Falimentul socialismului (în România)

Nu pot să nu mă întreb câtă lume mai face diferența, astăzi, între socialism (cunoscut și ca „intevenționism”) și liberalism (sau „laissez-faire”, ca să folosesc un termen clasic). Cred că, înainte de a începe lectura acestui articol ar fi bine să aveți în vedere câteva aspecte care diferențiază (în plan socio-economic) cele două orientări/doctrine economice (plecăm de la premisa că ambele au la bază un sistem economic capitalist):

Pe cei care cunosc deja aceste aspecte, îi îndemn să treacă peste această parte introductivă și să ajungă la „miezul problemei”.

1. Statul: în viziunea socialistă, statul este o colectivitate, o societate, care trebuie condusă de cine altul decât statul însuși? Acest stat este reprezentat, în cazul țărilor democratice, de o mână de oameni aleși prin votul majorității, ca „reprezentanți ai societății” (ce le mai place lor să se numească astfel…). În viziunea liberalistă, în aceleași țări democratice, statul este reprezentat de către indivizi, capabili să se organizeze singuri, să ia decizii pe cont propriu și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

2. Economia: în viziunea socialistă, statul (acea mână de oameni de care vorbeam mai sus) trebuie să fie cel care „ghidează” (așa le place lor să spună – corect ar fi „administrează”) economia țării, folosindu-se de mult-iubitele pârghii economice (fiscalitate, politică monetară- curs de schimb valutar și nu numai- și politică bugetară- pe scurt, bugetul statului, cel care la noi este în fiecare an subiect de dispute politice). Prin aceste pârghii, statul încearcă (sau, cel puțin, așa pretinde) să țină sub control cele 2 amenințări majore pentru bunul mers al economiei: inflația și șomajul sau, vorba lor preferată, să evite „derapajele pieței” (market failures). S-au încercat diverse modalități, diverse calcule (un economist din Egipt chiar credea, la un moment dat, că a găsit formula matematică pentru economia unei țări – a înșirat-o pe o întreaga tablă de școală) pentru a face ca indicatorii macroeconomici să fie cât mai aproape de valori optime. Aceste valori optime pot sau nu să fie cât mai apropiate de zero – John Maynard Keynes (idolul economiștilor socialiști) a emis, undeva în perioada interbelică (sper să nu mă înșele memoria), teoria conform căreia șomajul și inflația sunt legate între ele și invers proporționale, teorie în care unii economiști (sau „consilieri economici”) mai cred, chiar dacă Edmund Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, a demonstrat că aceasta nu stă în picioare (fapt pentru care i-a și fost acordat premiul). Adepții acestui curent se mai numesc și macroeconomiști (le place să lucreze cu indicatorii macroeconomici – PIB, șomaj, inflație, deficit bugetar, curs valutar, balanță comercială etc.- și să facă tot felul de calcule, iar în funcție de aceste calcule să vină și cu anumite recomandări – vezi cazul FMI)

În viziunea liberalistă (a microeconomiștilor), economia unei țări este formată din multitudinea agenților economici care o compun. Agent economic=orice entitate care derulează activități comerciale în propriul interes (de exemplu, Banca Națională a României nu poate fi considerată un agent economic, întrucât derulează activități în interesul public). Liberaliștii consideră că, la fel cum într-o companie creșterea productivității fiecărui angajat determină creșterea productivității companiei în sine, atât timp cât fiecare agent economic este mulțumit de schimburile comerciale pe care le efectuează și de veniturile pe care le înregistrează, întregii populații îi merge bine. Ei nu-și bazează această teorie pe calcule complicate, ci pe fapte concrete și pe un concept inventat de Adam Smith (unul din pionierii liberalismului clasic), mâna invizibilă. Această „mână invizibilă” face ca lucrurile să se așeze de la sine, dacă sunt lăsate libere și dacă li se oferă cadrul propice. Cadru propice înseamnă că statul are rol de arbitru și asigură următoarele: concurență pură și perfectă (legislație anti-trust, lipsa barierelor la intraraea sau ieșirea de pe piață), libertatea pieței (libertatea deplină a prețurilor și libertatea deplină a schimburilor între agenții economici), concept devenit mai degrabă utopic în condițiile existenței accizelor, impozitelor, TVA-ului, a privatizărilor-fantomă (mai degrabă vânzări decât privatizări) și a altora. Cu alte cuvinte, dacă eu vând lemn brut (rog ecologiștii să nu se supere pe mine) către o companie din SUA și fac profit (în condițiile în care compania din SUA este liberă să facă afaceri cu orice alt vânzător de lemn din lume, adică eu am concurenți), afacerea mea merge bine în continuare, eu pot să-mi susțin familia, să îi ofer copilului meu o excursie la Disney, să zicem. Disney are mai mulți clienți ca mine și are un profit destul de mare încât să poată plăti salariile angajaților săi. Acești angajați sunt, la rândul lor mulțumiți de salariile pe care le primesc (în condițiile în care au posibilitatea de a alege orice alt loc de muncă, adică Disney are concurență pe piața muncii). Ba mai mult, își permit să-și cumpere haine noi, poate chiar o mașină sau o casă. Dacă le cumpără prin credit bancar, contribuie și ei la salariile celor din bancă. Și lanțul poate continua aproape la nesfârșit (până ajunge înapoi la mine, vânzătorul de lemn).

Atenție! Pentru ca liberalismul să poată funcționa într-o economie, mai este nevoie de 2 principii de bază: proprietate și responsabilitate. Primul se referă la garantarea dreptului de proprietate, prin lege, oricărei persoane care deține un bun prin eforturile proprii (creație proprie sau dobândit prin liber schimb cu o altă persoană). Dreptul de proprietate înseamnă a dispune de un lucru care îmi/îți aparține (sunt/ești titular de drept al acelui lucru), după bunul plac, în limitele legii. Responsabilitatea presupune ca fiecare agent economic să-și asume consecințele faptelor proprii, fie ele pozitive sau negative. Cu alte cuvinte, dacă o bancă (fie ea americană, fie europeană) adoptă o strategie de afaceri proastă și nu mai poate funcționa, trebuie să-și asume consecințele proastei gestionări a afacerilor și să ceară faliment, nu să fie salvată de către stat prin diverse forme de împrumut (din banii contribuabililor, apropos).

Ar mai fi de precizat multe alte lucruri care diferențiază cele două doctrine, însă deja articolul devine prea lung , iar dacă doriți să dezbatem mai departe aceste diferențe, o putem face în zona de comentarii. Mai bine să argumentez ideea titlului pe care l-am dat acestui articol și de unde mi-a venit ea. Și, cum altfel, decât prin câteva exemple concrete.

Drumuri publice sau private?

Drumurile publice sunt un „dat”, ceva pe care suntem nevoiți să luăm ca atare. Autostrăzi, drumuri naționale, drumuri județene, toate fac parte din această categorie. Toți posesorii de autoturisme plătesc impozite pe aceste bunuri, taxe „de poluare” (sunt alte țări în care se automobilele poluează mai mult ca la noi, dar nu se plătește taxă de poluare), vignete (roviniete), pentru că așa vrea statul. Ce face statul cu acești bani? Nu știu, dar am o vagă senzație că nu se întorc nici pe jumătate sub formă de investiții în infrastructura rutieră… Craterele care ies la iveală după fiecare iarnă (și nu numai) vorbesc de la sine despre calitatea drumurilor și cum statul le întreține.

