Despre valoarea artiștilor sau cine a fost Adam Yauch (MCA)

Pe la începutul anilor ’90, când eram prea mic ca să identific stilul muzical care mi se potrivește, care mi-ar plăcea. După ce isteria Michael Jackson se mai atenuase, de Guns N Roses eram plictist, la televizor apărea un videoclip destul de violent, cu niște polițiști la fel de agresivi și pe un fundal sonor care te scotea din cea mai profundă stare de letargie: niște băieți efectiv strigau versuri din care nu înțelegeam prea mare lucru, dar înțelegeam din refren (și din titlul melodiei) că este ceva cu „Sabotage”. Videoclipul îmi prezenta ceva total atipic pentru filmele polițiste pe care le văzusem pe la tv, adică 3 polițiști care făceau legea pe cont propriu: spărgeau uși, se aruncau prin piscine cu infractorii, nu aveau prea mare grijă cu bunurile sau proprietățile publice etc., iar la final apăreau cei 3 foarte calmi, în stilul Clint Eastwood din western-uri. De fiecare dată când prindeam clipul pe MTV și părinții nu erau acasă, dădeam televizorul la maxim și săream prin casă. Era piesa Sabotage, aparținând trupei Beastie Boys.

Pentru că Cristi, cel mai mare dintre frați, era un mare împătimit al muzicii și îi plăcea formația, iar tata avea grijă mereu să aducă din delegațiile prin străinătate (puțin prin Europa Centrală și mai mult prin cea de Est) casete audio cu artiștii îndrăgiți de fratele meu, pe la 11-12 ani ascultam deja pe casetofon piesa care îmi plăcea atât de mult. Tata cumpărase albumul „Ill Communication”, de pe care ascultam doar 2 piese (cred că erau una după alta, la începutul părții A a casetei) Sabotage și Sure Shot.

Timp de câțiva ani nu am mai prea auzit de ei (principalul motiv fiind, desigur, faptul că nu mai prea aveam acces la casetele lui Cristiș al doilea ar fi că începusem să ascult foarte mult The Prodigy), începând să ascult cam ce ascultau frații mei (și nu, nu ascultau Coco Jumbo, Fun Factory, Ace of Base sau altele asemănătoare). Și totuși, într- vacanță de vară (aveam vreo 13-14 ani), la bunicii mei de la Miercurea Ciuc, văd pe MTV un videoclip Beastie Boys – era videoclipul pentru „Intergalactic”. „Ce evoluție în stilul lor”, îmi spuneam. Hip Hop amestecat cu electronic, stilul agresiv, așa cum îl știam… deveniseră cu adevărat unici (în percepția mea de atunci; ei au fost unici încă de la început). Iar videoclipul mi se părea foarte amuzant, parcă mă uitam la un episod din Power Rangers. Făceam exact cum făcusem și cu Sabotage cu câțiva ani înainte – urmăream MTV-ul și abia alteptam să difuzeze clipul lor – deveniseră cunoscuți și lumea începea să-i aprecieze cu adevărat. Pe atunci, internet-ul era prea puțin cunoscut la noi, ca să nu mai zic de youtube, iar dacă aveai internet în mod sigur nu găseai muzică ce poate fi descărcată gratuit.

Prin 2000, Luci (celălalt frate mai mare ) a venit acasă cu un dublu CD (aveam o stație audio cu CD Player încorporat, cumpărată de Cristi – îi sunt și îi voi fi mereu recunoscător pentru acest gest – am descoperit frumusețea muzicii cu ajutorul său) intitulat DJ Dance – Vol… (nu mai știu ce volum era). Erau câteva piese care pe care le ascultam în mod repetat (The Prodigy – Castbreeder era una dintr ele) și altele care-mi plăceau. Printre acestea era și un remix al piesei Body Movin’, realizat de Fatboy Slim (habar n-aveam, pe atunci, cine este Fatboy Slim). Îmi plăcea mult ritmul, însă nu prea-mi venea să cred că originalul aparținea Beastie Boys – după albumul Ill Communication și piesa Intergalactic părea o schimbare destul de radicală… Eram prea mic ca să realizez că o trupă nu trebuie neapărat să aibă același stil pe toate piesele sau albumele sale.

