O nouă mineriadă…?

Nu pot să nu-mi pun această întrebare din câteva motive. Ce am văzut azi îmi aduce aminte de scenele pe care le-am văzut la televizor în documentarele despre mineriade. Atunci, minerii au fost aduși de Ion Iliescu. Acum, lucrurile stau puțin altfel. Scenariul este același, actorii se schimbă: Ion Iliescu a devenit Traian Băsescu (indirect, prin cei cărora le-a ordonat), minerii au devenit huligani.

Așadar:

1. Televiziunile știau încă de la ora amiezii că în protestele din Piața Universității vor veni și animalele violente, cunoscute sub numele de „ultrași”. De ce jandarmeria nu a știut aceste lucruri? Este normal ca o televiziune să aibă informații pe care jandarmeria (ministerul de interne) să nu le aibă?

2. CINE i-a chemat pe acești nenorociți la proteste? Sunt convinși că nu a venit din proprie inițiativă. Să fi fost cumva mituiți anumiți lideri de grupuri infracționale (fie că sunt galerii ale echipelor de fotbal, fie că sunt altele) pentru a sădi sămânța de scandal?

3. Când acești ratați au început să arunce cu diverse obiecte, se vedea la televizor cum mulțimea pașnică s-a delimitat de ei. Minute în șir animalele au aruncat cu obiecte – erau atât de greu ca jandarmii (în număr mult mai mare decât animalele) să-i înconjoare și să-i izoleze?

4. Când, într-un final, au reușit să gonească animalele din Piața Universității, aceștia s-au grupat toți în Piața Unirii și au stat multă vreme acolo. Era atât de greu ca jandarmii să se organizeze în grupuri și să-i înconjoare din toate părțile? Escurarul din Piața Unirii este un spațiu deschis și ar fi fost ușor să-i prindă pe toți.

5. De ce nu li s-a dat voie studenților să meargă în Piața Universității? De ce jandarmii au făcut barieră în fața lor, în loc să își ajute colegii din Piața Unirii? Erau prea pașnici studenții și ar fi făcut notă discordantă cu animalele?

6. De ce, chiar și în această situație scăpată de sub control, nici președintele nici premierul nu au ieșit în public pentru a încerca să calmeze spiritele?!!! Cumva așteaptă (au grijă, de fapt) ca lucrurile să degenereze mai tare, pentru a decreta stare de urgență?

Senzația mea este că cineva a chemat intenționat acești huligani, pentru a decredibiliza protestele din Piața Universității, iar jandarmii sunt dezinformați și folosiți ca simpli pioni.

Cum îmi spunea o persoană care a fost prinsă în revoltele din timpul Mineriadei din 1990, „Diversiunea a început!”

“București, unde ești?” România tânără, unde ești?

„București, unde ești?” este doar una din lozincile care s-au strigat astăzi în Piața Universității (unde m-am aflat și eu, timp de o oră-două, pentru „a lua pulsul”), alături de altele (mai mult sau mai puțin ofensatoare la adresa președintelui-jucător).

România, unde ești? aș întreba eu, întrebare venită după ce luni întregi am observat un fenomen social care, chiar și în timpul protestelor de la această oră, continuă să se manifeste. Este vorba de „petițiile online” și „dă like pentru a salva…”.

Sunt convins că vă sunt familiare aceste fenomene și că o parte dintre cei care citesc acest articol au dat like paginii „salvează SMURD” (sau cum îi zice) sau au „semnat” cel puțin o petiție online (nu-mi dau seama cum poți semna o asemenea petiție). Nu de puține ori și nu puținor persoane le-am semnalat faptul că a semna o petiție online sau a plăcea (a da like) o pagină de facebook nu rezolvă absolut nimic. Pentru că acest lucru nu schimbă absolut nimic din ceea ce se întâmplă în viața reală sau în administrația politico-economică a țării. Însă a sta în casă și a semna petiții online este cel mai simplu, nu?

Și iată că, într-un final, oamenii au luat atitudine cu adevărat. Și nu este vorba de a-l susține pe doctorul Raed Arafat fiindcă, vă pot spune din ceea ce am văzut și auzit personal, protestatarii au renunțat astăzi la a scanda pro-SMURD sau pro-Arafat și toate nemulțumirile lor sunt legate de președintele-jucător. Și eu cred că oamenii nu au ieșit, așa cum se spune la televizor, în urma unor inițiative pe Facebook. Spun asta fiindcă am fost printre ei și 80-90% erau oameni trecuți de 40 de ani. Și am mari dubii că oamenii pe care i-am văzut în această după-amiază în Piața Universității sunt utilizatori de internet, ca să nu mai vorbesc de a utiliza Facebook-ul. Erau oameni simpli, mai degrabă din clasa mai puțin înstărită („clasa de jos” mi se pare un termen ofensator), ale căror principale nemulțumiri erau legate de nivelul lor de trai.