Iarna care se pregătește să treacă (de-ar trece odată!) a pus, din nou, la încercare, autoritățile locale care, ca de fiecare dată, au fost „luate prin surprindere” (sic) de ninsori, viscole și alte fenomene meteo. O dovadă clară a acestei nepăsări o reprezintă groaznica experiență prin care a trecut colegul meu, Dragoș, relatată chiar de el (aici). Culmea, aceleași autorități nu sunt niciodată luate prin surprindere de licitații secrete sau afaceri dubioase cu firme aparținând unor diverși „regi ai asfaltului” (am impresia că fiecare județ are un astfel de rege său) care au grijă să asfalteze/repare exact cât este nevoie pentru ca anul următor să mai aibă ce repara și să poată face afaceri prea puțin transparente cu cei care cheltuie banii noștri, ai contribuabililor.

Ce s-ar întâmpla, însă, dacă drumurile ar deveni private, adică deținute de/concesionate către un agent economic privat? Nici măcar nu este nevoie să mă raportez la statele occidentale ca să ilustrez acest lucru, ci revin la experiența de care vorbeam mai sus: după 9 ore petrecute blocat într-un ambuteiaj, pe un viscol crunt pe DN1, ajunge în Corbeanca, unde drumul era curățat, se circula cu ușurință. Și asta pentru că administratorul (privat) a avut grijă de acest lucru. De ce? Foarte simplu: este plătit (direct) pentru acest lucru și știe că, dacă nu ar avea grijă, clienții (rezidenții) ar renunța la serviciile sale, iar el ar rămâne fără afacere și, în consecință, fără bani.

Sănătate (și voie bună?)

Aș putea pune pariu că peste 90% dintre cei care citesc acest articol au dat șpagă atunci când au apelat la serviciile de sănătate publică (ambulanță, spitalizare etc.) și/sau au folosit serviciile unei clinici private. Cu alte cuvinte, ați plătit pentru sănătate. Cât de firesc vi se pare să plătiți de 2 ori pentru același serviciu (sănătate publică), o dată prin cotizația la CAS, din salariu și încă dată prin șpagă? Mie deloc.

Părerea mea este că, peste câțiva ani, sistemul se va privatiza „de la sine”, adică tot mai mulți oameni vor apela la serviciile private de sănătate, iar dacă această piață va fi lăsată liberă (fără bariere de intrare sau ieșire pentru potențiali furnizori de astfel de servicii și o concurență perfectă), prețurile se vor regla de la sine, iar aceste servicii vor deveni ca orice alt produs sau serviciu dintr-o piață liberă: calitate pe măsura prețului plătit. Singurii care vor mai apela la serviciile de sănătate publică vor fi cei care nu-și vor putea permite nici măcar cea mai ieftină clinică privată și care nu vor avea bani nici de șpagă. În aceste condiții, medicii vor migra tot mai mult spre mediul privat sau spre străinătate fiindcă doar cu un salariu de medic am dubii că vor rezista condițiilor de muncă din sistemul public.

Învățământul privat, o soluție?

Prin 2005, după un seminar de microeconomie, i-am adresat profesorului meu, un liberalist pur (unicul și inconfundabilul Radu Nechita) o întrebare-capcană, (așa credeam atunci) care să-l pună în dificultate:

- Spuneți mereu că privatizarea este cea mai bună soluție. Cum se face, în aceste condiții, că învățământul privat de la noi merge atât de prost, mult mai prost decât cel public? Mă refer, desigur, la Spiru Haret, despre care cred că ați auzit și dumneavoastră.

- Da, bună întrebare. Problema, aici, nu ține de sistem, ci de legea cererii și ofertei. Pentru că, atâta vreme cât cererea (companiile) acceptă orice ofertă (absolvenții de studii superioare), aceasta nu are de ce să se schimbe. În aceste condiții, dacă ți se oferă aceleași șanse la angajare, desigur că alegi o formă de studiu cât mai ieftină.

Și da, avea și are foarte mare dreptate domnul profesor. Atât timp cât companiile vor continua să aleagă candidații pe orice alte criterii în afară de școala absolvită și tipul de studii (nu puține sunt companiile care angajează absolvenți de filologie sau limbi străine pe poziții care necesită studii economice și nu puține sunt cele care angajează absolvenți de Relații Economice Internaționale pe poziții de marketing), pe motiv că „oricum, ce se învață la școală, este doar teorie” sistemul de învățământ nu are de ce să se schimbe. Eu mă număr printre „norocoșii” (mi-am făcut și singur acest noroc) care nu doar că lucrează într-un domeniu similar cu cel în care a urmat studiile superioare, ci a învățat mai mult decât „teorie” la facultate.

Exemplele pot merge chiar până la grădiniță – la o grădiniță de stat, o educatoare care lasă copiii să facă ce vor ei, are șanse foarte mici să fie schimbată din funcție sau să fie penalizată cu o scădere a salariului, pe când la o grădiniță privată, este de ajuns ca 2-3 părinți să se plângă de ea, iar șansele ei de a fi schimbată cresc considerabil. Pentru că, în mediul privat, așa cum spunea Ludwig von Mises (în cartea „Capitalismul și dușmanii săi”), „Clientul este rege”.

Cine pe cine ajută?

La final aș vrea să amintesc și de situația tragică prin care o parte considerabilă a țării noastre a trecut în luna februarie – zăpezi cât casa (la propriu), drumuri impracticabile, frig, foame… etc. Ce au făcut instituțiile statului (pe care le plătim din banii noștri) pentru a ajuta acei oameni aflați la ananghie? Aproape nimic. N-au avut nici măcar bunul simț să anunțe aceste catastrofe meteorologice și să pregătească oamenii pentru ce-i mai rău.

Și, totuși, cineva i-a ajutat pe acei oameni, iar ajutorul a venit din inițiativă privată (televiziuni, ONG-uri etc.), chiar și de la „capitaliștii nemernici” cum mai sunt ei numiți (războinicul Becali, zgârcitul Copos și alții). Vă vine să credeți? Mie da. Pentru că spiritul de solidaritate nu poate fi impus printr-o anumită doctrină (comunism sau socialism, de exemplu), ci vine prin educație, responsabilitate și libertate.

În loc de concluzie sau de ce nu-mi place socialismul

Nu cred în socialism deoarce consider că fiecare individ trebuie să fie liber să ia singur decizii, asumându-și în întregime consecințele acțiunilor sale. Socialismul este doar o altă modalitate de a manevra masele de oameni și de a le spune „ești prea prost ca să îți alegi singur cum și unde să-ți educi copiii, ești prea prost ca să alegi TU unde se duc banii tăi, așa că dă-ne nouă banii și ne ocupăm noi.” Nu degeaba statul este cel mai prost administrator: este practic imposibil să poți găsi o singură soluție la problemele oamenilor, care să-i mulțumească pe toți. Lasă-i să găsească singuri soluțiile și le vor găsi.

Nu suport și, probabil, că nu voi suporta niciodată gândul că niște oameni politici (al căror singur merit este acela de a fi membri ai unui partid) administrează banii mei așa cum consideră EI de cuviință, fără a avea un dram de cunoștințe în domeniul economiei.

Știați că…

• Pentru ca fiecare din noi să primim un anumit salariu net, costul pentru angajator este venitul net + aproape 50%? Dacă nu ar fi nevoit să plătească impozite și taxe la stat, angajatorul ne-ar putea oferi un venit net mai mare?
• Din salariul pe care îl primim, plătim 42,5% (conform fluturașului de salariu) sub formă de impozite și taxe plus 24% TVA?La acestea se adaugă impozitele pe imobil, respectiv autoturism, pentru cei care dețin așa ceva. Astfel, aproape 70% din venitul nostru, din banii pe care îi „muncim” ajung să fie administrați de o mână de oameni care sunt paraleli cu economia și care sunt cheltuiți de cele mai multe ori, în moduri total ne-transparente;
• Statele care au fost cel mai puțin afectate de criza economică au fost cele care au scăzut impozitele în această perioadă? Logica este foarte simplă: atunci când nu există bani în economie, trebuie stimulate investițiile. Cel mai eficient stimul pentru acestea îl reprezintă impozitele cât mai mici (sau lipsa lor, dacă se poate);
• Acordul de convergență economică (sau ce denumire o avea) semnat vineri de către 25 de membri ai Uniunii Europene (felicitări Marii Britaniei și Cehiei pentru refuz!) este un pas către o uniune fiscală? Desigur, nimănui nu-i va conveni ca rata unică de impozitare la nivel de Uniune să se situeze la nivelul Bulgariei sau Ciprului, ci mai degrabă la cel al Franței sau Germaniei („Merkozy”, cum li se mai spune).