Începând cu 2001 mi-am diversificat destul de mult gusturile muzicale și am început să ascult mai mult muzică electronică (urechile mele manifestă o atracție teribilă pentru bass), însă rap-ul a rămas și rămâne stilul meu muzical preferat. Țin minte că eram în liceu și mama cumpăra mereu TV Mania (parcă încă mai există), o revistă cu programele canalelor de televiziune din România. Aveau și câteva articole introductive în care mai scriau uneori lucruri interesante, pe care le citeam. Într-unul din numere am dat peste un articol în care se scria despre noul album Beastie Boys și piesa care atrăsese multe remarci pozitive din partea criticilor, dar și a publicului, „An Open Letter To NYC ” (cred că singura care a avut și videoclip). „Băieții ăștia încă mai cântă?” mă întrebam… Da, și mesajele lor deveniseră mai puternice, iar versurile piesei amintite tind să cred că au fost o alinare pentru mulți newyorkezi, după evenimentele din septembrie 2001. Mi-aș dori să aud așa ceva și în România…

În fine, anul trecut, când puteam să jur că Beastie Boys s-au „pensionat”, Cristi îmi trimite un site și-mi spune că trebuie neapărat să văd și videoclipul. Era noapte, destul de târziu, iar video-ul avea 30 de minute. Citesc textul din link și-mi dau seama că este vorba de Beastie Boys și un videoclip lansat de ei cu ocazia noului album. „Are you fuckin` kdding me?!”, mă gândeam… Ce album? Mai trăiesc oamenii ăștia??? M-am uitat, totuși la videoclip și pot spune că a meritat din plin. Era un videoclip regizat de însuși Adam Yauch (a.k.a. MCA), cu un fel de paralelă Beastie Boys la început, acum și în viitor. Printre actori se numără: Elijah Wood, Danny McBride, Seth Rogen (pe Elijah Wood sunt convins că îl știți din „Stăpânul Inelelor”, iar pe ceilalți doi sunt sigur că i-ați văzut prin filme de comedie), dar și alți actori cunoscuți. Desigur, dacă vezi vidoeclipul și ai idee despre cine au fost Beastie Boys și videoclipurile lor, n-are cum să nu te distreze filmul. În aproximativ 1 an de la lansare, a strâns peste 5 milioane de vizualizări. Vă rog, insist, dacă vă plac Beastie Boys, sacrificați 30 de minute din timpul vostru liber și urmăriți întregul film. Duelul dintre cele 2 trupe Beastie Boys, pe ringul de dans, este absolut demențial. )

Albumul este intitulat „Hot Sauce Comittee Part Two” și a fost lansat exact acum 1 an, în luna mai, marcând 25 de ani (un sfert de secol!) de la înființarea trupei și conține și colaborări cu artiști precum Nas sau Santigold. Vârstele membrilor Beastie Boys… în jur de 45 de ani. Să fii capabil să cânți atât de bine la 45 de ani, nu doar în studio ci și în concerte (au avut și concerte de lansare pentru acest album), pentru mine este ceva incredibil. Dar cât marketing a avut în spate acest album… Până si publicația specializată în advertising, Adweek, le-a dedicat un articol. Au postat acest clip cu vreo 2 luni înainte de lansare, după puțin timp au postat întregul album pe net, pe site-ul dedicat albumului (cred că hyperlink-ul conținea exact titlul), urmând ca și site-ul beastieboys.com să te direcționeze tot pe acest site. Au declarat, în articolul din Adweek, că știau că vor „scăpa” piese pe youtube, așa că s-au hotărât să creeze acest site conținând un podcast cu absolut toate piesele de pe album. Nebunie? După vreo 2 săptămâni aveau sute de mii de like-uri pe pagină și zeci de mii de tweet-uri. Firma de distribuție a albumului nu a făcut față comenzilor de discuri de vinyl și CD-uri. Mie mi l-au putut trimite abia după o lună din momentul în care am plasat comanda. Atenție! Fiecare material audio venea cu un bonus (proporțional cu valoarea comenzii, desigur) – eu am primit, pentru CD, un tricou cu „The Therapist” – foarte haios. La pachetul Deluxe (79$) primești Vinyl-ul în 2 exemplare (180 grame), CD-ul, digital download card, 2 extra-piese și un remix în format digital, tricoul și varianta HD video-ului de promovare a albumului.