Ceea ce m-a dezamăgit și continuă să mă dezamăgească este absența tinerilor la aceste manifestări. Nu exagerez când spun că sub 10% din cei prezenți astăzi, în Piața Universității, aveau sub 30 de ani. Cu alte cuvinte, tinerii sunt absolut impasibili la ceea ce ar putea reprezenta viitorul lor, iar cei în vârstă sunt cei preocupați de prezentul lor. Probabil mall-urile, barurile, cluburile sau programele TV sunt mai tentante…

De ce la mineriadele din ’90 sau ’91 studenții au fost cei care au inițiat protestele, iar acum ei reprezintă sub 10% din numărul protestatri? Diferența este că atunci ei au protestat în virtutea unor principii în care ei credeau cu tărie, acum prea puțini sunt interesasți de democrație, libertate sau principii. Oamenii au ieșit acum în stradă pentru că nu au locuri de muncă, cei care au un loc de munca au salarii prea mici pentru a-și întreține familiile etc.

Nu pun în discuție principii poltice sau economice (le-am enunțat în alte articole scrise pe acest blog), ci lipsa atitudinii din partea celor care reprezintă viitorul țării în care eu și ei locuim. Nu am nimic împotriva celor care inițiază proiecte online (fie că este vorba de blog-uri, fie că este vorba de rețele de socializare), însă aș vrea să-i văd măcar pe jumătate din cei care aderă la aceste proiecte online că iau cu adevărat atitudine. Cei mai în vârstă ca noi au luat inițiativa și ne-au oferit nouă, generației tinere, șansa de a ne schimba viitorul. Ce vom face…?

Un lucru este sigur: ca să parafrazez o veche zicală, cu o petiție online nu se face primăvară….

Maroc, locul unde mirajele devin realitate

Primul lucru care te surprinde încă înainte de a ajunge în acest regat (nu, nu este un stat) este formularul pe care trebuie să-l completezi și să-l prezinți la oficiul de control al pașapoartelor. Trebuie să completezi inclusiv scopul vizitei tale și adresa de reședință temporară. Pentru un cetățean al Uniunii Europene, obișnuit să circule liber în Europa, pare destul de ciudat.

Din punctul lor de vedere este, însă, un lucru cât se poate de firesc… Prin acesta ei probabil consideră că își protejează patria de turiști nedoriți. Sunt sigur că, dacă cineva s-ar gândi să proceseze toate aceste formulare în scop de cercetare, ar ajuta foarte mult la formularea unor concluzii statistice care nu ar putea să fie decât în folosul entităților implicate în turism. Pentru că, nu-i așa? nu trebuie să fi fost vreodată aici ca să-ți dai seama că turismul este principalul sector economic al Marocului.

Din păcate, însă, așa cum declară și mulți investitori (preponderent străini), autoritățile regatului sunt prea puțin preocupate de ajutorarea acestui domeniu și mai mult de cum să își sporească averile personale prin șpăgi, învârteli și altele. Aici este locul în care dai șpagă chiar și pentru a ți se emite un simplu document de către o instituție publică. Este locul în care polițiștii te amendează pentru faptul că ai traversat semaforul atunci când acesta se afla pe culoare verde intermitent sau că ai oprit după semnul „stop” (a pățit-o fratele meu). Aici, transportatorii își includ în buget și șpăgile/amenzile date polițiștilor de către șoferii care circulă cu camioanele de marfă supraîncărcate.

Odată ajuns pe străzile Marocului nu ai cum să nu observi contrastul izbitor dintre taxiurile Fiat Punto de prin anii `60 (Dacia Logan este un fel de taxi de lux) împreună cu motocicletele Yamaha la fel de vechi și foarte poluante și mașinile de ultimă generație: de la Mercedes SLK la Nissan 360Z la Ford Mustang sau chiar Porsche.

Marrakech-ul, principala destinație turistică, a ajuns să fie sufocat de mașini, la ore de vârf. Aici, singurul lucru de care țin cont șoferii sunt semafoarele. În rest, în orice intersecție se circulă pe principiul tupeului, nu ține nimeni cont de indicatoare sau de regula priorității de dreapta. Nu trebuie să te mire nici dacă te trezești cu un motociclist apărut de nicăieri la câțiva metri în fața ta, tăindu-ți calea. Nu de puține ori am văzut pietoni pe zebre, opriți în mijlocul străzii, pentru că nu le dă nimeni voie să travereseze; se uitau foarte lung când opream și le făceam semn să traverseze. Toate acestea se întâmplă cu polițiști aflați la câțiva metri distanță.

Și, totuși, într-o țară în care nivelul de birocrație și corupție depășește limitele imaginabilului, există mai mulți kilometri de autostrăzi decât în România, mai multe drumuri (mai mult sau mai puțin practicabile) prin munți decât vom avea noi peste 20 de ani, iar rețelele de curent electric și apă curentă merg inclusiv prin deșert sau munți. Pe aceste drumuri circulau nu cu mult timp în urmă negustorii călare pe cămile sau măgari, care traversau munții Atlas, mai apoi deșertul Sahara, pentru a ajunge cu mărfurile în Africa sau invers, când cumpărau din Africa și se întorceau spre Europa. Pe atunci, Marrakech era doar un loc de popas.

Benzina este mai ieftină ca în Europa (10-10,5 Dihram pe litru), iar motorina este subvenționată de stat – prețul se învârte undeva pe la 7-7,5 Dhiram pe litru. 1 Dihram = aprox. 0.09 Euro.