Lectură suplimentară

Dacă nu v-a plictisit îndeajuns articolul de față, vă mai pot recomanda câteva:

Is The World Hungry for Public Goods? articol scris de Gheorghe Sava – mises.ro. Click aici pentru a citi

Responsibility and Private Property. Articol scris de David GreenWald – mises.org Click aici pentru a citi

Cel mai bun documentar despre socialism și liberalism în economie:

ONG-urile și finanțarea publică – un punct de vedere personal

Recunosc, eram tentat să cad în mirajul opoziției-oricine-ar-urma. Opoziția actualului sistem de guvernare, împreună cu cei care se află „la butoane” (un termen preluat din blaturile fotbalului autohton, devenit clișeu).

De ce? Pentru că, așa cum am scris încă de când au ajuns la guvernare, în 2008 (blog-ul de față a fost creat în 2007, recomand să căutați articole în arhiva categoriilor „economie” și „politică”), deciziile de natură economică au fost nu doar neinspirate, ci chiar ineficiente și dezavantajoase pentru locuitorii acestei țări. Prins în vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, dar și a relatărilor din media (TV sau online), am ajuns să cred că cei care vor veni „după” vor fi o soluție mai bună.

Astăzi, însă, mi-am adus aminte de ce sunt apolitic, de ce nu am intrat și nu voi intra niciodată în politică. Citind presa, am dat de un articol în România Liberă (da, se poate crede că este „vândut” puterii, însă depinde de fiecare dintre noi să procesăm informațiile pe care le primim zilnic prin filtrul propriei gândiri și nu să le luăm ca atare) în care era publicată o scrisoare adresată de liderii USL ONG-urilor din România.

Ei bine, două dintre ideile menționate în acea scrisoare mi-au atras atenția. Și le voi cita mai jos:

1. ”Asigurarea condițiilor funcționarii unei democrații participative reale [...] prin asigurarea finanțării publice a sectorului asociativ…”

2. ”Asigurarea unui grad ridicat de independență sectorului asociativ prin finanțarea sa publică…”

Mi se pare mie sau este vorba, aici, de o contradicție în termeni? Ce treabă are sectorul asociativ cu ONG-urile…? Nu cumva ONG-uri sunt Organizații NON-Guvernamentale? Nu cumva finanțarea publică se face de către stat (GUVERN)? Ba da! Și atunci am zis: „mi se pare mie sau miroase a mită electorală?”

Mi-am exprimat această idee și în alt loc, iar tânărul liberal (politic, nu neapărat și economic) Olimpicu a ținut să mă lămurească în legătură cu acest aspect. Ce urmează în acest articol reprezintă, în mare parte, discuția (chiar polemică, de dragul vremurilor din camera 139) avută cu el pe marginea subiectului.

Argumentul 1: ”Ordonanța nr. 26/2000 din 30/01/2000 Versiune actualizată la data de 22/12/2008″

Această ordonanță prevede, printre altele, următoarele: crearea cadrului pentru: d) facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice;….Apoi la Capitolul VII: Art. 46. – (1) Veniturile asociațiilor sau federațiilor provin din: f) resurse obținute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. „Câtă vreme această finanțare se realizează uniform, nediscreționar, nu cred că poate fi vorba de vreo mituire. La nivel conceptual problema finanțării publice poate fi dezbătută cu argumente pro și contra. Un argument pro important este posibilitatea asociațiilor (care sunt organizații private, voluntare), de a cheltui banii mult mai bine/eficient decât funcționarii statului.” (Olimpicu)

Nu pot decât să fiu de acord cu eficiența mult mai mare a cheltuirii banilor de către organizații private, comparativ cu funcționarii statului. Nu doar că au spus-o toți economiștii, ci s-a adeverit acest lucru cu nenumărate ocazii. A folosi, însă, acest argument pentru a susține direcționarea banilor publici către instituții private este cel puțin deplasat. Organizațiile non-guvernamentale au fost create ca alternativă la instituțiile statului, pentru a direcționa bani privați către binele unei comunități/categorii sociale (fie că este vorba de persoane cu deficiențe fizice sau psihice, copii abandonați, familii sărace sau altele). Atenție! bani privați.  În momentul în care finanțarea devine publică, orice organizație încetează să fie non-guvernamentală. Pentru simplul fapt că există această ordonanță nu înseamna că PD(mai puțin)L, US(mai puțin)L sau orice altă formațiune politică aflată la guvernare ar trebui să direcționeze banii publici către aceste ONG-uri.

Argumentul 2: „USL, ca formațiune politică democratică are obligația să se conformeze opiniilor majoritare…

…bineînțeles, necenzurând ca alte opțiuni să intre în spațiul dezbaterii publice și, eventual, să schimbe atitudinile vizavi de stat/politică.” (Olimpicu)

Ei bine, USL (sau altă formațiune politică democratică) NU are niciun fel de obligație față de nimeni. Că ei vor să facă acest lucru, asta-i altceva… Până la urmă, așa cum au spus-o chiar și economiștii (ai naibii materialiști și economiștii ăștia!), orice partid/guvern are ca scop câștigarea unei majorități a electoratului, pentru a fi (re)ales. Că acest scop ascunde sau nu intenții de a obține foloase necuvenite nu face obiectul articolului de față.

Argumentul 3: există linii de finanțare din fonduri europene care au ca beneficiari eligibili ONG-urile

„Este și asta o formă de mită electorală?” mă întreba Olimpicu. Nu, nu este, din simplul motiv că fondurile europene (bani publici) au ca destinație ameliorarea anumitor sectoare economice sau creșterea productivității (agricultura – PAC/CAP; infrastructura – POR; dezvoltarea resurselor umane – POSDRU etc.). ONG-urile accesează acești bani în calitate de intermediari, nu de beneficiari finali.

Argumentul 4: ONG-urile au ca scop binele unei comunități

Da, la nivel teoretic așa este: scopul unui ONG este acela de a găsi o cale alternativă de a face mai bună viața unor oameni. Ce se întâmplă, însă, dacă Vladimir Mărtinuș înființează mâine un ONG și are ca scop declarat salvarea pădurilor virgine, iar ca scop real câștigul de bani necuveniți? Merge la Olimpicu, bun amic de-al lui și personaj important în Guvernul României, și îi spune să pună o vorbă bună la comisia care direcționează acești bani către ONG-uri astfel încât să ajungă și la el vreo 10.000 Euro (Vladimir nu este chiar așa lacom precum credeați)? Să falsifice niște documente n-o fi așa greu; la „prețul corect” se poate face și asta. Ei bine, Olimpicu pune o vorbă bună și Vladimir se alege cu 10.000 Euro, bani care ar fi putut ajunge la fundații de ajutorare a copiilor bolnavi de cancer sau de ajutorare a copiilor orfani. Pentru că banii sunt o resursă limitată- ei nu se „produc”, ci se redistribuie (mai există și cazurile foarte rare când Băncile Centrale tipăresc bani, însă s-a întâmplat foarte rar în ultimele decenii, de frica inflației).

