Who is dubstep…?

Ascultând diverse show-uri ale unor diverși DJ-i, pe BBC Radio 1, fiecare axat pe diferite genuri muzicale (dance, breakbeat, rap, jazz, experimental etc.), am ajuns și la Mary Anne Hobbs și show-ul ei, care se axează pe genul muzical denumit “dubstep”. După unele surse, Mary Anne Hobbs este cea care a promovat acest gen muzical la nivel mondial, în cadrul festivalului Sonar din Barcelona (foarte apreciat de către cunoscători), ediția 2007.

La început, mi-a fost greu să-mi dau seama că este, de fapt, vorba de un gen muzical pe care nu-l mai ascultasem. Și asta, probabil, datorită originilor acestuia: dub, drum and bass, grime și garage. Drum and bass ascult foarte mult în ultima vreme și ascultam și prin show-urile găzduite de Annie Nightingale (acolo i-am auzit prima dată pe „The Qemists”, despre care am scris acum ceva vreme), influențe de grime se găsesc pe muzica genială produsă de talentatul DJ și producător danez, Trentemoller, iar despre muzica dub pot spune că am ascultat multă vreme albumul lui Matthew Herbert, „Secondhand Sounds” (2 CD-uri) și sunetele produse de bass-ul întrerupt (syncopated beat, cum îl numesc cei care descriu dubstep-ul) m-au impresionat teribil (încă mai am albumul pe PC ). Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, la momentul respectiv, era modul în care Herbert remixa piese vechi de jazz si blues, adăugând bass-ul întrerupt și mărind pitch-ul, dar reușind să păstreze tema originală a fiecărei piese. Despre genul muzical „garage” nu cunosc prea multe, așa că nu voi detalia. Ce mai au în comun toate aceste genuri de muzică este originea lor: Marea Britanie (mai exact, Londra).

La fel ca drum and bass și grime, dubstep-ul se caracterizează prin numărul ridicat de BPM (140 la număr, ceea ce mă face să afirm că dubstep-ul poate fi considerat, pe undeva, un drum and bass mai lent), în comparație cu celelalte genuri electronice; din dub a preluat practica de a remixa melodii clasice (sau,uneori, mai recente) de jazz, blues sau chiar reggae. La acestea, adaugă ritmul monoton și bass-ul puternic din grime, cu un sound pur electronic. Dacă ar fi să ne luăm după articolul din Wikipedia despre dubstep, am mai adăuga că se diferențiază de muzica house prin introducerea sunetului de tobe pe bătaia a 3-a, dintr-un ritm de 4 bătăi (în muzica house, tobele apar pe bătăile pare – 2 și 4). Un lucru este cert: nu este un gen muzical care să le placă celor care le displace muzica house, pe motiv că este prea monotonă.

Ca să nu mă lungesc prea mult, vă las să ascultați 2 dintre producătorii mei preferați de dubstep și încă doi, considerați a fi cei mai buni, pe acest gen muzical.

Primul se numește Joker (găsiți aici profilul său de myspace). A început să mixeze la 14 ani, folosind Fruity Loops (dacă nu primul program de muzică pe calculator inventat vreodată, în mod sigur, printre primele). “As a teenager he watched UK garage implode, seized his moment to combine synths with mental computer game FX to create his own sound.” ( Martin Clark: „Grime/Dubstep”, articol scris pe portalul de muzică Pitchfork) .A început ca DJ, iar la 15 ani deja producea propriu său stil muzical (în momentul de față nu are mai mult de 19 ani). De adăugat că îl puteți vede live, la București, pe 13 noiembrie (eu o să fac tot posibilul să fiu acolo).