Oamenii sunt, în general, amabili și chiar serviabili. Din păcate, regimul monarhist a băgat frica în ei destul de serios și se tem destul de mult chiar și de simpla prezență a unui baraj de control al poliției (întâlnite cam prin toate orașele, pe toată durata zilei – o altă modalitate de a mai strânge niște șpăgi). În Marrakech, oraș cu inflențe arabe mai puternice are loc un fenomen mai puțin plăcut pentru turiști: oriunde mergi prin centrul orașului ești asaltat mai ceva ca în complexul comercial Europa, din București, de diverși indivizi care încearcă să-ți vândă diverse servicii sau produse. Unii dintre ei sunt chiar agresivi. Din păcate, reavoința și indiferența autorităților i-a împins spre o sărăcie lucie pe majoritatea din ei, iar odată cu începutul crizei economice, a scăzut dramatic și turismul în acest ținut, lucru care a făcut ca mulți oameni să-și piardă principala sursă de venit sau locul de muncă.

Am spus-o și o repet: dacă Marocul și-ar deschide granițele pentru investitori străini, în câțiva ani ar ajunge la un nivel de dezvoltare cu mult peste cel al României. Infrastructura există – pe lângă autostrăzile și șoselele de care vorbeam mai sus, am putut vedea multe sate alimentate cu apă, stâlpi de curent electric în munți, la altitudini ridicate, dar și în zona deșertului (dacă vă vine să credeți, ai chiar posibilitatea ca în deșert să accesezi internet-ul)- ea trebuie doar exploatată.

Voi încerca, atât cât se poate, să redau ceea prin cuvinte experiența vizuală și culturală pe care am trăit-o în drumețiile prin acest ținut desprins parcă din povestea lui Ali Baba și cei 40 de hoți, 1001 de nopți și altele asemenea.

Marrakech-ul poate fi un foarte frumos oraș noaptea, dar nu în piața centrală, unde mai degrabă trebuie să te ferești de vânzători agresivi, nici pe străzi, unde circulația este mai mult decât haotică. Totuși, în piața centrală, cu doar 4 DHM poți savura cel mai dulce suc natural de portocale pe care l-ai băut vreodată, preparat pe loc. Cea mai frumoasă zonă este souk-ul (souk=bazar), în momentul în care mare parte din tarabe se închid. Ceea ce ai văzut ziua pare, noaptea, un cu totul alt loc. În loc de produse de tot felul, motociclete care aproape dau peste tine și oameni care se înghesuie descoperi un labirint format din aleile, acum pustii și slab luminate, ale souk-ului. Dacă nu cunoști locul și nici nu ești însoțit de un localnic, sunt mari șanse să te rătăcești- există ceva care te îmbie în permanență să descoperi ce se află în cele mai întunecate colțuri ale acestui labirint.

Dacă ai reușit să scapi de labirint și vrei să trăiești și „viața de noapte”, ai de ales între cluburi foarte luxoase, unde „băieții cu ceafa lată” te lasă să intri doar dacă ai o ținută adecvată și unde vezi fete care primesc bani din partea clienților nu pentru striptease, ci pentru dansuri lascive, iar repertoriul muzical este asemănător cu cluburile de pe la noi.

Dacă nu ești un fan al acestui gen de locații, nu trebuie să-ți faci griji… mai există și alte variante. Dacă îți dorești o atmosferă mai intimă poți să încerci cafeneaua Kachmera, unde îl găsești pe DJ-ul veteran Malek (pe vremea când el începea DJ-ing-ul, eu nici nu știam ce-i aia muzică) în fiecare miercuri, punând pe platane jazz-ul și blues-ul anilor `60-`70. Sau poți vizita cafeneaua cu tematică reggae a românului Costi (prieten bun cu mai cunoscutul Raku).

Dacă îți plac suvenirurile sau, pur și simplu, vrei să îți cumperi ceva specific Marocului, poți încerca souk-ul ziua, când toate tarabele sunt deschise. Poți găsi aici cam orice, de la genți de piele, ceainicuri (și seturi de pahare), abajururi până la eșarfe, tunici, pantofării, marochinării și multe altele. Tot aici poți găsi, desigur, copii destul de fidele ale unor mărci de renume din multiple industrii (ceasuri de mână, poșete, haine, adidași etc.) sau DVD-uri cu filme „orginiale” la prețuri mai mult decât accesibile. Trebuie să ții cont de faptul că aici, totul este negociabil. Nu există case de marcat, cu atât mai puțin chitanțe, facturi sau alte documente fiscale. Când am întrebat cum se colectează taxele și impozitele, mi s-a spus că „după bunul plac al autorităților”.

Marrakech-ul este doar o mică parte din ceea ce îți poate oferi Marocul. Poți oricând să iei drumul către munții Atlas, care traversează regatul de la Nord-Est la Sud-Vest. Odată ce te apropii de ei, te simți exact ca într-un film Western (mare parte din ele au fost filmate chiar în Maroc): un drum semi-asfaltat, pe care încape o singură mașină (dacă nu ești într-un 4×4, ai 2 variante: fie ieși pe „arătură” cu roțile din exterior, fie apelezi la teama sau bunul simț ale celui care vine din sens opus și te dai la o parte doar dacă ajungi la 10 metri de el și vezi că nu s-a ferit – este destul de riscant), pe marginea drumului vezi doar cactuși, pământ arid, iar în față un lanț muntos de-a dreptul impunător.