Argumentul 5: Proiectele private îmbunătățesc condițiile de trai ale comunității

Adam Smith (și nu este singurul) spunea că, fiecare dintre noi, urmărindu-și interesul particular, promovează interesul general, chiar mai mult decât ar intenționa. Nu intru în detalii aici, o pot face în zona de comentarii dacă doriți.

Da, fiecare individ poate acționa (fără să-și dea seama) în interesul societății în timp ce urmărește interesul personal (atâta vreme cât acesta se încadreaza în limitele legii). Atenție! este vorba de individ, nu de grup. Da, grupul este format din indivizi, însă afirmația nu poate fi extinsă – este ca și cum am spune că o societate comercială are ca scop binele unei comunități.

Cât despre ONG-uri, așa cum spuneam și mai spre începutul articolului, pot sau nu să aibă ca scop binele unei comunități. Dacă îmi aduc bine aminte, citeam prin 2010 un articol care arăta că doar vreo 50% din ONG-urile din România au direcționat banii către anumite cauze sociale, restul fiind „căpușe”. Să considerăm, totuși, că orice ONG are ca scop (atât declarat, cât și nedeclarat) binele unei anumite comunități. Acesta nu poate fi, însă, considerat a fi același lucru cu interesul public – interesul public înseamnă interesul întregii populații a unei țări (sau a unei federații, în alte cazuri)- comunitatea este doar o parte din public, iar interesul unei comunități nu poate fi interesul public.

„Interesul public nu este niciodată unitar”, spune, în replică, Olimpicu. Păi tocmai din acest motiv un ONG nu poate direcționa banii în interesul întregului public, așa cum nici statul nu o poate face (dar continuă să ne spună asta, iar noi „mușcăm momeala”). Există doar interesul majorității, nu interesul „public”.

Argumentul 6: ONG-urile se pot autofinanța din bani europeni

Am primit de la Olimpicu un link (click aici) către un articol ce spune că orice ONG poate accesa fonduri europene pentru a se dota cu echipamente IT – calculatoare în valoare de maxim 2500 RON sau laptop-uri în valoare de 3100 RON. Condițiile de accesare a fondurilor sunt atât de lesne de îndeplinit încât acum chiar mă gândesc serios să-mi „deschid” și eu un ONG și să-mi cumpăr vreo 20 de computere (eu aș suporta doar 10% din cheltuieli) și să le vând… aș face un profit bun, nu?

Vedeți voi… tocmai acesta este motivul pentru care consider că nici acest argument nu stă în picioare. Doar pentru că UE cheltuie banii contribuabililor europeni într-un mod ineficient (se pare că aceștia sunt de acord, din moment ce i-au votat pe cei care au luat aceste decizii la nivelul Uniunii Europene) nu înseamnă că trebuie ca noi să procedăm la fel.

Ar trebui să nu mai acceptăm fonduri europene?

Dacă așa puneți problema sau așa credeți că o pun eu, greșiți. NU sunt împotriva fondurilor europene, la fel cum nu sunt împotriva ONG-urilor. Este vorba de libertatea de a alege: așa cum noi alegem ca cei 2% din impozitul pe salariu să fie direcționați către ONG-ul pe care NOI îl alegem (nu „statul”), orice alți bani publici care se duc către fonduri private ar trebui să respecte același principiu. De aici a pornit și întreaga dezbatere pe marginea proiectului de schimbare a legii sănătății. Da, este un sistem birocrat, învechit și corupt și da, sunt de acord cu privatizarea. Cu o condiție: să aleg EU compania privată către care doresc să direcționez banii mei. Asta, desigur, după ce mi-au fost puse la dispoziție toate informațiile despre societatea respectivă (cine o conduce, câți angajați are, de câți ani funcționează, bilanțul contabil de la înființare până în prezent etc.).

Cred că același lucru ar trebui să se întâmple și cu ONG-urile: sunt de acord ca banii mei să fie direcționați către un ONG, sunt convins că îi va administra mult mai bine decât un minister/funcționari care au prea puține tangențe cu economia. Singurul lucru pe care îl cer este să direcționez banii către acel ONG pe care îl aleg EU, nu pe care îl aleg EI, în condițiile în care am acces la toate informațiile legate de acel ONG.

Criza zonei euro: un prilej pentru o (nouă) intervenție a statelor în economie?

„Acordul de suveranitate fiscală” i se spune… Am mai auzit, în trecut, de egalitate fiscală, dumping fiscal și altele… Recunosc că mă distrează termenul de „suveranitate fiscală”, în situația în care, de fapt, nu există o suveranitate, ci o supunere față de „Big Brother” Uniunea Europeană.

Ce se întâmplă, de fapt? Acum câteva zile a fost semnat un tratat prin care 26 de state membre (adică toate, cu excepția Marii Britanii)  își dădeau acordul pentru ca Big Brother Merkel-Sarkozy…. pardon, Uniunea Europeană să „aibă grijă” ca nu cumva vreunul din state să „deraieze” de la bunul mers al economiei. Oficial, semnatarii acestui acord se angajează ca deficitul structural să scadă la 0,35% din PIB până în 2016 (să nu depășească 0,5% anual, totuși), iar două dintre prevederile Tratatului de la Maastricht  - deficitul bugetar de maxim 3%  și datoria publică de maxim 60% din PIB – să fie îndeplinite până în 2020. Atenție! Aceste condiții (alături de altele, legate de inflație și curs valutar) trebuie îndeplinite de orice stat care își propune să intre în zona Euro. Un lucru pe care n-am reușit să mi-l explic încă de la începutul crizei din Grecia, dar și din Italia este că aceste măsuri se aplică DOAR statelor candidate, nu și celor care fac deja parte din zona Euro. Răspunsul poate fi unul foarte simplu: cele 12 state care au semnat tratatul de la Maastricht nu puteau fi trase la răspundere, din moment ce acestea au semnat tratatul și reprezintă așa-zisul nucleu al Uniunii Europene. Astfel, ne vedem în situația în care regulile jocului nu se aplică tuturor participanților, ci doar noilor intrați. Frumos, nu?

Dar datoriile… cine le plătește?

România Liberă publica (într-un articol scris de Andrei Stanca) pe 21 noiembrie datoriile guvernamentale  ale statelor UE (și nu numai), la nivelul anului 2010. Desigur, o mare parte din ele depășesc procentul de 60%. Printre ele, și inițiatorii Tratatului Big Brother, Germania și Franța. În aceste condiții, FMI „s-a oferit” să ajute Grecia cu un împrumut de 110 miliarde Euro. Grecia ar mai vrea 60, dar mai vrea și Italia vreo 600… Dar nu prea mai are de unde să dea „prietenul” FMI, mai ales că SUA vor să-și retragă o participație de 110 miliarde dolari de la Fond.

Date fiind condițiile de mai sus, singura variantă rămâne ca statele să se împrumte între ele (ca și cum cineva ar duce-o mai bine și ar avea de unde să dea). Și, pentru că cele (până acum) 26 de state nu știu să aloce în mod eficient resursele în funcție de nevoi, nicio problemă! Știe Big Brother (a se citi „Sarkozy și Merkel”)! Tipic socialiștilor, luăm de la toată lumea și dăm celor „nevoiași” (săracii de ei…). Astfel că se va institui un „fond special” de 200 miliarde Euro, la care vor cotiza toate statele UE, mai puțin Anglia care, cel puțin pentru moment, a zis „pas” acestui tratat. Dacă a făcut bine sau rău voi expune argumentele mai jos.

Revenind la fonduri speciale și datorii, mă văd mai mult decât nevoit să ofer câteva explicații. Aceste datorii NU vor fi plătite de către guvernanți/state ci de către contribuabili. Eu, tu, noi voi vom plăti aceste sume, nu ei.