Omul care a pus bazele acestui trio, cea mai tare trupă de rapper-i albi din istoria muzicii, și care a produs câteva din albume și regizat videoclipuri se numește Adam Yauch (MCA) și a decedat acum 2 zile. Pentru mine, a lăsat un mare gol în ceea ce înseamnă cu adevărat muzică și, mai ales, hip hop. Am crescut cu această trupă, le-am ascultat muzica și anul trecut am început să le cunosc istoria. Vă recomand să citiți o scurtă biografie a acestui om extraordinar pe site-ul oficial Beastie Boys. Amărăciunea îmi este cu atât mai mare cu cât nu am văzut citit nicio știre la TV despre moartea sa și nu cred că vreun ziar sau vreo revistă de la noi va scrie despre el, un om cu o carieră muzicașă de peste 25 de ani și care a revoluționat muzica. Din fericire, fanii Beastie Boys și-au făcut simțită prezența online și au postat multe mesaje, fie pe facebook, fie drept comentarii la videoclipuri cu Beastie Boys, de pe youtube.

Nu pot să nu compar această situație cu alte situații. Îmi vine acum în minte moartea artistei Amy Winehouse, (căreia nu-i contest talentul muzical) care a avut o adevărată carieră de maxim 5 ani până la deces, iar toate publicațiile din lume au plâns-o, s-au organizat concerte in memoriam etc. Dacă s-ar face un eveniment in memoriam MCA, cred că n-ar fi de ajuns o noapte pentru a pune toate piesele înregistrate de Beastie Boys… Dacă aflați de un asemenea eveniment, vă rog să mă anunțați și pe mine.

Tind să cred că, din respect pentru MCA, ceilalți 2 componenți ai trupei se vor opri din cântat, eventual vor finaliza proiectele începute cu el.

Dezamăgire, revoltă, resemnare… mărturia unui șofer român

Notă: textul de mai jos aparține în exclusivitate lui Dragoș Militaru, colegul meu (și, în același timp, directorul nostru de departament) care a petrecut ieri 12 ore în mașină, prins sub nămețile de pe DN1, în încercarea de a se deplasa de la birou/lucru/serviciu către casă. Textul l-am primit sub forma de e-mail, azi-dimineață.

DEZAMĂGIRE…trecea timpul, înaintam lent prin Bucureşti, pe străzi necurăţate, îndreptându-mă către DN1 şi realizând că, deşi plecasem pe la 17.40 de la Fabryo Corporation (Popești-Leordeni), nu reuşisem să ajung în 2 ore nici măcar la Otopeni…deşi străzile nu erau degajate, se putea circula decent în capitală…dezamăgirea era că nu voi ajunge măcar la 20:00 acasă să îi trag pe copii cu sania, ştiind cât de mult îşi doresc ei asta şi cum am aşteaptă privind pe geam să mă vadă când vin.

REVOLTA….m-a cuprins când am ajuns, în jurul orei 21:00, aproape de ieşirea din Otopeni. Pe contrasens (direcţia de intrare în Bucureşti ) se circula lejer, zăpada pe carosabil nu depăşea 3-4 cm şi totuşi, coloana de 5-10 km de maşini de pe sensul meu nu se mişca. Am văzut zeci de oameni disperaţi, alergând cu valizele târâte prin zăpada, printre maşini (trotuare impracticabile) cu speranţa că vor ajunge la timp la aeroport să prindă cursa. Nu aveau cum să ştie că s-au anulat zborurile pentru că, evident, autorităţile au comis din nou o mică eroare de comunicare. Revolta mea venea din faptul că mă deplasam pe DN1!!! Cel mai important coridor rutier din România ! Nu am văzut până la ora 4:00 dimineaţa vreun poliţist sau utilaj de dezapezire nici în Bucureşti, pe marile artere şi nici pe DN1!!! Pentru ce oare plătim vignetă, accize şi TVA de 24% la combustibil, impozit şi alte taxe auto dacă toţi aceşti bani se evaporă şi nu se intorce nimic către cetăţean…cum să nu te revolti când îl auzi pe PM (n.red. Primul Ministru) cum declară după “comitetul de iarnă” că situaţia e sub control şi vezi în jur mii de maşini blocate, oameni disperaţi, cisterne şi camioane răsturnate pe câmp, în timp ce poliţia nu există, Ministerul Transporturilor nu apare să deblocheze drumul… evident, autorităţile statului au alte priorităţi…REVOLTĂTOR…statul există doar atunci când trebuie să colecteze >60% din veniturile realizate de noi toţi, trăieşte că o paria pe spinarea noastră şi nu vrea să fie deranjat de nevoile noastre.