Ceea ce ai văzut doar în revistele National Geographic ai ocazia să vezi pe viu – drumuri care urcă pe marginea munților, într-o serie de serpentine destul de periculoase (pe alocuri lipsesc elementele de protecție de pe marginea șoselei). Când ajungi în vârf (după 15-20 km de urcare), oprește mașina și trage pe dreapta… Ți se va înfățișa cel mai frumos peisaj pe care l-ai văzut în viața ta: munți din rocă roșiatică, sate cu case din aceeași argila de aceeași culoare a munților și drumul pe care tu ai venit. Dacă te uiți atent, poți sesiza și corturi de nomazi (tuaregi) Totul pare atât de mic acum…

Dacă ai avut șansa, cum am avut noi, să prinzi ploaie la dus și soare la întoarcerea pe același drum, consideră că natura ți-a făcut un cadou – nu cred că vei mai avea vreodată ocazia să vezi râuri cu apă de culoare cărămiziu-roșiatic.

Pleci din nou la drum, spre deșertul Sahara, care te așteaptă nu foarte departe de capătul munților. Te poți opri la un restaurant (care, de cele mai multe ori, se vrea a fi și un „maison d`hôtes”), pentru obișnitul meniu zilnic de prânz (salată de legume ca aperitiv, Tajin ca fel principal și salată de fructe ca desert) la același preț ca peste tot, adică 100 DHM.

Tajin-ul este mâncarea tradițională a Marocului și cel mai frumos lucru la el este că se poate prepara în mai multe feluri. Un Tajin se gătește într-o oală specială de lut și trebuie să conțină carne (de vită/pui/pește) coaptă în puțin ulei, împreună cu un amestec de legume sau fructe (la alegere). Un Tajin bine făcut se recunoaște prin gustul cărnii – trebuie să fie cel al legumelor/fructelor care o însoțesc. Pâinea tradițională se înmoaie în sosul amestecat și se mănâncă, împreună cu carnea. Tradițional, se mănâncă fără tacâmuri. Obișnuiți fiind,însă, cu turiștii, cei din restaurante vor avea grijă mereu să îți ofere și un set de tacâmuri. Cel mai bun tajin pe care l-am mâncat a fost unul cu carne de pui și gutui, gătit de mama cumnatei mele, marocancă. Delicios!

Revenind la drum, odată ajuns în regiunea muntoasă, vei vedea că oamenii sunt diferiți față de ce ai văzut în Marrakech: sunt mai amabili, mai prietenoși și zâmbesc mereu; femeile nu stau în casă, așa cum se întâmplă în lumea arabă, ci fac curat în fața casei, ies la cules fructe sau le vând pe acestea la marginea drumului. Nu își acoperă chipurile cu nimic. Aceștia sunt berberii, populația veche a Marocului (de dinaintea invaziei arabilor în Maroc). Rasa lor este diferită de cea arabă – după cum spunea și ghidul nostru (fratele meu ), este mai apropiată de cea caucaziană. Asta, poate și datorită imixtiunii africanilor băștinași cu colonialiștii (francezii). În zona aceasta nu mai există riad-uri, precum în Marrakech, ci kasbah-uri – un fel de fortăreață, în care sunt cosntruite mai multe case și locuiesc mai multe familii, dar și animale. Pe vremuri, kasbah-urile aparțineau Pașei și în ele locuiau, pe lângă familia acestuia, servitorii și animalele. kasbah-ul de la Ait Benhadou este cu adevărat impresionant.. Să umbli prin toate cotloanele sale, să vezi încăperi care adăposteau (și unele din ele încă mai adăpostesc) proviziile de grâne și cereale, să urci în turnul de veghe… să întâlnești familii care încă mai locuiesc acolo. Și ce priveliște îți poate oferi colina pe care este kasbah-ul răsfirat… palmieri, râuri roșiatice, munți…

De aici pornești spre deșert, unde, din nou, ai câteva opțiuni (în funcție de timp): te poți opri la M`hamid, unde se termină orice fel de șosea. La 2 km de oraș există te poți opri la corturile instalate în zonă, sau poți merge mai departe, până la cele mai mari dune de nisip din zona marocană a deșertului, adică la Erg Chigaga (40 km de M`hamid). Poți merge 6 zile pe cămilă sau 5-6 ore cu un vechicul 4×4. Peisasjul deșertului noaptea… n-am cuvinte. Ceea ce se spune despre stele, că de acolo se văd cel mai aproape, chiar este adevărat. Și în viața mea nu am văzut atât de multe stele la un loc… La fel și răsăritul de soare ce se reflectă în nisip.

Drumul prin deșert cu cămila durează 52 de zile, de la M`’hamid, până la capătul vestic. Imaginați-vă prin ce treceau cei care făceau acest drum în interese comerciale…

În fine, dacă te-a obosit drumul prin munți și deșert, te poți întoarce în Marrakech, iar de acolo să urmezi autostrada care duce până la Agadir, o adevărată metropolă. Odinioară principala atracție turistică a Marocului, orașul te duce spre o eră ceva mai modernă – case construite din materiale mai moderne, majoritatea albe, showroom-uri auto, magazine cash&carry, hypermarket-uri, un mic port de ambarcațiuni… Începi să te simți ca în Europa. Fratele meu ne spunea că toate acestea se datorează influenței mediteraneene, mai exact spaniole – spaniolii sunt cei mai mari investitori din zonă și tot ei formau majoritatea turiștilor înainte de țara să fie afectată de criza economică.