Desigur, când Sarkozy declară cu câteva zile înainte de summit că zona Euro e pe cale să explodeze, iar președintele-jucător se bate cu pumnii în piept că este un „moment istoric” pentru România și o mare oportunitate de „a sta la masa celor puternici”, un fond special de 200 de miliarde Euro pare soluția ieșirii din impas, nu? Ei bine, NU! Din punctul meu de vedere, soluția nu este ca România, deja datoare la FMI, să contribuie cu alți bani la tot felul de fonduri fictive de „salvare”. Nu, pentru că știu că acești bani îi voi plăti eu și poate chiar și copiii mei.

Problema multora dintre noi este că, de când a început criza economică iar politicienii au ieșit la rampă, ne-am concentrat prea mult pe aspectele macroeconomice, cum ar fi inflația, șomajul, deficitul bugetar, PIB etc. și prea puțin la microeconomie. Chiar ieri auzeam pe un politician din partidul de guvernământ (PD – nu prea L) care se lăuda cu creșterea economică a României pe trimestrul 3 al acestui an, cea mai mare din Uniunea Europeană. Băi, dobitocule! Ți-a spus cineva că salariul mediu din România net este în scădere pe luna octombrie și că șomajul crește văzând cu ochii? Oare tu știi că un șomaj în creștere ar trebui să ridice media salarială (baza de calcul a mediei scade), însă ea scade? Ți-a spus cineva că, datorită creșterii TVA-ului la 24%, puterea de cumpărare a omului de rând a scăzut foarte mult?

După cum spunea și Leonard Orban (care a demonstrat că nu trebuie să fii economist ca să înțelegi unele lucruri, ci doar să gândești puțin), referindu-se la poziția României față de Tratatul Big Brother, „E ilogic să primești bani de la FMI și să dai bani pentru Fond în același timp”. Mi-e teamă că, oricât ar fi de ilogic, acest lucru se va întâmpla, într-un fel sau altul.

De ce împrumuturile NU sunt o soluție pe termen lung

Mai bine zis, de ce nu au fost, nu sunt și nu vor fi.

Aștept ziua în care Sarkozy, Merkel și toți acești neo-dictatori vor ieși în stradă să le spună oamenilor adevărul: „oameni buni, pentru ca moneda Euro (de care nu avem neapărat nevoie) să nu se desființeze și pentru ca Italia, Grecia, Spania sau Portugalia să nu dea faliment, va trebui să plătiți din buzunarele voastre. Sunteți de acord?”.

Pe la începutul crizei economice (acum vreo 3 ani și ceva, când la noi încă nu se vedeau efectele) scriam un articol despre intervenția statelor în economie cu prilejul acestui fenomen. Mă văd nevoit să reiau o parte din el în argumentarea ideii expuse mai sus.

Pe atunci explicam de ce băncile NU ar trebui salvate de la faliment: dacă știi că orice deficiență de management va fi acoperită din banii statului, desigur că șansele de a persista în managementul deficitar sporesc. La fel stau lucrurile și în cazul statelor din zona Euro. Dacă eu, Silvio Berlusconi știu că pot să mă împrumut la nesfârșit și cu mult peste ceea ce poate suporta Italia pentru că Big Brother n-o să mă lase să cad în faliment, voi continua să administrez în cel mai prost mod posibil resursele țării mele. Nu-i așa? Ei nu… Dacă ai ști că părinții tăi te vor susține material/financiar indiferent că aduci vreun ban în casă/muncești, motivația ta de a-ți căuta un loc de muncă nu este prea departe de o valoare nulă.

Un alt motiv pentru care împrumuturile NU reprezintă o soluție pe termen lung este acela că ele nu înlătură cauzele unei crize (economice, a datoriilor etc. că astăzi toate sunt crize), ci doar efectele. Adevărata soluție ar fi ca aceste state cu probleme să fie ajutate să găsească modalități eficiente de a evita astfel de situații sau de a ieși din ele cu ajutorul manevrării atente a pârghiilor economice. Dar nu prin FMI (FMI-le, cum ironic îi numea un profesor de-al meu din facultate), al cărui interes este (ca al oricărui fond de investiții) să își recupereze banii. Îi intersează mai puțin cine plătește datoriile și dobânzile și mai mult ca acestea să fie plătite. Ei împrumută cu scopul de a obține un profit. Doar nu credeați că FMI este format dintr-o colonie de buni samariteni sau că este condus de vreun Mecena… Nu vă păcăliți singuri!

Soluția FMI/împrumuturi este ca atunci când un coleg de clasă care nu și-a făcut tema îți cere să-i dai să și-o copieze și el. Dându-i tema nu ai înlăturat decât efectul. Să zicem că acest coleg este de 2 ori mai mare ca tine și nu-ți permiți să-l refuzi. Ce vei face pe viitor: îl vei ajuta să-și facă tema singur sau îl vei ajuta să învețe și să-și facă temele singur? Big Brother Uniunea Europeană a ales să facă el/ea și temele celor care nu și le-au făcut.

Este „pas” o soluție?

Aș zice că da. Și mă refer aici, în special, la Marea Britanie care, prin premierul său David Cameron a preferat să nu facă parte din „planul de salvare” a zonei Euro. Deși, din ce am citit prin presă, ar da semne că vrea să revină asupra decizie, încă mai sper că n-o vor face. De ce? Foarte simplu: ca să arate că se poate și altfel. Este aceasta o soluție pentru Marea Britanie? Din moment ce non-adoptarea „monedei unice” a făcut ca britanicii să nu resimtă „criza zonei Euro”, înclin să spun că da. Euro se devalorizează în continuu, de la summit-ul din 9 decembrie și se apropie de minimul istoric în raport cu dolarul american.

Și, dacă tot vorbeam de dolarul american, să aducem aminte că de curând președintele Obama a declarat că Uniunea ar trebui să-și rezolve singură problemele, fără implicarea lor. Ba mai mult decât atât, după cum ziceam și la începutul articolului, hotnews scria zilele trecute (link articol) că SUA ar vrea să-și retragă participația de 110 miliarde $ de la FMI. Sunt curios la ce sumă va ajunge, în aceste condiții, „fondul de salvare” impus statelor UE.

Dar cu noi cum rămâne?

Desigur, este foarte interesant și poate chiar distractiv să te joci cu cifre, să vorbești despre fiscalitate, bugete, inflație, datorii etc., fenomene macroeconomice. Cu alte cuvinte, să privești lucrurile strict din perspectiva statelor.

Dar ce se întâmplă la nivel microeconomic, cu oamenii de rând? Președintele-jucător și-a făcut norma de laudă de sine, referindu-se la eforturile pe care le-a depus România pentru a intra în acest acord fiscal (ca și cum i-ar fi fost impus), iar ziarele au scris despre laudele lui Merkel la adresa României și amabilitățile împărtășite mai sus menționatului (abia aștept să se termine criza, să văd cum va fi tratată România în continuare). Întrebat, printre altele, dacă acordul de „uniune fiscală” (este a 3-a zi în care scriu la articolul de față și observ că această formulă se repetă tot mai des prin presă) va influența în vreun fel viața românului, acesta a dat cel mai prost răspuns posibil, și anume că viața nu se va schimba nici în bine, nici în rău.

La o primă vedere, nu. Dar, incompetentule, ignorantule și afon ce ești, la contribuția României la fondul de 200 miliarde Euro cine contribuie? Cumva tu, din salariul tău de președinte? În niciun caz. Cumva noi, din salariile noastre de simpli angajați? Categoric. Vor crește iar taxe sau impozite? Categoric. Va scădea și mai mult puterea de cumpărare a românilor? Categoric. Ești un ratat, sper să nu mai aud de tine după 2014.

