putred în Danemarca”…

Avem o economie… ce facem cu ea?

De fapt, avem un deficit bugetar. Ce facem cu el?

Varianta 1: Creștem TVA până la 25% și cota unică la 20%. Ne dăm seama că într-un timp foarte scurt jumătate din economia de „la suprafață” ar intra în subteran, iar consumul ar scădea drastic. Renunțăm la idee.

Varianta 2: Scădem pensiile cu 15% și salariile bugetarilor, cu 25%- atenție mare, însă! Nu încadrăm aici bugetarii cu cele mai mari salarii: demnitari, magistrați, armata și poliția (doar nu vrem să stricăm relațiile de prietenie cu „serviciile”). La scurt timp, aceștia organizează miting-uri și amenință cu greva generală. Hopa! Stai, că nu merge nici așa… Încercăm…

Varianta 3: Impozităm tot ce se poate: bonuri de masă, dobânzi la depozite bancare, căștiguri din investiții de portofoliu (acțiuni și obligațiuni) etc. și tăiem aproape cu totul contribuția la pilonul II de pensii private (pe care, oricum, am tergiversat-o prea mult fiindcă ne era frică să facem o trecere directă, cum a făcut Chile)- ce mai contează că riscăm să băgăm în faliment peste 50% dintre fondurile de pensii private prezente la noi în țară?! Pare a fi cea mai la îndemâna soluție- mediul privat oricum nu va ieși în stradă, iar alegătorii din rândul acestora reprezintă undeva sub 25% (n.b. observații proprii) din totalul celor care merg la vot. Vorbim cu FMI, le spunem de planul nostru „măreț” și așteptăm să „înghită gogoașa”.

Ei bine, din păcate FMI nu prea înghite astfel de „gogoși” și forțează guvernul să crească TVA-ul și cota unică de impozitare (cea mai mare iubire a lui FMI sunt taxele și impozitele- dar, schhhh…. nu mai spuneți nimănui), pentru a fi siguri că, într-adevăr, deficitul bugetar va fi acoperit de undeva.

Din păcate, nici FMI, nici statul român nu vor să țină cont de un principiu de bază din microeconomie: este mai eficientă impozitarea într-un procent mai mic, dar asupra unei baze mai mari, decât impozitarea unei baze mai reduse, într-un procent mai mare. Este ca la magazin: ca patron/director/manager ai mari șanse ca încasările sa-ți crească dacă reduci prețul produsului care se vinde slab (din considerente ce țin strict de preț), pentru că el se va vinde în cantități mai mari și, astfel, pierderea din prețul unitar va fi mai mult decât acoperită de cantitățile mai mari din produsul vândut. Unde mai pui că omul. de când lumea, fuge cât poate de impozite. Iar românii sunt recunoscuți pentru ingeniozitatea de care dau dovadă când vine vorba de astfel de „sporturi”. Era să uit- o cotă unică de impozitare mai mică ar atrage și investitori străini, care ar crea locuri de muncă (chiar și pentru bugetari disponibilizați!)

Mai avem o variantă fezabilă (nu și din punctul de vedere al guvernanților, evident): statul își vinde participațiile deținute la toate companiile și obține, astfel, în jur de 15 miliarde euro, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Dinu Patriciu (informație recepționată via Olimpicu). Să zicem că poate exagerează (deși, sincer să fiu, nu îi stă în fire, când vine vorba de subiecte economice) și veniturile ar fi undeva pe la 10-12 miliarde euro. Ei bine, cu 10 miliarde euro, statul poate plăti înapoi banii primiți până acum de la FMI+Comisia Europeană (prima tranșă)- doar nu vă imaginați că împrumutul „se va plăti de la sine”, cineva (a se citi „contribuabilii”) trebuie să-l returneze-, acoperă o parte din deficitul bugetar, iar restul ar fi acoperit din banii obținuți sub formă de impozite de la noii proprietari ai companiilor. Unde mai pui că statul (de fapt, noi, contribuabilii umili) nu ar mai fi nevoit să suporte pierderi de sute de milioane (poate chiar miliarde, nu am date concrete) de euro anual ale acestor companii (CFR este exemplul-etalon, dacă îmi permiteți exprimarea, cu 260 milioane lei în 2008 și 250 milioane în 2009), ai căror angajați mai și beneficiază de diverse sporuri, ca răsplată pentru performanțele lor „deosebite”.

Cum să privatizăm companiile de stat? Cum să vindem toate participațiile statului la companiile din România?? Ești nebun???!!!! Noi cu ce mai dăm „țepe”/„tunuri”, cu cine mai facem șmenuri? De unde să mai furăm noi? Cu ce mai facem noi licitații aranjate? De la privat nu avem cum să furăm, decât prin impozite. Și ăștia se prind, că nu-s așa fraieri precum ne place nouă să credem. Și Tolontan ăla, în loc să-și vadă de gazeta lui, își tot bagă nasul unde nu-i fierbe oala (sic).

Pur și simplu nu mai am cuvinte pentru a exprima greața pe care mi-o provocați voi, cei desmenați să conducă această țară (miniștri și premier). Sunteți o gașcă de golani, șmecherași ordinari. Pentru că cineva îmi spunea că este bine să ai țeluri cât mai înalte în viață, trăiesc și eu cu speranța că, într-o bună zi veți ajunge la pușcărie, toți aceia care vă regăsiți în penultimul paragraf al articolului de față. Restul, angajați în companii private, pe post de femeie de serviciu, deși nu aveți competența necesară nici măcar pentru acest post.