Următorul este DJ Zinc. A devenit cunoscut în 1997, când a mixat „Ready or Not” aparținând celor de la The Fugees, pe un ritm nebun de drum and bass (o găsiți pe youtube și sunt sigur că multora le sună cunoscută). În același an, împreună cu DJ Hype și Pascal au pus bazele trio-ului numit „True Playaz”. Într timp, a pus și bazele propriei case de discuri, Bingobeats. Deși muzica produsă de el se încadrează la drum and bass și breakstep, îmi pare foarte apropiat, ca gen, de dubstep (cel puțin piesa „blunt edge”, pe care o găsiți mai jos)- poate din cauză că are la origini două dintre genurile ce se regăsesc și în dubstep: garage și drum and bass. „Drum & Bass clubs have always been busy. New people are always coming in, old ones are dropping off. Only people who don’t go out say that drum & bass is dead” (DJ Zinc, în biografia postată pe site-ul propriu).

Acum, cei doi producători, considerați cei mai „promițători” de către fanii dubstep-ului. Primul este Martyn, care a avut piese și în show-urile lui Benji B și chiar un mini-interviu cu acesta. Este originar din Olanda, unde a atras atenția încă din 2005, cu două single-uri în care integra muzica techno și drum & bass în genul care abia lua naștere, dubstep.

De curând, s-a orientat spre producția de noi genuri muzicale electronice, precum „Broken”, un amestec de dubstep cu techno. Ce spune Martyn despre muzica lui: „I always like to think my stuff is ‘music for a warm but rainy day’. You know, low frequencies do something to your muscles when you listen to them. There have been studies of low frequencies contracting your muscles, and because they contract certain muscles you have the urge to move, you know, to get rid of that itchy feeling in your arms and legs.” (extras dintr-un comunicat de presă legat de albumul din 2009, „Great Lengths”). De adăugat că, de curând, a remixat și piesa „RobertaFlack”, aparținând unui alt talentat tânăr producător, Flying Lotus (o găsiți pe youtube).

În fine, al doilea producător de dubstep lăudat de critici și, mai ales de fani, este Benga. Pe numele său adevărat Beni Uthman, s-a născut în Londra de Est (sau East London), zonă care se spune că și-a pus amprenta pe stilul său muzical („He has been described as an important name in the development of the dubstep style for his fusion of the already existing South London dubstep sound with the newer East London born grime sound” – biografia lui Benga, pe Last FM). A început să facă muzică pe sistemul său PlayStation, după care a trecut la Fruity Loops (în momentul în care părinții i-au achiziționat primul PC). A semnat cu casa de discuri Big Apple, sub numele căreia a scos primul său „vinil”, în 2002, pentru ca anul următor să pună bazele propriei case de discuri, „Benga Beats”. Poate fi considerat unul din „pionierii” acestui gen muzical, ținând cont că era unul din foarte puținii producători, la nivelul anului 2000.

Alte articole care au constituit surse de inspirație pentru articolul de față, în afară de cele menționate deja:

1. Benga Biography – MOG

2. Resident Advisor – Dubstep 101

The master

După rezultatele pe care vi le dă google, atunci când căutaţi acest DJ şi producător, veţi fi la fel de convinşi ca şi mine de “orientarea” sa underground. Nici măcar pe site-ul său oficial sau profilul de myspace nu apar informații legate de el sau vreo biografie de-a lui.

Tot ce pot spune este că vine din Germania şi este cunoscut ca un producător şi DJ de muzică house, techno şi minimal. Nimic special, până acum. Dar ce aţi zice de o combinaţie de muzică funk, jazz, disco sau soul cu beat-uri de techno sau house? Sună cam bizar, nu? Poate unii chiar ar vedea-o ca pe o “ponegrire” a unor genuri muzicale care nu au nici în clin nici în mâneca cu muzică electronică (deşi, dacă citiţi autobiografia lui Miles Davis, veţi vedea că a încercat să îmbine jazz-ul cu muzica electronică şi considera că muzică electronică reprezintă viitorul). Recent, a realizat 2 remix-uri de excepţie: unul pentru piesa “Angst”, a lui DJ Hell (despre care am scris într-un articol anterior) şi unul pentru “Think Twice” – The Detroit Experiment.