Uniunea Europeană, încotro?

„Unitate în diversitate” ni se spunea prin 2006, despre Uniunea Europeană. Unitatea a rămas, forțată de Big Brother, diversitatea mai puțin. ”Libera circulație” (a oamenilor, mărfurilor, capitalului) ni se mai spunea. Olanda nu vrea ca noi să circulăm liber, dar nimeni nu zice nimic. Tot ei, împreună cu Marea Britanie, Germania (Germania, da, care zilele trecute ne ridica în slăvi) și alții nu vor ca românii să aibă șanse egale cu cetățenii lor, pe piața muncii.

Din păcate, Uniunea Europeană se îndepărtează tot mai mult de la principiile fondatorilor și devine mai degrabă o federație, cu aproape 30 de state guvernate de la Bruxelles și nu din interiorul lor. Cât despre acordurile care se încheie și cuplul Sarkozy-Merkel, încep să mă gândesc tot mai mult la Conferința de la Yalta, din 1945…

Președinte-jucător, viitor guvernator?

Dacă ați citit presa economică săptămâna aceasta sau ați urmărit emisiunea de luni seară, de la TVR, probabil că, la fel ca mine, ați dat cu ochii de/ați auzit câteva declarații ale „președintelui-jucător” într-un context economic (au fost și unele politice, dar nu fac subiectul articolului de față). Eu am sesizat doar două care, cred eu, n-ar strica să le analizăm puțin.

1. Băncile, statele și criza economică

Referindu-se la situația economică din zona Euro, președintele-jucător spunea „Băncile au prins guvernele la colț și le execută fără milă”. Mai departe, desigur, nu putea decât să laude guvernul din România și „măsurile de austeritate” (simt că-mi crește tensiunea de fiecare dată când aud acest termen teribil de stupid), care au permis ca România să evite situația statelor din zona Euro. Cine pe cine a prins la colț?!! Spuneam și în articolul intitulat „cine este vinovat…?” că băncile n-au prins pe nimeni la colț, ci ele sunt acum puse la colț când, de fapt, n-au făcut altceva decât să ceară ajutorul statelor, iar acestea n-au ezitat să-l ofere, cu riscul de a prelungi situația economică deloc fericită în care se află statele lumii, dar mai ales cele europene (se vorbește deja de un nou val al crizei economice – nu vă lăsați păcăliți, este aceeași criză, perpetuată cu ajutorul politicienilor).

Acum, că am lămurit cine pe cine a prins la colț, poate ar fi bine să aruncăm privirea și asupra celorlalte aspecte. Primul ar fi cel al băncilor din țara noastră. Cum ar putea băncile să pună vreun fel de presiune asupra guvernului român, în condițiile în care în top 10 bănci cu cea mai mare cifră de afaceri se află o singură bancă românească (nu iau în considerare CEC, care deține o mare parte din active în imobiliare), iar din totalul celor peste 40 de bănci doar vreo 5 sunt „românești” (au capital majoritar românesc)? Îmi vine greu să realizez… Unde mai pui că băncile din top 10 au o cifră de afaceri foarte mică în România, relativă la totalul cifrei lor de afaceri (în afară de BRD-GSG și BCR-Erste, băncile străine aveau active de sub 5 milioane Euro la nivelul anului 2010 – sursă: zf.ro). Altele sunt țările care reprezintă un interes ridicat pentru aceste bănci.

Guvernul nostru polivalent și multilateral dezvoltat (sic) nu a ajutat băncile străine? Îmi permit să vin doar cu 2 contraargumente pentru această idee:

1. De ce a fost nevoie de Directiva Uniunii Europe referitoare la rambursarea anticipată a creditelor pentru a implementa o astfel de lege în România? De ce n-a făcut-o statul român mai repede? Și de ce nu a fost de acord ca măsura să se aplice retroactiv?
2. Principala armă de campanie electorală a PD(mai puțin L), prea-elogiatul program „prima casă” se află, cred, în acest moment, la episodul cu numărul 4. Cum poți spune că statul nu ajută băncile în condițiile în care chiar el este cel care garantează rambursarea acestor credite către bănci? Credeți că băncile nu ar fi oferit dobânzi mai mici la creditele imobiliare, în condițiile în care aproape nimeni nu mai contracta un astfel de credit? Premiteți-mi să am dubiile mele.

Să presupunem, prin absurd, că guvernul român nu a cedat presiunii băncilor. Cu ce cost? 20 miliarde euro, bani împrumutați din exterior. Cine va resimți cel mai tare povara acestui credit? În mod cert, nici președintele-jucător, nici cei din guvern, care fac destui bani din furăciuni/șmenuri/combinații/manevre etc. Lor nu le este greu să mai crească TVA-ul cu 5%, să păstreze ridicat nivelul contribuțiilor sociale și să mai introducă fel de fel de taxe și impozite. Știați că, din salariul pe care îl încasăm lunar, statul își însușește peste 55% (17% contribuții sociale+16% impozit pe venit+24% TVA) de la angajați? Cu alte cuvinte, din, să zicem 22 de zile pe lună, muncim 12 pentru stat și doar 10 pentru noi înșine. Când vă negociați un salariu (fie că este vorba de angajare, fie că este vorba de negocierea salariului actual), înainte de a înjura că nu vi se oferă salariul cerut, gândiți-vă că și compania trebuie să plătească statului o mare parte din venituri, sub formă de contribuții sociale din veniturile salariale (mai mari decât în cazul anagajatului) și impozit pe profit.

Ar fi existat și alte modalități de a „evita presiunea băncilor”? Da, ar fi fost câteva. Una din ele ar fi fost privatizarea companiilor de stat/vânzarea pachetelor de acțiuni deținute de stat la companii. Pentru ca acest lucru să se înfăptuiască este nevoie, în primul rând, de  voință politică. Dar am senzația că, cel puțin din partea președintelui-jucător, aceasta lipsește cu desăvârșire. Veți vedea mai jos de ce spun asta.

2. „Să se [privatizeze] primesc, dar să nu se schimbe nimic”

O a doua afirmație a președintelui-jucător de săptămâna aceasta avea ca obiectiv un atac personal la adresa d-nei Mariana Gheorghe (CEO Petrom), una din cele mai apreciate și respectate femei-manager de la noi. Președintele-jucător, aflat în plină campanie electorală (ținând cont că nu poate candida pentru un nou mandat în 2014, nu pot să mă gândesc decât că vizează, la fel ca unul din idolii săi, Vladimir Putin – celălalt tind să cred că este I.V. Stalin-, postul de premier) s-a declarat deranjat că Petrom a mărit prețul motorinei în plină „campanie agricolă” pe motiv că există cerere mare. Aș fi vrut să știu și eu ce presupune, mai exact, această „campanie agricolă”…

Ei bine, nici mie (și sunt convins că nici vouă) nu îmi convine că prețul motorinei crește. Și nu pentru că dețin un autoturism, ci pentru că-mi dau seama că această creștere va duce la creșterea altor prețuri, în lanț, ceea ce va duce, în final, la inflație. Dar de aici, până la a te hazarda să afirmi că motivul este acela al monopolului, fără a avea la îndemână rezultatul vreunei anchete care să ateste acest fapt, este cale lungă.

