Friedman și sindicatele sau despre salariul minim legal

Cu riscul de a părea inactual (dacă citiți prin cele mai recente articole, o să vedeți că am fost cam ocupat cu chestiuni de ordin profesional ), în toată vânzoleala creată cu greva sindicaliștilor de la Metrorex (regia autonmă a metroului din București), mi-am adus aminte că am dat, acum câteva luni, de un interviu cu Milton Friedman, în care povestește exact ceea ce a scris în lucrarea „Free to Choose – A Personal Point of View” despre salariul minim legal (cerut, de obicei, de sindicate) și ce influență (indirectă, ce-i drept) au sindicatele asupra șomajului.

Un interviu dedicat mai ales celor care au ideea (total greșită) că salariul minim legal ar fi un lucru bun, dar și celor care încă nu și-au dat seama de influența pe care sindicatele unor regii aparținând statului o pot avea asupra economiei. Recomandarea mea ar fi să citiți toată cartea, o adevărată capodoperă.

Despre greva de la metrou, de acum 2 săptămâni, găsiți un articol foarte interesant aici:

Despre etică (sau lipsa ei) în afaceri

Deja îmi imaginez reacția unui cititor în momentul în care vede titlul… „Ah, uite-l și pe ăsta, s-a găsit să facă pe moralistul pe un subiect deja ultra-dezbătut”. Ei bine, sunt de acord că subiectul în sine este unul „la modă”, ca să zic așa, dar voi încerca să-l abordez dintr-o altă perspectivă… sper să fie pe gustul publicului meu țintă.

Să vedem, mai întâi, ce este de fapt etica… DEX oferă ca definiție „Totalitate a normelor de conduită morală”. Să vedem și ce înseamnă „moral”… „Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc” (vezi definițiile pe www.dexonline.ro). Rețineți că este legat de societate.

Dicționarul Oxford online spune următoarele, despre morală: 1. concerned with the principles of right and wrong behaviour and the goodness or badness of human character. 2 conforming to accepted standards of behaviour (http://www.askoxford.com/concise_oed/moral?view=uk). De reținut ambele definiții, dar mai ales partea cu „accepted standards”.

Să ne limităm la cele 2 definiții, cred că sunt de ajuns. Voi reveni asupra lor pe parcursul articolului. Să vedem, acum, ce este această „etică în afaceri” despre care se vorbește tot mai mult în ultimii ani. Auzim sau citim pe la tv/prin presă (fie ea scrisă sau online) despre compania „dublu Ț” că nu respectă principiile eticii în afaceri sau că este lipsită de moralitate, că a acționat imoral într-o anumită situație etc. Întâlnim termeni precum CSR (Corporate Social Responsibility=Responsabilitate Socială Corporatistă), corporate citizenship (un fel de „spirit civic corporatist”) și alții. Cu alte cuvinte, un fel de “umanizare” a companiilor.

Ei bine, unul din cei mai buni economiști (opinie personală) ai sfârșitului de secol trecut, Milton Friedman, spunea că toți acești termeni sunt, de fapt, o inepție. „Vai! Dar cum?!! Cum și-a permis să spună așa ceva? Sigur era un economist din ăla care nu vede decât cifre, profit și bani. Că numai asta îi interesează pe economiștii ăștia…” se vor grăbi unii să spună. Dați-mi voie să vă contrazic: am stat de vorbă cu câțiva profesori (atât români, cât și străini) de economie, cu orientare liberală (culmea!) și fiecare dintre ei punea mare preț pe moralitate. Cât despre ceea ce zicea Milton Friedman: „The discussions of the “social responsibili­ties of business” are notable for their analytical looseness and lack of rigor. What does it mean to say that “business” has responsibilities? Only people can have responsibilities. A corporation is an artificial person and in this sense may have artificial responsibilities, but “business” as a whole cannot be said to have responsibilities, even in this vague sense.” (selecție din articolul publicat în „The New York Times”, pe 13 septembrie 1970; articolul integral îl găsiți aici). I couldn’t agree more, cum zic englezii.

Da, cititorule! Nu companiile sunt responsabile, ci oamenii. Cum așa? Simplu: entitatea denumită „companie” nu dispune de intelect propriu, deci nici de rațiune sau emoții. Oamenii sunt cei care dispun de toate acestea. „Da”, vor spune unii, „dar companiile sunt formate din oameni, deci, generalizând, putem spune că ele pot fi considerate responsabile.” Înca o data, NU! Pentru că, în cazul de față, a generaliza înseamna a insinua că deciziile dintr-o companie sunt luate de toți angajații, în unanimitate, și știm cu toții că nu este așa; ar mai însemna că toți angajații gândesc la fel atunci când sunt puși în situația de a acționa (sau nu) în spiritul moralității. Din nou, știm cu toții că nu așa stau lucrurile. Deciziile sunt luate „la nivel înalt” și rareori se întâmplă ca toți oamenii implicați în activitatea economică a unei companii să aibă aceeași viziune cu privire la mersul afacerii.