RESEMNARE …evident nimeni nu mai aştepta nimic de la EI. Pentru EI situaţia era sub control, aşa cum declara boc. Pentru NOI însă, important era să găsim singuri o soluţie, deşi EI sunt plătiţi de NOI să facă asta. Oamenii doreau şi se mobilizau să degajeze ei DN1, în ciuda viscolului năpraznic. Cu mâinile goale, unii în haine sumare, fără lopeţi sau alte mijloace, oamenii încercau să se mobilizeze, să împingă pe rând fiecare maşină, să îşi împartă apa sau orice alt ajutor. Resemnaţi lăsau maşinile blocate şi plecau pe jos, prin ger năpraznic, 5-10 km către case…nu aveam apă şi nici mâncare, în benzinăria OMV din apropiere se refugiaseră peste 200 persoane, evident autorităţile statului nu existau şi eu eram ud şi îngheţat la picioare după ce încercasem ore întregi să mă degajez ca să mai înaintez 1-2m. Epuizat şi resemnat am adormit. La 2:20 m-am trezit şi am constatat că nu mai merg ştergătoarele şi nici nu pot deschide portiera. Eram troienit până aproape de geam. În jur, maşinile se răriseră: cine avea 4×4 sau SUV se putea deplasa, restul rămăseserăm blocaţi peste tot: pe câmp, pe şosea, acoperiţi cu zăpadă…etc. oamenii s-au resemnat, nimeni nu aşteaptă ceva de la autorităţile statului care există doar virtual. Soţia mea nu a cedat. Deşi nu dispune de resursele statului a convocat un vecin şi a împrumutat un SUV, a lăsat copiii dormind şi au venit cu o lopată, schimburi uscate şi bune intenţii să mă deblocheze. Era 4:40 şi a simţit că m-am resemnat. Eram epuizat fizic. Între timp au apărut primele autorităţi: 2 poliţişti şi câteva utilaje care se împingeau reciproc. Incompetenţa şi nepăsarea statului sunt evidente.
Pe la ora 6 am ieşit din DN1 şi am avut prima revelaţie în Corbeanca: drumul era curăţat şi avea material anti derapant. Se circula fără mari probleme la doar 50 m distanţă de infernalul DN1. Acelaşi viscol, aceeaşi zăpada, dar, evident, cineva îşi făcuse treabă pentru că îi păsa de cetăţeni. A 2-a revelaţie a fost când am intrat în cartierul meu. Portarii mi-au zâmbit şi, evident, zăpada era curăţată parţial (suficient ca să circuli fără riscuri) pe toate străzile din cartier. Evident, administratorul complexului şi-a făcut şi el treaba…acelaşi viscol, aceeaşi zăpadă…
Dacă un antreprenor independent a putut construi 18 km de şosele private şi administatorul complexului le poate curăţa cu minim de resurse doar pentru că e responsabil şi funcţionează în sistem privat, iar statul nu o poate face măcar de la Otopeni la Tâncăbești, sistemul respectiv e inutil.
Avem nevoie de un stat minimalist care să nu ne mai pună bariere şi să ne colecteze banii pentru interesele lor. Primarul din Corbeanca sau administratorul complexului ar fi putut degaja şi o porţiune din DN1 dar nu au autoritate…

Am scris ce am simţit în cele 12 ore ca să refulez. Îmi cer scuze dacă e un text mai lung. E posibil să fiu nevoit să lucrez şi mâine de acasă.

O nouă mineriadă…?

Nu pot să nu-mi pun această întrebare din câteva motive. Ce am văzut azi îmi aduce aminte de scenele pe care le-am văzut la televizor în documentarele despre mineriade. Atunci, minerii au fost aduși de Ion Iliescu. Acum, lucrurile stau puțin altfel. Scenariul este același, actorii se schimbă: Ion Iliescu a devenit Traian Băsescu (indirect, prin cei cărora le-a ordonat), minerii au devenit huligani.

Așadar:

1. Televiziunile știau încă de la ora amiezii că în protestele din Piața Universității vor veni și animalele violente, cunoscute sub numele de „ultrași”. De ce jandarmeria nu a știut aceste lucruri? Este normal ca o televiziune să aibă informații pe care jandarmeria (ministerul de interne) să nu le aibă?