De ce au investit spaniolii? Foarte simplu: Agadir este una din stațiunile cu plajă la Oceanul Atlantic. Și ce plajă… ce nisip… Cât despre apă, dacă apa Mării Negre vi se pare sărată, nu ați fost la ocean. Vremea este foarte bună pe tot parcursul anului – temperaturile nu scad, iarna, sub 20 de grade, iar vara nu prea trec de 35. Noi am prins 26-27 de grade  la umbră (vreo 30 la soare), la sfărșit de octombrie. Ce poate fi mai relaxant decât să stai într-un șezlong, la astfel de temperaturi, să te bucuri de un soare blând și, dacă ești pasionat de așa ceva, să sari prin valuri (sau să sară ele pe tine) de aproape 1 metru înalțime…?

Palmieri, cămile, școli arabice antice, deșert, munți… acesta ar fi Marocul în câteva cuvinte și imagini… Nimic, însă, din ce ați citit sau văzut aici nu se poate compara cu experiența trăită pe viu. Și ce experiență! Aș mai fi stat cel puțin o lună acolo, doar ca să admir peisaje, să văd meșteșugari la treabă și să cunosc istoria și cultura acestui ținut care ascunde atâtea mistere…

Pe final, aș dori să mulțumesc din suflet lui Cristi, fratele meu, cel care ne-a fost un extraordinar ghid turistic pe toată perioada excursiei. Dacă aveți de gând să vizitați Marocul, vă recomand cu toată căldura să apelați la serviciile agenției de excursii pe care o conduce – Sun Trails.

România mea…?

CFR – trecut, prezent (?) și… cam atât

Acum vreo 10-15 ani trenul (accelerat) Sibiu-București făcea drumul în mai puțin de 5 ore. Prețul nu era unul foarte ridicat. Astăzi el face drumul în mai mult de 6 ore și jumătate, iar un bilet întreg costă 55,5 lei. Un autocar face drumul în 5 ore și costă mai puțin de 50 lei.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani? Prețurile la bilete au crescut și continuă să crească an de an – aproape proporțional cu creșterea duratei drumului, aș zice. Și cireașa de pe tort o reprezintă datoriile CFR. Cine plătește datoriile? Fiind o companie de stat, desigur că noi, contribuabilii. Cine câștigă? Doar nu credeați că debitorii companiei feroviare rămân cu ochii-n soare… Are grijă statul român să încheie cu ei diverse alte afaceri, ca „să fie bine pentru toată lumea”.

Confortul vagoanelor a crescut abia în ultimii 1-2 ani, când s-au modernizat compartimentele din trenurile accelerate, iar istoricele scaune acoperite cu piele (un adevărat „deliciu” pe timp de vară) au fost înlocuite cu unele ceva mai confortabile, acoperite cu tapițerie din material textil. S-a introdus vestita Săgeată Albastră, care urma să garanteze viteze mai mari și, deci, acoperirea distanțelor într-un timp mai scurt. Cum se poate realiza acest lucru în condițiile în care infrastructura (rețeaua de linii ferate) este într-o stare deplorabilă? În niciun caz nu atragi fonduri europene special destinate pentru astfel de proiecte. Așa au procedat și guvernele care s-au perindat la cârma țării. Mai există o variantă: atragi fonduri europene și construiești linii pe tronsoane mai puțin circulate, pe care există deja linie ferată. Cineva îmi zicea zilele trecute că ar fi vorba de tronsonul Mediaș – Sighișoara. Tot guvernul (doamna blondă, de la minister) poartă răspunderea.

Ah, și ca să nu uit: Săgeata Albastră este un tren folosit  în Germania și Austria de către navetiști, adică pe distanțe scurte. Dacă ați circulat vreodată cu el, știți de ce – accentul se pune pe a fi cât mai spațios, nu pe confort. La noi se folosea la un moment dat pe ruta București-Sibiu…

Cine are de câștigat? Să facem un calcul simplu: nașu’ (controlorul de bilete) primește bani de la contribuabili pe două căi: prima, sub formă de salariu, a doua sub formă de șpagă. Nu vă imaginați că nașu’ nu cotizează, la rândul său, mai sus. Pe băieții care au dus pierderile CFR până la 1 milion euro nu îi trage nimeni la răspundere. În schimb, ei continuă să facă tranzacții dubioase și să adâncească mai tare pierderile. Pentru ca ei să poată fura în continuare, se concediază angajați ai companiei. Doar nu credeați că optimizarea costurilor este motivul…

Cum construim drumuri în România

Cine circulă, chiar și ocazional, pe traseul Râmnicu Vâlcea-Sibiu (și invers) nu are cum să nu-și aducă aminte cum se mergea pe Valea Oltului, la Cârligu Mic (nu prea departe de Căciulata, în sensul de mers spre Rm. Vâlcea). Acum câteva luni, cei de la Drumuri și Poduri (a.k.a. CNADR) s-au gândit că ar fi cazul să repare podul plin de gropi de pe viaductul menționat mai sus. Ideea a fost una lăudabilă… până la un punct: de fiecare dată când treceam pe acolo cu autocarul staționam cel puțin jumătate de oră la semaforul provizoriu, podul era decopertat pe un sens, iar muncitorii făceau orice altceva decât să lucreze la repararea podului (în marea parte a timpului „staționau” și ei). Am auzit de șoferi care au stat și câte 2 ore în ambuteiaj…