Am spus-o de nenumărate ori și voi contina s-o spun: scopul principal al unei afaceri nu este binele public, ci profitul. La președintele-jucător nu se poate vorbi nici despre bine public, nici despre o mentalitate de afaceri. Pentru aceia dintre voi care nu sunt neapărat la curent cu evenimentele din economia românească, menționez că, de curând, statul român a scos la vânzare, pe bursă, pachetul de acțiuni pe care îl deține la S.C. Petrom S.A. Ei bine,vânzarea pachetului nu a fost finalizată fiindcă nu s-a întrunit numărul necesar de subscrieri (acțiuni cumpărate). Și tocmai când se pregătește o nouă încercare de a vinde acest pachet de acțiuni, președintele-jucător, un fel de economist-șef al țării, ce face? Spune că societatea comercială Petrom nu prea respectă legile bunei practici ale comerțului. Nu m-ar surprinde ca înainte cu câteva zile de noua listare a pachetului de acțiuni la Bursa de Valori din București să aibă loc o (nouă) anchetă a gărzii financiare asupra companiei Petrom și pachetul de acțiuni să nu se vândă nici de această dată, în cea mai transparentă și mai liberă piață din România, urmând ca mai apoi acesta să fie vândut unui singur investitor privat, prin contract confidențial.

În fine, mă văd nevoit să mai lămuresc un aspect al acestei din urmă declarații. Stimate președinte-jucător, Petrom NU deține monopol pe piața motorinei din România. Pe lângă Petrom, mai există și alte companii care comercializează motorină și, dacă le dați voie, pot vinde motorina la orice preț, atât timp cât nu fac dumping. Cât despre celălalte companii, sunt libere să aducă motorină de la ele din țară, dacă sunt de părere că le-ar aduce un profit mai mare. Îmi vine greu să cred că vor face asta, atât timp cât există cerere ridicată pe piața de la noi, iar ele fac un profit destul de bun aici. Că există înțelegeri de tip cartel între aceste companii și Petrom, este de datoria statului și chiar a președintelui-jucător (dacă vrei să fii președinte-jucător măcar fă-o până la capăt) să afle și să aplice legea, dacă descoperă nereguli. Cât despre tine (a folosi pronumele de politețe presupune un anumit grad de respect față de perspana ta, care mie îmi lipsește cu desăvârșire) și ceilalți oameni revoltați de prețurile practicate de Petrom (sau alte firme) la benzină sau motorină… oameni buni, nu vă obligă nimeni să vă deplasați cu autoturisme proprii. Există transport public, există scutere sau chiar biciclete. Mă distrează cum toți vă revoltați împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, pe motiv că poluează mediul, dar voi… voi v-ați gândit cât polează mașina pe care o conduceți (aproape) zilnic?! Haideți să renunțăm, măcar pentru o clipă, la ipocrizie și să nu-i mai acuzăm pe alții pentru un rău pe care și noi îl facem.

Acesta este președintele-jucător, premier și economist-șef al României, un om priceput la toate (sic), președintele căruia voi i-ați permis (fie prin a-l vota, fie prin a nu vă prezenta), acum 2 ani să ocupe acest post. Permiteți-i să facă și să zică, în continuare, ce vrea el, și sunt mari șanse să-l vedem chiar în poziția de guvernator al Băncii Naționale.

Cine este vinovat…?

Sunt sigur că mulți dintre cei care citesc articolul de față și-au pus nu doar o dată întrebarea „la modă” în ultima vreme: „cine este vinovat pentru criza economica?” La fel de sigur sunt că peste 90% dintre aceștia (plus cei care nu și-au pus întrebarea, dar li s-a servit răspunsul) au găsit și răspunsul: băncile. Nenorocite de bănci și bancheri hapsâni, nesătui! Câte blesteme și-or fi auzit săracii oameni…

Ei bine, răspunsul meu este: politicienii. Ei sunt cei care au intrat într-un fel de parteneriat cu băncile (și nu numai- veți vedea pe parcursul articolului) și au ajuns să practice același tip de gândire: dacă se poate, de ce să nu ne îmbogățim, respectiv să dăm bani pentru niște voturi?

Nu condamn această mentalitate. Până la urmă, este, așa cum am repetat-o în nenumărate situații, în natura oricărei societăți comerciale și chiar a oamenilor: să obțină un venit cât mai ridicat cu cheltuieli (efort) minim(e), dacă se poate. „Ah, iar începe capitalistul ăsta cu teorille lui. Din cauza lui și a celor ca el am ajuns aici.”, veți spune.

Diferența este, însă, că politicienii („statele”, cum le place socialiștilor să-i numească) ar trebui să acționeze nu în interesul propriu, ci al cetățenilor statelor în care au fost aleși.

Haideți să vedem cum au acționat politicienii lumii în ultimii ani:

1. Too big to fail…?

Le-a fost prea frică de o nouă Mare Criză (1929-1933) și nu au lăsat economia să se „curețe” de infecții, pe principiul „too big to fail”. În schimb, au „pompat” bani (ai lor? În niciun caz! Ai noștri, ai cetățenilor? Categoric!) în bănci falimentare, ca nu cumva ele să fie nevoite să-și închidă ușile. Cu alte cuvinte, au ținut în viață, prin intermediul aparatelor (și continuă să țină) un organism aflat în moarte clinică.

Cine avea cele mai multe depozite și investiții în aceste bănci? Clasa de mijloc? Cei săraci? Îmi vine greu să cred… Cine avea cele mai multe credite la aceste bănci (și nu numai) clasa de mijloc? Cei săraci? Întreprinderile mici și mijlocii? În mod cert. Cine ar fi avut de pierdut dacă aceste bănci erau lăsate să falimenteze? Să ne gândim doar că cei care aveau depozite și investiții s-ar fi trezit că banii lor au „dispărut”…

Date fiind condițiile de mai sus, câți oameni bogați ați auzit că și-ar fi văzut averile micșorate, raportat la cazurile de oameni care s-au trezit că nu-și mai pot plăti ratele la credite?

2. Sfârșitul epocii de consumerism?

Da, consumerismul de masă a intrat într-un impas. Consumeriști au rămas cei cu bani (mare parte din cei care erau și înainte, de fapt). Pe lângă ei, a mai apărut un tip de consumeriști, statele (din nou, mare parte din cei care erau și înainte, în multe cazuri). Ei au început să „consume” din panii publici pe diverse „programe” (denumire generică). Exemplul meu preferat este și va fi „programul prima casă”. Ce drăguț a fost statul (sic), a venit cu această idee măreață de a-i ajuta pe cei aflați în căutarea unui cămin pe care să-l dețină. A pus niște dobânzi mici la creditele imobiliare, pentru ca toată lumea (în special cuplurile de tineri) să-și poată permite o locuință. Care a fost, de fapt, efectul pe care prea puțini dintre noi l-au sesizat? Au susținut artificial o piață care se afla într-un declin uriaș și care, după părerea mea, se îndrepta spre o adaptare a prețurilor la realitățile economice. Astfel, în loc ca prețurile să scadă la nivelul la care poate că orice om de rând și-ar fi permis să cumpere, s-a stimulat cererea, ceea ce a dus la menținerea sau declinul foarte scăzut al acestora. Cine garantează pentru aceste credite? Ați ghicit! Statul român. Câți oameni din clasa de mijloc sau cea inferioară dețin un imobil pe care ar vrea să-l vândă? Cred că undeva pe la 5%… Câți „prieteni” are statul (politicienii) printre afaceriștii cu imobiliare? Destui. Din nou, cine a avut de pierdut din intervenția statului?

3. Non-consumerism = investiții?

Într-o piață liberă, da. În situația globală actuală, nu. De ce? Foarte simplu: pentru a atrage investiții este nevoie să oferi anumite condiții favorabile. Una din ele ar fi scăderea taxelor și impozitelor. Din 2009 și până acum, discursurile politicienilor, cu câteva mici excepții (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia) au mers în aceeași direcție: trebuie să acoperim deficitele bugetare prin creșterea taxelor și impozitelor. Adicătelea, „bă, fraierilor, vedeți că vă mai luăm niște bani ca să acoperim găurile pe care tot noi le-am făcut.” Doar nu credeați că „deficitul bugetar” este ceva care ia naștere de la sine sau că ar fi vreun rezultat al consumerismului? Nu. Nivelul deficitului bugetar arată cât de bun administrator este un stat.