2. CINE i-a chemat pe acești nenorociți la proteste? Sunt convinși că nu a venit din proprie inițiativă. Să fi fost cumva mituiți anumiți lideri de grupuri infracționale (fie că sunt galerii ale echipelor de fotbal, fie că sunt altele) pentru a sădi sămânța de scandal?

3. Când acești ratați au început să arunce cu diverse obiecte, se vedea la televizor cum mulțimea pașnică s-a delimitat de ei. Minute în șir animalele au aruncat cu obiecte – erau atât de greu ca jandarmii (în număr mult mai mare decât animalele) să-i înconjoare și să-i izoleze?

4. Când, într-un final, au reușit să gonească animalele din Piața Universității, aceștia s-au grupat toți în Piața Unirii și au stat multă vreme acolo. Era atât de greu ca jandarmii să se organizeze în grupuri și să-i înconjoare din toate părțile? Escurarul din Piața Unirii este un spațiu deschis și ar fi fost ușor să-i prindă pe toți.

5. De ce nu li s-a dat voie studenților să meargă în Piața Universității? De ce jandarmii au făcut barieră în fața lor, în loc să își ajute colegii din Piața Unirii? Erau prea pașnici studenții și ar fi făcut notă discordantă cu animalele?

6. De ce, chiar și în această situație scăpată de sub control, nici președintele nici premierul nu au ieșit în public pentru a încerca să calmeze spiritele?!!! Cumva așteaptă (au grijă, de fapt) ca lucrurile să degenereze mai tare, pentru a decreta stare de urgență?

Senzația mea este că cineva a chemat intenționat acești huligani, pentru a decredibiliza protestele din Piața Universității, iar jandarmii sunt dezinformați și folosiți ca simpli pioni.

Cum îmi spunea o persoană care a fost prinsă în revoltele din timpul Mineriadei din 1990, „Diversiunea a început!”

“București, unde ești?” România tânără, unde ești?

„București, unde ești?” este doar una din lozincile care s-au strigat astăzi în Piața Universității (unde m-am aflat și eu, timp de o oră-două, pentru „a lua pulsul”), alături de altele (mai mult sau mai puțin ofensatoare la adresa președintelui-jucător).

România, unde ești? aș întreba eu, întrebare venită după ce luni întregi am observat un fenomen social care, chiar și în timpul protestelor de la această oră, continuă să se manifeste. Este vorba de „petițiile online” și „dă like pentru a salva…”.

Sunt convins că vă sunt familiare aceste fenomene și că o parte dintre cei care citesc acest articol au dat like paginii „salvează SMURD” (sau cum îi zice) sau au „semnat” cel puțin o petiție online (nu-mi dau seama cum poți semna o asemenea petiție). Nu de puține ori și nu puținor persoane le-am semnalat faptul că a semna o petiție online sau a plăcea (a da like) o pagină de facebook nu rezolvă absolut nimic. Pentru că acest lucru nu schimbă absolut nimic din ceea ce se întâmplă în viața reală sau în administrația politico-economică a țării. Însă a sta în casă și a semna petiții online este cel mai simplu, nu?

Și iată că, într-un final, oamenii au luat atitudine cu adevărat. Și nu este vorba de a-l susține pe doctorul Raed Arafat fiindcă, vă pot spune din ceea ce am văzut și auzit personal, protestatarii au renunțat astăzi la a scanda pro-SMURD sau pro-Arafat și toate nemulțumirile lor sunt legate de președintele-jucător. Și eu cred că oamenii nu au ieșit, așa cum se spune la televizor, în urma unor inițiative pe Facebook. Spun asta fiindcă am fost printre ei și 80-90% erau oameni trecuți de 40 de ani. Și am mari dubii că oamenii pe care i-am văzut în această după-amiază în Piața Universității sunt utilizatori de internet, ca să nu mai vorbesc de a utiliza Facebook-ul. Erau oameni simpli, mai degrabă din clasa mai puțin înstărită („clasa de jos” mi se pare un termen ofensator), ale căror principale nemulțumiri erau legate de nivelul lor de trai.