După 45 de zile, CNADR ajunge la concluzia că „executantul lucrării a dat dovadă de neseriozitate”, reziliază contractul și îl „pasează” Consiliului Județean Vâlcea. Să nu cumva să credeți că s-a supărat cineva… Doamne ferește (sic)! Executantul „neserios” și-a luat banii pe care trebuia să-i ia, Consiliul Județean Vâlcea a avut grijă să-l atribuie cui se cuvenea… S-au spălat bine banii și toată lumea a fost fericită. Mă întreb cum de noul executant a reușit să asfalteze podul în doar 2 zile…

Un lucru similar se întâmplă pe centura ocolitoare a orașului Alba Iulia, unde se lucrează de zor (sau nu?) de câteva luni, iar circulația este îngreunată. Se stă în ambuteiaj între o jumătate de oră și o oră… autocarele care merg de la Cluj la București ajung mereu cu întârziere la Sibiu.

Magia există… și la Poșta Română

„Magia există” este sloganul de promovare a Festivalului muzical „George Enescu” din acest an. Nu dețin niciun drept intelectual asupra acestuia.

Pentru că m-am hotărât să respect munca artiștilor și să cumpăr, atât cât îmi permite „buzunarul”, operele acestora, în luna mai am comandat cel mai recent album al trupei Beastie Boys (veți vedea într-un viitor articol de ce), pe CD, și l-am și plătit online. Nu a fost o avere, dar nici o sumă de neglijat.

Ei bine, băieții (firma care se ocupa de vânzarea CD-urilor și a altor materiale) au zis că îl voi primi în luna iulie. Nu mi-a convenit, am făcut ceva scandal (pe site-ul oficial scria doar că discurile de vinil se livrează în luna iulie), dar am așteptat… Am trecut la adresa de corespondență adresa companiei în care lucrez.

Undeva pe la începutul lunii iulie mă întâlnesc cu responsabilul nostru cu „treburi administrative” care îmi spune că a sosit pentru mine un colet din străinătate și că trebuie să ajung la oficiul poștal de la Banu Manta. Mi-a înmânat o bucată de carton pe care era scris numele meu și numărul de telefon de la oficiu. Sun acolo și întreb ce program au- evident, unul care nu îmi permitea să mă deplasez pentru că se suprapunea cu ora la care plec eu de acasă ca să ajung la birou și cea la care plec de la birou. Desigur că nu lucrează sâmbăta și, când am întrebat dacă nu se poate livra coletul printr-un curier (cu costul suportat de mine) mi s-a răspuns că nu. Aveam să aflu ulterior care era și motivul: coletele venite din afara UE se opresc la acest „birou vamal”, de unde trebuie ridicate personal.

În ultima săptămâna a lunii iulie reușesc să ajung la oficiu.

- Bună dimineața, am de ridicat un colet pe numele meu.

- Am nevoie de un aviz

- (Îi inmânez bucata de carton pe care o primisem) Nu am decât asta.

- Dom’le, vă bateți joc de mine? Ce să fac eu cu cartonul ăsta? Am nevoie de un aviz, cu dată și număr.

- Păi asta am primit de la oficiul Poștal din Popești-Leordeni.

- Sunați-i pe ei și spuneți-le măcar un număr de aviz să vă dea.

- Nu aveți cumva dumneavoastră numărul de acolo să sunați?

- Aveți cumva impresia că aici sunt informațiile?

-…..

O sun pe colega mea de la recepție, aflu numărul oficiului din Popești-Leordeni și sun acolo.

- Bună ziua, mă numesc Vladimir Mărtinuș și am primit un colet din SUA, pentru care m-am deplasat la oficiul din Banu Manta. Mă aflu aici și doamnele îmi cer măcar un număr de aviz, pentru a-mi putea da coletul.

- Păi ce treabă avem noi?

- Am trecut la destinatar adresa companiei, din Popești-Leordeni și colegul meu care se ocupă de corespondență a primit de la dumneavoastră o hârtiuță și i-ați spus că am primit eu un colet și trebuie să mă deplasez la Banu Manta pentru a-l ridica.

- Păi și pe hârtie nu scrie o dată și un număr?

- Nu, doamnă, e o bucată de carton tipizata, iar pe verso sunt scrise numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Mai știți în ce dată l-ați primit?

- A fost acum 3-4 săptămâni, chiar nu știu exact.

- Bine, sunați peste 10 minute, că acum avem clienți la ghișeu care așteaptă.

Sun peste 9 minute.

- Bună dimineața, am sunat acum 15 minute, mi-ați zis să revin în 10 minute.

- Da… Să știți că am căutat prin avize, dar nu am găsit nimic.

- Dar avizele nu le aveți înregistrate undeva?

- Nu, domnule, ne vin hârtiile și le arhivăm în dosare.

- (în gândul meu) whatta fuck??!!!

- Dar mai bine trimiteți-ne bucata de hârtie, ca să vedem dacă nu scrie ceva acolo.