Așadar, odată lămurit acest apect, să vedem ce stă în spatele generozității, spiritului civic și al moralității de care dau dovadă oamenii care iau deciziile majore, într-o companie. Același Milton Friedman spunea că scopul final al unei companii este acela de a obține profit. Nimic mai adevărat. Considerați-mă lipsit de scrupule, lipsit de suflet, materialist etc. dacă vă face plăcere, dar ar fi cea mai mare aberație din lume să spui că acționarii sau administratorii de companii (deci, cei care dețin proprietate- cotă parte sau deplină- asupra companiilor) urmăresc altceva în afară de profit. Orice investiție (materială sau nu) are ca scop final profitul (material sau nu).

Bun… și ce legătură are profitul cu etica…? adică… nu există o contradicție între cele două…? Nu sunt ele opuse…? Nu sunt „nenii” (plural de la „nenea”) aceia care urmăresc profitul niște monștri cărora nu le pasă decât de banii lor și nu îi interesează de oamenii din jur, mediul înconjurător etc. …? Doar asta se spune zilnic despre ei în presă, așa am fost învățați și la școală…

Ei bine, NU! Pentru a fi mai bine înțeles, revin la definițiile pe care le dădeam la începutul articolului. Dacă mai țineți minte, spuneam că ar fi bine să reținem faptul că toate au legătură cu societatea („accepted standards” sunt, la rândul lor, cele agreate de către societate, în caz că vă întrebați). Această societate este cea care elimină opoziția dintre termenii „profit” și „etică”. Dat fiind faptul că societatea impune (mai mult sau mai puțin forțat) oamenilor anumite standarde de conduită morală, tot ea este cea care poate pretinde aceste norme de la un agent economic (din perspectiva majorității, care are impresia că entitățile economice sunt responsabile de moralitatea de care dau dovadă în relația cu stakeholder-ii). Și, după cum se poate observa și pe baza experiențelor/observațiilor voastre proprii, consumatorii au devenit, în ultimele decenii, mai preocupați de mediul înconjurător, de sănătatea lor, de fenomenele negative din societate (sărăcie, rasism etc.)… cu alte cuvinte, vorbim despre „consumatorii educați”. Ei bine, tot acești consumatori sunt cei care au pus anumite condiții companiilor ai căror (potențiali) clienți erau/sunt. Pare greu de crezut, nu? O mână de oameni să impună condiții unor companii-gigant, companii care „fac legea pe piață”, după cum cred (total eronat) unii…

Într-o economie de piață, acest lucru este posibil. Fiindcă într-o economie de piață „clientul este rege”, cum spunea unul din marii clasici liberali, Ludwig von Mises. Cu alte cuvinte, orice companie, pentru a avea profit, are nevoie de clienți. Clienți cărora trebuie să le satisfacă anumite nevoi, dorințe sau preferințe. În momentul în care un consumator devine preocupat de protecția mediului, pentru a-l transforma într-un client al companiei tale, vei întreprinde acțiuni de așa-zisă „responsabilitate socială” și te vei apuca de plantat copaci, vei produce mașini pe bază de combustibili nepoluanți etc. (acțiunile diferă de la o industrie/ ramură economică la alta). Odată satisfăcut acest „moft” (a se citi „preferință) al clientului, ai șanse mari de a-l fideliza. Dacă, însă, nu faci asta, o va face o companie concurentă și tu vei pierde clientul respectiv, împreună cu zeci, sute, mii, poate chiar milioane (în funcție de dimensiunile companiei pe care o conduci).

Încă o precizare… clienții tăi pot fi atât cei care îți cumpără produsele sau serviciile, cât și angajații (clienți interni- vezi conceptul de „marketing intern”). La fel stau lucrurile și în cazul lor: dacă ei pretind ca tu să nu le vorbești urât, să nu-i înjuri, să le oferi o formă legală de muncă, să nu-i plătești „la negru” etc., le poți satisface toate aceste dorințe și nevoi- fidelizându-i, astfel, ca și pe niște clienți externi- sau nu- cu riscul de a-i pierde, din nou, în favoarea unei companii concurente. Depinde de ei și, mai ales de tine, în calitate de manager.