Deci, cum s-au stimulat investițiile în toată această perioadă, când avem cea mai mare nevoie de ele? Prin ridicarea nivelului de taxe și impozite sau introducerea altora. Dacă ați fi proprietarul unei companii ați investi bani acolo unde sunt taxe și impozite mai mari? Adică dacă ați avea de ales între a plăti statului 5% din profit și a plăti 16% ați alege prima variantă? Dacă da, să nu vă faceți niciodată antreprenori.

4. Bă, dacă nu merge, hai s-o lăsăm baltă!

Revin la finalul ideii nr.3: aveți idee cât din deficitul bugetar al României îl reprezintă deficitul fondului de pensii? Vă zic eu: două treimi, adică 66%(!) Cum s-a ajuns aici? Sistemul clasic de pensii (prin cotizare) și-a dovedit limitele în absolut toate țările în care a fost aplicat. De ce credeți că în majoritatea statelor vestice s-au crescut vârstele de pensionare? Că le face o plăcere oamenilor să munecască? Să-l văd eu pe ăla! Că nu reușesc să acopere fondurile de pensii din contribuțiile actuale? Foarte probabil. Populația Europei nu doar că trece printr-un proces de îmbătrânire (deci, mai mulți pensionari decât înainte), ci și printr-o scădere (mai puțini nou născuți-> mai puțini oameni în câmpul muncii->mai puțini cotizanți la fondul de pensii). Ei bine, în aceste condiții, politicienii continuă să mizeze pe acest sistem falimentar. Trecerea la sistemul de pensii privat (prin capitalizare) a început, mai puțin decât timid, la noi, prin 2006 (sper să nu mă înșele memoria). Trecerea la pilonul 2 trebuia să se facă încă de acum 2 ani, însă se tot amână pe diverse motive stupide. Astfel, astăzi, fiecare salariat din România pune deoparte pentru el doar 2,5% din contribuția la fondul de pensii. Cum ar fi, oare, să alegi tu cât din salariul tău să pui deoparte pentru când vei ieși la pensie? Ar fi ceva, nu? În Peru au reușit să facă asta și nimeni nu a suferit nimeni (decât, evident, cei care ar fi luat pensii uriașe pe criterii mai mult sau mai puțin corecte). În România, mare parte din pensionari trăiesc în mizerie (mama mea are o pensie de aproximativ 600 RON; sunt alții cu pensii sub 300 RON), iar politicienii vor să se asigure că la fel va trăi și actuala tânără generație atunci când se va pensiona. Important este să-și asigure lor pensii de zeci de milioane (mii de lei, dacă ne raportăm la „leul cu greutate”).

5. Avem o monedă unică, hai să ținem cu dinții de ea

De câteva luni, orice post internațional de știri vizionezi, n-ai cum să nu auzi de „criza monedei euro”, care, fir-ar să fie! nu vrea să rămână stabilă. Ba mai mult, ar vrea să dispară. Păi cum? Nu se poate așa ceva! Trebuie să intervenim! Cam acesta este discursul politicianist. Discursul economic ar fi: bun, dispare moneda euro… ce se întâmplă? Apare concurența monetară. A dăunat cuiva această concurență până să apară moneda? Nu am auzit de așa ceva. Dacă nu mă credeți, întrebați un economist (prof. dr. Radu Nechita, pe numele său- îi găsiți articolele și prin revista Capital, iar ideile, pe site-ul CISED). De ce nemții și-ar dori să revină la marcă, iar restul țărilor se opun? De ce Marea Britanie a refuzat să adopte moneda Euro? Simplu: economiile cu performanțe slabe nu se mai pot „ascunde” în spatele monedei unice. Germania are, după mine (au spus-o alți specialiști înaintea mea), una din cele mai stabile economii din Uniunea Europeană. Nu trebuie să fii mare economist ca să-ți dai seama că atunci când o economie suferă sau merge prost, acest lucru se va reflecta imediat în cursul de schimb al monedei naționale (raportat la dolar, în special, pentru că acesta este etalonul monetar). Ceea ce se întâmplă cu moneda Euro seamănă destul de mult cu un „fenomen” similar de prin 2005-2007. Pe atunci, se vorbea foarte mult despre o cotă unică de impozitare la nivelul întregii Uniuni Europene, pentru a evita „dumping-ul fiscal” (între noi fie vorba, dumping-ul nu poate fi decât de un singur fel, cel pe care îl știm cu toții). Ar fi fost o idee nemaipomenită și aș fi fost întru totul de acord cu ea, dacă s-ar fi fixat cota la 0%. Desigur, cota vehiculată se ridica la nivelul celor din Germania sau Franța, cele mai ridicate din UE.

Oameni buni, nu mai luați de bun tot ce se vehiculează în mass-media (în special la TV) despre cauzele crizei economice și, mai ales, vinovații apariției acesteia. Gândiți pentru voi! Citiți câteva cărți serioase de economie (ar fi bine să începeți cu bazele, adică microeconomie și macroeconomie), articole scrise de economiști (nu de jurnaliști) etc. Nu în ultimul rând, nu îi mai lăsați pe alții să ia deciziile în locul vostru. Un principiu al liberalismului spune că fiecare om de pe planetă știe cel mai bine ce este bine sau ce este rău pentru el- nu statul știe ce este mai bine, ci fiecare dintre noi.

Vinovați suntem, în primul rând, noi, ca oameni, pentru că ne lăsăm conduși de alții, că acceptăm ca banii și proprietățile noastre să fie gestionate de alții (numiți și „instituții ale statului”) și, mai ales, pentru că acceptăm ca alții să gândească în locul nostru, că fugim de responsabilitate. Când vom fi capabili să ne asumăm riscuri, dar și responsabilitatea eșecurilor, lumea în care trăim va fi una mai bună.

Băncile și bancherii au fost cea mai la îndemână variantă, pentru politicieni, de a arunca vina pe care ei ar fi trebuit să și-o asume.

Nu mă înțelegeți greșit, nici mie nu-mi plac băncile din varii motive (lăcomia ar fi unul, lipsa crasă de etică în afaceri ar fi al doilea), însă de aici până la a condamna/judeca este cale lungă. Chiar ieri citeam un articol (îl găsiți aici), primit de la o persoană pe care o stimez foarte mult, despre clauza de reziliere a directorului Bank of America, de 11 milioane $. Da, o sumă absolut exorbitantă, mai ales în condițiile în care Bank of America se numără printre cele salvate de statul american. Înainte de a arunca cu noroi în bancherul respectiv, gândiți-vă la următorul lucru: contractul a fost, cel mai probabil, semnat înainte de apariția crizei și, ulterior, a salvării băncii de la faliment. El, ca mine, ca voi, ca oricine, și-a urmărit interesul propriu, și anume să obțină un venit compensatoriu cât mai mare dacă va fi dat afară. Și orice contract semnat trebuie respectat. Problema nu este aici; ea este la politicienii care au plătit această sumă din banii contribuabililor, bani care au și salvat banca de la faliment. S-ar fi întâmplat acest lucru dacă banca ar fi fost lăsată să intre în faliment?

Sunt la curent și cu evenimentele de pe Wall Street, sunt un adept al acestui gen de manifestări (din păcate, la noi, nu vom vede prea curând așa ceva – ne lipsește atitudinea) și apreciez ceea ce au făcut oamenii. Consider, însă, că protestele lor nu sunt îndreptate în direcția potrivită…

La final, o dedicație specială pentru socialiștii, keynes-iștii și intervenționiștii din toată lumea. De fapt, două.