- Ce să scrie, doamnă, este o bucată de carton tipizată, nu are nimic completat, iar pe spate este scris numele meu și numărul de telefon de la Banu Manta.

- Trimiteți-l, sunt unele lucruri pe care noi le știm mai bine.

Mă întorc la ghișeu

- Doamnă, am încercat să vorbesc acolo, dar e haos la oficiul de la Popești-Leordeni, sunt pe altă lume. Spun că nu au avizul. Puteți, vă rog, să vă uitați dumneavoastră măcar dacă a sosit coletul respectiv.

- Haideți că mă uit. Dar de unde știau că ați primit coletul? Pentru că noi primim coletele, distribuim avize către oficiile poștale și de acolo le trimit către oameni.

- Nu știu, l-au informat pe colegul meu care se ocupă de corespondență, iar el mi-a zis mie.

După 5 minute de căutări (printr-un registru uriaș! Da, în anul 2011 Poșta Română încă nu este informatizată), mă strigă

- Domnu’! Mai sunteți?

- Da!

- Am căutat pe luna iulie și nu am găsit, să știți. Dar nici nu pot căuta calumea acum, că sunt oameni care așteaptă la ghișeu.

- Ok, mulțumesc. La revedere!

Ajung la birou și îmi zic că ar trebui să mai investighez la poșta din Popești-Leordeni. Le trimit pe fax bucata de carton scanată și sun din nou.

- Bună ziua, v-am sunat și de dimineață, în legătură cu un colet venit din SUA. V-am trimis pe fax cartonul de care vă ziceam și la telefon.

- Ah, stați să mă uit. Așteptați puțin.

După un minut…

- Mai sunteți?

- Da.

- Domnule, păi ce mi-ați trimis este o limbă de sac, nu scrie nimic pe ea.

- (Să mori tu!!!) Da, doamnă, v-am zis de azi-dimineață că nu scrie nimic pe ea, decât numele meu și un număr de telefon.

- Păi de unde îl aveți?

- Păi l-a primit colegul meu de la dumneavoastră sau o colegă.

- Nu avea cum, trebuia să fi primit și un aviz.

- Nu a primit, doamnă! V-am explicat.

- Păi și atunci de unde știați că a venit coletul?

- Asta vă întreb eu pe dumneavoastră! De unde știați că a sosit coletul? Înseamnă că avizul se află la dumneavoastră

- Sigur nu știți data în care ați primit hârtiuța?

- Nu, nu mai țin minte, dar puteți încerca din, să zic, 25 iunie până în 10 iulie.

- Bine, haideți că mă uit. Sunați mai târziu.

Sun după vreo oră…

- Bună ziua, am revenit (deja nu mai era necesar să mai spun cine sunt și de ce sun). Ați reușit să găsiți avizul?

- Nu, nu am găsit nimic pe numele dumneavoastră. Sigur ați primit coletul?

- Păi dacă așa mi s-a spus de la oficiul poștal…

- Mai sunați la Banu Manta, poate îl găsesc ei.

Sun din nou la „biroul vamal”/ oficiul 41…

- Bună ziua, am fost azi-dimineață la dumneavoastră pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Să știți că am căutat și pe luna iunie și nu avem nimic pe numele dumneavoastră.

- … Există posibilitatea să fi ajuns altundeva coletul?

- Mai puteți încerca la oficiul 6 și la 67, mai ajung și acolo colete din afară.

Caut pe internet numerele de telefon, sun la oficiul poștal 6. Îi explic doamnei întreaga telenovelă cu coletul, îi dau numele meu și o întreb dacă nu cumva se află la ei.

- Vă rog sunați mâine de dimineață, că sunt oameni la ghișeu acum și e și sfârșit de program.

- Bine, mulțumesc. La revedere!

Sun a doua zi. Între timp, trimisesem e-mail către cei care au trimis CD-ul din SUA și le-am descris pe scurt întreaga telenovelă, concluzionând că la poșta română încă se lucrează cu registre și este plin de incompetenți. Mi-au trimis mail înapoi spunându-mi că nu mă pot ajuta decât cu un o serie de expediție.

- Bună ziua, v-am sunat și ieri în legătură cu coletul din SUA.

- Bună ziua, da. Ca să fie mai ușor de căutat, aveți cumva o serie?

- Da, întâmplarea face că am (ce bine că mi-a dat-o oamenii).

Îi spun seria, se uită prin documente…

- Da, seria este valabilă, adică este din SUA și codul este unul corect. Nu găsesc, însă, nimic aici. Sunteți persoană fizică sau juridică?

- Persoană fizică.

- Ah, păi la noi vin pe persoane juridice. Încercați la oficiul 67.

Sun la oficiul poștal nr. 67, îi explic și doamnei de acolo întreaga „telenovelă”, îi dau numele, seria de expediție a coletului și o rog să caute.

- O sa mă uit. Vă rog reveniți mai târziu, că acum așteaptă câțiva oameni la ghișeu.

Sun peste ceva timp…

- Bună ziua, am revenit pentru coletul din SUA.

- Bună ziua. Am căutat, să știți. La noi nu există. Se poate să fie și din cauză că acum s-a mutat o parte din oficiul 41 la noi.

- Păi am fost și la oficiul 41 și nu îl aveau nici acolo.