Ceea ce m-a dezamăgit și continuă să mă dezamăgească este absența tinerilor la aceste manifestări. Nu exagerez când spun că sub 10% din cei prezenți astăzi, în Piața Universității, aveau sub 30 de ani. Cu alte cuvinte, tinerii sunt absolut impasibili la ceea ce ar putea reprezenta viitorul lor, iar cei în vârstă sunt cei preocupați de prezentul lor. Probabil mall-urile, barurile, cluburile sau programele TV sunt mai tentante…

De ce la mineriadele din ’90 sau ’91 studenții au fost cei care au inițiat protestele, iar acum ei reprezintă sub 10% din numărul protestatri? Diferența este că atunci ei au protestat în virtutea unor principii în care ei credeau cu tărie, acum prea puțini sunt interesasți de democrație, libertate sau principii. Oamenii au ieșit acum în stradă pentru că nu au locuri de muncă, cei care au un loc de munca au salarii prea mici pentru a-și întreține familiile etc.

Nu pun în discuție principii poltice sau economice (le-am enunțat în alte articole scrise pe acest blog), ci lipsa atitudinii din partea celor care reprezintă viitorul țării în care eu și ei locuim. Nu am nimic împotriva celor care inițiază proiecte online (fie că este vorba de blog-uri, fie că este vorba de rețele de socializare), însă aș vrea să-i văd măcar pe jumătate din cei care aderă la aceste proiecte online că iau cu adevărat atitudine. Cei mai în vârstă ca noi au luat inițiativa și ne-au oferit nouă, generației tinere, șansa de a ne schimba viitorul. Ce vom face…?

Un lucru este sigur: ca să parafrazez o veche zicală, cu o petiție online nu se face primăvară….

Povestea unui tânăr român non-emigrant

S-a născut înainte de Revoluție (nu cu mult, cu vreo 5 ani), într-o familie de părinți intelectuali (una din șansele pe care i le-a oferit viața/soarta/„Cel de Sus”-cum ar zice unii), cu firi oarecum antagonice – unul de factură mai degrabă comunistă, celălalt (mama), un fel de „social-liberalist” (crede în libertatea de exprimare, de gândire, chiar și în Capitalism, dar uneori consideră că statul sau un alt organism instituțional ar trebui să îi ajute pe cei care nu se „pot” descurca singuri). Să zicem că a știut să ia părțile bune de la fiecare.

Pentru a nu face din acest articol o scurtă biografie, ne rezumăm doar la a menționa că nu a fost un elev model și că a visat, pe rând, să devină jucător de baschet la o echipă mare și, mai apoi, campion mondial la karate. La un moment dat, cineva drag (o vom numi A.N., ca în notele informative ale colaboratorilor securității) l-a ajutat să se trezească și și-a dat seama că trebuie să „pună mâna pe carte”. Asta era undeva pe la 18-19 ani, după ce tatăl său se chinuise în prealabil vreo 10 ani să îi întipărească această idee în minte, fără succes (mă bucur că, totuși, a trăit îndeajuns ca să vadă realizările fiului său în materie educațională).

Tot undeva în această perioadă, tânărul nostru a descoperit pasiunea pentru lectură și, după câțiva ani, avea să-și dea seama că, pentru a avea o gândire cu adevărat liberă, trebuie să citești destul de mult. Mama sa l-a îndrumat către Dostoievski și Marin Preda (celui de-al doilea i-a citit toate romanele), pentru ale căror opere a manifestat (și manifestă, în continuare) o pasiune deosebită. Cultura sa generală dobândită până în facultate a fost completată cu o cultură economico-financiară destul de bună, aș zice. Cu 2 dintre profesori (deși nu dețin această titulatură, îi consideră „mai profesori” decât mulți alții) a rămas prieten. Cu alte cuvinte, a avut șansa (sau ambiția?) de a-și alege singur drumul în viață.

Pe scurt, tânărul nostru „a lăsat loc de bună-ziua” pe unde a trecut și a dezvoltat relații de amiciție sau chiar prietenie cu oameni speciali, posesori de caractere similare cu al lui, dar cu personalități din cele mai diverse și complexe. Nu este o fire orgolioasă, dar nici nu se lasă călcat în picioare de alții, oricine ar fi aceștia. Pentru că, înainte de toate, el crede în corectitudine și respectul față de cei din jur, orice poziție ierarhică sau educație ar avea aceștia. El însuși a spălat vasele și  a făcut curățenie în bucătăria unui restaurant timp de 3 luni, fără a se rușina de acest lucru. Nu suportă, totuși, prostia și ipocrizia.