Sper să nu fiu înțeles greșit- eu am expus mai sus un fel de „rațiune de a fi etic” în afaceri, dintr-o perspectivă microeconomică și, pe alocuri, de marketing. Nu contest faptul că există manageri de companii (sau ai unor departamente din companii) care sunt morali fiindcă așa le dictează conștiința. Însă aș vrea ca cititorii mei să nu cadă in capcana de a interpreta TOATE activitățile de CSR (și alți termeni, enunțați mai sus) ca fiind un rezultat al generozității, mărinimiei, spiritului civic etc. al unor manageri.

Concluzia mult-așteptată… Nu acuz pe nimeni de lipsa eticii în afaceri și nici nu sunt un susținător înfocat al eticii în afaceri- fiecare este liber să aleagă între a fi sau a nu fi etic în relația cu clienții săi (externi și interni), în funcție de clienții pe care îi vizează. Eu unul, încerc să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pe termen lung și înclin să merg pe varianta eticii, din 2 motive: 1. dacă ai o conduita morală, în relația cu clienții, vei putea dezvolta o relație de durată cu aceștia și ai numai de câștigat (bineînțeles, cu condiția ca și ei să se comporte în aceeași manieră și să nu fii luat de fraier, cum s-ar zice); 2. Consider că, pe plan spiritual, ai numai de pierdut dacă te porți urât cu oamenii din jurul tău sau îți bați joc de mediul în care trăiești și, mai târziu, vor trăi copiii tăi, . Aici, condiția ar fi să și posezi un spirit uman- astăzi, puțini sunt cei care posedă o astfel de trăsătură. Altfel, riști să ajungi la o vârstă la care să-ți pui întrebarea „ce am realizat în viață?” și să îți dai seama că toate câștigurile tale sunt doar de ordin material. Ceea ce mie mi se pare trist…

Statul român….

…Cheltuiește banii contribuabililor, în folosul anumitor „personaje” politice (vezi recentele cazuri „Ridzi” si „Udrea”, singurele care au ieșit la suprafață pînă acum- sigur mai sunt și altele; mai vezi și Logan-urile de 50.000 euro; și lista poate continua la nesfârșit)

….Demarează proiecte educaționale prin care să „formeze” studenți la universități de prestigiu din Europa de Vest, pentru a urma o carieră în managementul administrației publice, dar „nu găsește” resursele necesare de a-i finanța pe aceștia pe întreaga perioadă a studiilor, îi lasă baltă, îngropând acest program într-o birocrație excesivă (găsiți detalii în articolul publicat în revista „Capital”- „Bursierii Guvernului României, bursierii nimănui”)

…Sub masca justițiarului suprem, care vrea să elimine evaziunea fiscală, instituie un așa-zis „impozit forfetar” (mai degrabă o taxă) prin care, în loc să  asigure bunul mers al economiei, forțează un număr mare de IMM-uri (adevăratul motor al unei economii care se vrea a fi modernă și, în același timp, cele mai afectate de criza economică) să își suspende activitatea. Efecte garantate: șomaj ridicat (angajații firmelor care și-au suspendat activitatea), încasări la bugetul statului mai mici decât în cazul în care s-ar fi lăsat cota unică de impozitare (care, între timp, a devenit orice altceva decât cotă unică) și, nu în ultimul rând, impresia că angajații Fiscului sunt plătiți degeaba (din moment ce trebuie să intervină statul cu astfel de măsuri, pentru a elimina evaziunea fiscală), din nou, din banii noștri, ai contribuabililor.

… La același capitol (evaziunea fiscală), “închide ochii”/”doarme” atunci când este vorba de a verifica persoanele juridice care nu eliberează documente fiscale pentru marfa (fie că este vorba de produse, fie de servicii) pe care o vând. Pornind de la cluburile care, în loc de bilete de intrare, pun o ștampilă pe mâna clienților, continuând cu tarabele aflate prin diverse stațiuni, care vând souvenir-uri, lista poate continua la nesfârșit. Un articol foarte bun, care dezbate mai pe larg această chestiune, a scris un prieten bun de-al meu, Ștefan Beldie, pe blog-ul lui. Articolul îl găsiți aici.

…De 19 ani, de când a trecut la economia de piață, nu a fost în stare să implementeze un sistem de pensii private care să fie cu adevărat fezabil (fără „piloni”, fără „creșteri graduale” ale contribuțiilor), așa cum a făcut-o Chile, înca din 1980. Mai multe studii arată că nu mai este mult până când în România se va ajunge la situația de a avea un raport contribuabil/ pensionar de 1:2 în ceea ce privește contribuțiile la sistemul public de pensii (cu alte cuvinte, un contribuabil va munci pentru a plăti 2 pensionari).