- Păi și atunci de unde știa oficiul poștal din Popești-Leordeni că v-a sosit un colet?

- Nu știu. Asta mă tot întreb și eu…

Și asta m-am tot întrebat de atunci… Cred că acest colet se afla undeva într-o lume paralelă, altfel nu îmi explic… Magia s-a întâmplat: acum o săptămână, adică după 2 luni de la expedierea coletului, am primit… un aviz de la poșta română!! culmea, era vorba de coletul din SUA. Au făcut o scamatorie și a apărut avizul-minune. N-o să vă vină să credeți, am ridicat chiar și coletul – se afla la oficiul poștal 67 și acolo m-am reîntâlnit cu doamna care a căutat prin registru după coletul meu atunci când am fost la oficiul 41.

Ah, și astăzi am primit un nou aviz, pentru același colet. Să fie vorba de o lege a compensației…? În orice caz, dacă vreodată comandați ceva din afara țării, vă recomand să specificați în momentul plasării comenzii să NU se trimită prin Poșta Română. Nu-mi vine să cred că în deceniul 2 al secolului 21 încă se mai folosește arhiva „tip registru”…

De ce să facem lucrurile până la capăt dacă se poate pe jumătate?

În fine, cel mai recent exemplu de „românism” (din spațiul public, desigur) îl constituie „gazonul buclucaș” de pe super-mega-hiper-ultra-arena națională din București. S-au plătit foarte mulți bani pentru ridicarea arenei, am înțeles că arată foarte bine, oferă niște condiții cu adevărat moderne și am văzut că și spectatorii s-au simțit bine. Înainte de meciul cu Franța a avut loc o adevărata festivitate, cu (pseudo-) artiști invitați să cânte etc. Totul a fost pus la punct, mai puțin cel mai important detaliu: suprafața de joc. Mă uitam, la televizor, la reluări și nu-mi venea să cred cum sar bucăți întregi de pământ cu iarbă…Am citit în presă că s-a ocupat aceeași firmă care a creat și „plaja” de la meciul cu Danemarca, din 2003, când mai mult de jumătate din teren era acoperit cu zgură.

România mea?

Din punctul meu de vedere, aceasta nu este România mea. Nu este fiindcă toate cele enunțate mai sus au loc în spațiul public, unde se angajează toți incompetenții și se fac cele mai mari „combinații”, unde corupția este la ea acasă, cum s-ar zice. În mediul profesional privat foarte rar poți vedea asemenea exemple de incapacitate, incompetență și lipsă de profesionalism. Vă propun să reveniți la acest articol la 3-4 ani după privatizarea Poștei Române și a SNCFR. Asta, în cazul în care se va întâmpla vreodată…

Unul din cele mai bune filme pe care le-ai văzut vreodată

Deși este ora 2:34 în momentul în care mă apuc de scris articolul de față, îmi dau seama că fac un lucru bun.

Spun asta fiindcă sunt pe cale de a vă recomanda un film… pentru care nu s-au inventat adjective în vocabularul vreunei limbi. A ținut 2 ore, dar mi-aș fi dorit să mai țină cel puțin 2.

Un film istoric, un film dramatic, psihologic, chiar și de iubire… mai ales iubirea de oameni. Dar cea mai importantă și cu cel mai mare impact este tema filmului: libertatea. O libertate pe care 5 oameni (pornesc 6, dar unul se oprește la granița cu Mongolia) o caută timp de mai mult de 1 an, mergând pe jos 6500 de kilometri. Toți sunt „chiaburi”, dușmani ai sistemului comunist (acțiunea începe în 1940), care reușesc să scape dintr-un gulag siberian și, în pofida tuturor condițiilor potrivnice, reușesc să scape din pădurea siberiană. Un film de duzină s-ar fi sfârșit în acest punct. Acesta, însă, își continuă povestea prin deșertul mongol Gobi, Tibet și se încheie în India.

Este absolut impresionant impactul spiritual pe care ți-l produce filmul prin puterea voinței, solidaritatea dusă la limită, simplitatea personajelor (nu există o „vedetă” în acest film, actorii s-au dedicat în întregime artei), dar și altele. Dacă ți-a plăcut „Lista lui Schindler”, n-are cum să nu-ți placă și acesta.

Mi-aș dori să se realizeze mai multe filme cu teme asemănătoare, pentru ca noi, generația mai tânără, să știm și, mai ales, să ținem minte că au existat oameni care s-au sacrificat pentru ca lumea întreaga să nu vorbească azi nici germana, nici rusa și să trăiască în libertate. Mi-aș dori și ca cei care guvernează statele să țină cont de aceste lucruri și să nu ne mai îngrădească libertățile.

Foarte bine gândită una din replicile din final, când un soldat indian le cere „turiștilor” pașapoarte, iar aceștia râd. Până la Primul Război Mondial nu au existat pașapoarte. Azi, ele există și considerăm a fi firesc și chiar util să existe. Prea puțini își dau seama că acesta este, de fapt, un act de xenofobie.

Filmul se numește (foarte sugestiv, aș zice) „The Way Back”. Mai jos trailer-ul, deși cuprinde prea puțin din povestea filmului. Sper că v-am făcut curioși și vă aștept cu nerăbdare opiniile „la cald”.