La fel ca alți tineri români non-emigranți, nivelul său de cunoștințe și abilitățile l-ar fi recomandat pentru munca și chiar viața într-o țară vestică. De altfel, nu puțini au fost oamenii care l-a întrebat de ce nu pleacă din „țara asta de rahat”. Nu știu despre alții (aș fi foarte curios să aflu, totuși), dar răspunsul tânărului ne-emigrant a fost același, de fiecare dată: dacă i se oferă un loc de muncă mai bun, ar fi dispus să plece. Nu consideră că a pleca de dragul plecării este o soluție.

Tânărul nostru non-emigrant a ales să lucreze în domeniul care lui îi place, practicând ceea ce îi place. Și sunt convins că nu este singurul. A ajuns într-o companie foarte bună, un mediu de lucru extraordinar, pe merit. Nu a dat șpagă, nu are „pile”, nici măcar „relații” (deci, se poate, nu?). Nu câștigă averi, dar are un salariu mai mult decât decent, care îi permite să își viziteze iubita (aflată în alt oraș) de 2-3 ori pe lună. Nu are mașină, pentru că o asemenea achiziție o consideră cheltuială (nu investiție); circulă cu autocarul, lucru de care profită din plin și citește romane, cărți de specialitate, Academia Cațavencu sau Dilema Veche, pentru a-și spori nivelul de libertate în gândire.

Tânărul nostru non-emigrant este, după cum ați văzut, un român atipic – nu suferă de vreun complex de inferioritate, nu și-a făcut din plecarea în străinătate obiectivul suprem al vieții, nu este preocupat de mondenități, nu este un fan al mall-urilor (deși vârsta l-ar „recomanda”), se ferește pe cât poate să îi judece pe cei din jur, este optimist și îi place să creadă că are un spirit de învingător (spre deosebire de, să zicem, componenții echipei naționale de fotbal). Îi place să ajute oamenii (nu chiar pe toți, pentru că ar rămâne o doză prea mică de sentimente pentru iubită, familie sau prieteni), în special pentru ca aceștia să-și formeze o gândire liberă, departe de orice clișee, bârfe, texte politicianiste/manipulatoare, gândiri negativiste sau de genul „dacă mie mi-e rău, ar trebui să le fie și celor din jurul meu”. La fel ca el sunt și ceilalți tineri non-emigranți care vor să schimbe ceva.

În fine, pentru a clarifica cine este și ce reprezintă tânărul român non-emigrant, cred că ar fi bine să spun următoarele: el face parte din generația unor oameni care au rămas „acasă” cu gândul (riscul, ar zice unii) că pot schimba ceva, oameni cu inițiativă, care nu așteaptă ca „statul” să aibă grijă de ei, oameni care au convingerea că, dacă „mie, ție și lui ne este bine, tuturor ne este bine”- scurta biografie de mai sus nu are scop de laudă, ci de reprezentare (pe cât se poate de fidelă) a acestei generații. Aceștia sunt în mare parte oameni cu bun-simț și de o etică ce rar poate fi pusă la îndoială. Printre ei se află sportivi, artiști, scriitori, profesori/dascăli, studenți, cercetători, oameni de rând (ca și tânărul nostru), care încă mai cred în șansa generației lor, încă mai au idealuri înalte (legate nu doar de ei, ci și de cei care îi înconjoară). Din păcate, numărul lor este covârșitor mai mic decât cel al „învinșilor”, care se comportă precum personajul lui Will Smith în filmul „Pursuit of Happyness”, în scena în care iese cu fiul său pe terenul de baschet. Acești învinși sunt cei care fac tot posibilul să imprime mentalitatea lor și învingătorilor, frustrați fiind de faptul că ei nu au reușit. Din păcate, de multe ori încercările lor se soldează cu succes, iar tinerii învingători renunță prea ușor la idealuri, visuri, ambiții. Aproximativ 80% dintre oamenii trecuți de 35 de ani, PE care i-am întâlnit, fac parte din categoria învinșilor.  Dacă vă numărați și voi printre ei (vârsta nu este neapărat un criteriu), vă rog frumos lăsați-i pe alții să viseze. Doar așa se poate schimba ceva.