Este de ajuns să ascultaţi versiunea sa de “DJ Kicks” (un DJ series, cum mai sunt şi “Back to Mine” sau “Late Night Tales”, la care au contribuit artişti şi producători precum Groove Armada, Liam Howlett, Faithless, Orbital, Audio Bullys, Morcheeba, Jamiroquai şi mulţi alţii) ca să vă convingeţi de adevărata să măiestrie.

Dacă nu aţi ghicit până acum, este vorba de Henrik Schwarz. Dacă vreţi să citiţi o biografie mai completă a fenomenalului DJ şi producător, găsiţi aici.

Mix-ul său din cadrul seriei DJ Kicks cuprinde piese ale unor artişti cunoscuţi, precum James Brown, Marvin Gaye, iiO, precum şi ale altora, mai puţin cunoscuţi (de către mine), ca Doug Hammont, Pharoah Sanders sau Moondog.

Piesele mele preferate din mix: “Walk A Mile În My Shoes” (Henrik Schwarz remix) – Coldcut ft. Robert Owens şi “Imagination Limitation”. Mai jos, găsiţi “versiunile youtube” ale acestor piese şi fragmente din interviul luat lui Schwarz cu ocazia lansării acestui mix, în 2006. Întregul mix îl găsiţi în arhiva RBMA (Red Bull Music Academy) Radio (Mix-ul propriu-zis incepe undeva, pe la minutul 54).

criza economică și… (episodul 2)

Astăzi, un nou episod din serialul “criza economică şi…”, având în rolurile principale pe mult-prea-cunoscuţii Paraziţii şi brand-ul Doncafe.

De trupa “Paraziţii” cred că a auzit toată lumea, aşa că nu are sens să îi prezint. O singură remarcă personală: singurele lor piese pe care le ascult sunt de pe albumele “Nici o problemă” şi una-două piese de pe “Categoria grea”. Restul albumelor mi se par o repetiţie continuă a aceluiaşi mesaj, cu teme muzicale stereotitipice.

Şi, iată că trupa care se vrea a fi “împotriva sistemului”, împotriva muzicii proaste şi, mai ales (legătura directă cu articolul de faţă) împotriva “industriei muzicale”, adică a celor care văd în muzică o oportunitate de a face bani sau care sunt “comerciali” devine ea însăşi una “comercială”. Se pare că criza economică şi-a pus amprenta şi pe veniturile lor din vânzări de albume sau concerte…

În ceea ce priveşte muzică comercială, cred că această expresie a căpătat o conotaţie negativă, care nu-şi are sensul: orice artist care se dedică în întregime muzicii trebuie să-şi câştige existenţa- ca noi toţi- din meseria pe care o practică. Cu alte cuvinte, trebuie să facă în aşa fel încât muzica sa să-i aducă venituri cât mai ridicate, adică să fie comercial.

Articolul de faţă va avea, însă o abordare din perspectivă marketing-ului (desigur, aşa cum văd eu lucrurile)…

Citeam acum 2 zile, într-un articol din revista Capital despre asocierea “vedetelor” cu brand-urile care au ca segment-ţintă publicul tânăr. Se vorbea despre campania Vodafone, cu pseudo-artişti precum Smiley, Alex & co., despre Duffy şi Coca-Cola Light, dar şi despre…. Paraziţii şi Doncafe (!). În cele câteva rânduri, se spune că noua piesă a trupei coincide, de fapt, cu noul slogan Doncafe (“e greu să găseşti un mix bun”). Citeam şi nu-mi venea să cred… Cum? Paraziţii? Să “se vândă” tocmai ei…? N-are cum să fie aşa, mă gândeam.

Şi mi-am spus că, oricare ar fi varianta, dăunează destul de serios brand-ului Paraziţii.

Prima variantă, ca articolul respectiv să fie consecinţa unei slabe informări din partea autorului, ar avea consecinţe negative, pentru că publicul-ţintă al trupei ar fi indus în eroare şi poate chiar ar renunţa la a mai crede în brand-ul Paraziţii. Orice măsură luată ulterior are mici şanse să mai repare imaginea lor.