…Ocupă locuri fruntașe atunci când vine vorba de aspecte negative. Așa stau lucrurile și în cazul raportului emis de Banca Mondială în 2007 (vezi aici articolul pe această temă), care arăta că România se plasează pe poziția 175 (din 178 de state studiate) în ceea ce privește eficiența administrației publice (cu alte cuvinte, locul 4 la capitolul „statul cu cel mai ridicat nivel al birocrației”, un loc foarte apropiat de podium). Îmi amintesc că am dat, săptămâna asta, peste un articol care spunea că în România birocrația este mai ridicată decât în Italia sau Germania (momentan am probleme în a-l găsi pe internet) și că încă suntem printre „fruntași” la acest capitol.

…Îți oferă, lunar, 1/2 din pensia (nu din salariu!) pe care părintele decedat ar fi primit-o de la statul român, cu următoarele condiții: să fii înscris la o formă de învățământ (dar să nu ai 25 de ani împliniți, moment până la care ți se oferă „fabuloasa” sumă), părintele să fi fost pe lista celor ce urmează să iasă la pensie (adică să mai aibă cel mult 4 ani până la pensionare) și (aici să va țineți bine!) să NU realizezi venituri lunare mai mari de 1/4 din salariul mediu brut, la nivel național (după calculele mele, undeva la vreo 500 RON, maxim); cu alte cuvinte, statul român este atât de binevoitor, încât îți oferă o sumă de bani (nu contează că aceasta ar putea fi doar vreo 500-600 RON), adăugată la cei maxim 500 de RON pe care tu i-ai câștiga lunar. Asta da formă de a te încuraja să urmezi/continui studiile superioare, din partea statului (sic)! Încă ceva: în cazul unui sistem de pensii private, contribuțiile părintelui decedat la PROPRIUL fond de pensii (înmulțite de către un fond de investiții) ar ajunge ÎN TOTALITATE la familia acestuia (sau membrul familiei indicat de acesta ca unic moștenitor al pensiei lui PRIVATE).

…Se încapățânează să NU privatizeze companiile mari pe care le deține în proprietate (CFR, Tarom și Tractorul Brașov sunt doar câteva exemple). Despre jegul din trenurile CFR, mirosul „îmbietor” de rugină, amestecat cu „mireasma” ce se întinde de la toalete și își face intrarea pe geam nu cred că are sens să mai spun. Despre veniturile pe care le obțin controlorii de bilete (cunoscuți și sub numele de scenă „nașul”) trebuie doar să spun că este vorba de sume foarte mari, bani care nu se impozitează (deci nu contribuie, ca și noi, ăi’ mai proști, la bugetul statului). Eu unul, când ajung acasă după o călătorie cu trenul, simt o nevoie acută de a face un duș prelungit sau măcar să-mi spăl mâinile foarte bine, până la coate, ca să pot scoate mirosul de rugină ce intră în piele. Despre Tarom și tarifele pe care le practică, raportate la calitatea serviciilor…. mă abțin; despre Tractorul Brașov pot spune că avea datorii la bugetul statului, prin 2007, de peste 1 miliard de euro – acele datorii au fost „șterse” (a se citi „aruncate în spinarea contribuabililor”), în ideea de a facilita privatizarea, dar iată că încă este în proprietatea statului.

… Angajează pe postul de minstru al economiei un fost primar, implicat în diverse scandaluri legate de delapidare de fonduri, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu economia (l-am urmărit într-un talk-show la Realitatea, care avea ca subiect rezultatele neașteptat de slabe ale indicilor macroeconomici pe primul semestru, deci nu o spun doar ca să mă aflu în treabă), iar pe postul de ministru al finanțelor, un inginer care se încăpățânează să adopte un impozit despre care absolut toți agenții economici (fie ei mai mici sau mai mari) și majoritatea economiștilor îi spun că va avea efecte negative asupra economiei… alte comentarii mi se par de prisos.

În fine, lista va continua, pe măsură ce îmi vin în minte și alte „fapte bune” ale statului român (contribuțiile cititorilor sunt și ele încurajate). Nu este vorba de a da vina pe actuala sau vreuna din fostele guvernări, ci ideea este una cât se poate de simplă: continuați să credeți în socialism, că statul poate lua decizii mai bune decât indivizii, că statul are grijă de cetățenii săi, și lista de mai sus va deveni neîncăpătoare pentru un articol de blog.