A două variantă, confirmată şi de un articol aparut in Wall Street, este că informaţia este corectă şi într-adevăr, Paraziţii au relizat un spot (spun spot, fiindcă din ceea ce spune agenţia de creaţie- Leo Burnett- videoclipul reprezintă o colaborare între agenţie şi trupă). După mine, acest fapt va avea o consecinţă deloc fastă pentru imaginea “trupetilor”. Pentru că una este să promovezi, în calitate de sportiv, un gel de duş sau un anti-perspirant şi alta este să promovezi, ca trupă de hip-hop, un brand de cafea. În plus, icercati sa vi-i imaginaţi pe Paraziţii bând cafea… să fim serioşi… Părerea mea este că, pe măsură ce această colaborare va fi adusă la cunoştinţa întregului public (în special a celui tânăr, care reprezintă target-ul ambelor părţi), trupa va pierde o parte destul de consistentă din audienţa sa. De ce? Pentru că unul din principiile ce a stat la baza brand-ului Paraziţii a fost repulsia faţă de “auto-vânzarea” artiştilor. Şi acest principiu tocmai a fost încălcat de ei.

Una este să permiţi unei agenţii de publicitate (în schimbul unor bani, evident) să îţi folosească muzica într-un spot şi alta este să faci tu, practic, spot-ul.

Cât despre brand-ul Doncafe Mixes şi identificarea sa cu trupa Paraziţii, cu spiritul “liber şi non-conformist” al acestora (printre altele), susţinută de copywriter şi chiar şi de brand manager-ul Doncafe Mixes (dacă nu mă înşel)… vedeţi-va de vreo treabă! În primul rând, sub-brand-ul Doncafe Mixes are un grad de notorietate mult prea scăzut, în comparaţie cu brand-ul-umbrelă Doncafe. Şi, ca să vezi!, primele spot-uri la Doncafe aveau toate un iz de telenovelă, nicidecum de spirit tânăr, liber şi non-conformist.

Ah, şi încă ceva care mi-a atras atenţia: “Doncafe Mixes ascultă Paraziţii. Exact ca voi” (Dan Frinculescu, copywriter, Leo Burnett) hahahahahhahah!!!!! No shit! De când? Sincer, sunt de părere că cei care ascultă Paraziţii şi consumă, în acelaşi timp, cafea, nu mai sunt ei chiar aşa “tineri”. Iar tinerii care ascultă Paraziţii nu sunt consumatori de cafea. În cel mai bun caz, consumă ocazional.

Şi ar mai fi ceva: Teodor Cucu (nu ştiu cine e şi nici nu am avut curiozitatea de a căuta pe net) “consideră că libertatea de exprimare acordată trupei Paraziţii a credibilizat asocierea, iar asta ajută brandul să devină „coola€œ şi să aibă relevanţă, accen­tuând diferenţierea de „cafeaua cu iz de telenovel〜 (“Publicitarii gâdilă coarda sensibilă a tinerilor apelând la vedetele zilei”, articol apărut în Capital, autor Oana Anton). În primul rând, Paraziţii nu sunt şi nu au fost niciodată (cel puţin, aşa susţin ei) “cool”. În al doilea rând, libertatea de exprimare (a se citi “videoclip cu înjurături necenzurate”) nu cred că se reduce la asta. Poţi vorbi de libertate de exprimare când te numeşti NTM sau IAM şi ai mesaje sociale sau politice extrem de puternice, nu când înjuri fiindcă aşa ţi se pare “cool”. Sunt de părere că muzica rap nu este reprezentată de înjurături, ci de chestiuni mult mai profunde.

În fine, aş zice că de pe urma acestei campanii Paraziţii s-au ales doar cu nişte bani şi multe potenţiale albume cumpărate pe viitor, lipsă. Cât despre comunicarea brand-ului Doncafe Mixes, sunt de părere că reprezintă o cheltuială şi atât.