Nostalgia… dăunează?

Nostalgia este un sentiment care ne încearcă pe toți, din când în când (pe unii, mai des). Sunt momente în care medităm la lucrurile, întâmplările, faptele, oamenii care au făcut parte din viața noastră, la un moment dat… Sunt momente în care ne întrebăm dacă am urmat „calea cea bună” în viață, dacă suntem fericiți cu noi înșine, dacă am realizat ceea ce ne-am propus etc. Ajungem să comparăm, de fapt, o perioadă trecută (inclusiv planurile de viitor pe care le aveam la vremea respectivă)

Ei bine, pe mine unul, nostalgia mă cuprinde destul de rar și se întâmplă, în special, toamna, mai ales când afară este o vreme ploioasă (cum este și la momentul scrierii articolului de față). Doar că, anul acesta, ceva s-a schimbat… înainte evitam să mă las cuprins de nostalgie fiindcă se întâmpla destul de des să-mi dau seama că viața mea nu este așa cu mi-aș dori să fie, că deciziile pe care le-am luat nu au fost cele mai bune, că viitorul este cam „în ceață”; acum, sentimentul este total opus. Privind în urmă- nu mai departe de 3 ani-, îmi dau seama cât de multe s-au schimbat în viața mea: studiam la o facultate de nivel mediocru, în cadrul pseudo-universității Spiru Haret, eram într-un oraș în care nu știam pe nimeni, în afară de câteva rude din partea mamei; ne-am mutat de vreo 3 ori în decurs de doar câteva luni și chiar și casa  în care am locuit timp de jumătate de an mi-a oferit o ambianță deloc plăcută; mi-am suprasolictat spatele timp de 2-3 luni, cărând în fiecare zi câte 50-60kg de maculatură (pliante pe care le plasam în cutii poștale), ca să obțin niște bani în plus; viața mea se reducea la: mers la școală (mai puțin în perioada în care am lucrat), întors acasă, uitat la TV. Singurele momente care îmi făceau ziua cât de cât mai veselă erau cele în care vorbeam la telefon cu iubita mea de atunci (aflată la peste 400km distanță)… din păcate, uneori, aceste momente deveneau mai puțin plăcute și îmi făceau ziua și mai proastă… Viața mea în București a început să devină mai palpitantă abia după momentul în care am cunoscut doi oameni extraordinari („Ktalin” și „Fofo”, pe numele lor), cu care împărtășeam o pasiune nebună pentru BMX. Cu ei ieșeam aproape zilnic, căutam locuri de unde să sărim, ne distrugeam diverse părți ale corpului etc.

Ei bine, în doar 3 ani, lucrurile au luat o întorsătură de 180 de grade, aș putea zice. Am absolvit o facultate de un nivel calitativ foarte ridicat (pentru România), unde am cunsocut oameni (atât profesori, cât și studenți) extraordinari; am trăit „viața de cămin” alături de diverși oameni, cu care am împărțit foarte multe (cu colegii de cameră din ultimul an de facultate am trăit clipe pe care sunt absolut convins că nu le voi uita niciodată, așa cum nu îi voi uita nici pe ei).

Am reușit să câștig destui bani, în doar 3 luni de muncă în SUA, cât să îmi cumpăr tot ceea ce mi-am dorit în adolescență (sau chiar și în copliărie), dar nu mi-am permis: printre ele se află și obiectul care m-a ajutat să pun pe picioare acest acest blog și să îmi pot împărtăși ideile cu cât mai mulți oameni (și să le aflu pe ale lor, în același timp); experiența mai puțin plăcută trăită in cele 3 luni petrecute în „State” m-a făcut să devin mult mai deschis cu cei „de acasă” și să-i apreciez mai mult, încercând să le caut calitățile, și nu defectele; am devenit mai prietenos cu oamenii, am devent o fire cu adevărat sociabilă (nu o spun doar eu, ci și persoanele cu care m-am împrietenit în ultimul an de facultate.

Nu cu foarte mult timp în urmă, am luat decizia (importantă, zic eu) de a mă muta de lângă persoana cu care am locuit timp de aproape 6 ani (este vorba de mama, pe care am iubit-o, o iubesc și o voi iubi foarte mult – motivele mutării nu au nicio legătură cu relația dintre noi). M-am mutat fiindcă mi-am permis: am un loc de muncă stabil (cred), unde nu câștig foarte mult, dar de ajuns încât să-mi pot plăti chiria (jumătatea mea), să îmi asigur hrana zilnică și să mai ies, din când în când, în oraș); nu este „job-ul ideal”, dar sunt la început de drum, în ceea ce privește viața profesională și sunt absolut convins că voi ajunge acolo unde mi-am propus (foarte sus). „Toate la timpul lor”, cum s-ar zice.

Cea mai importantă schimbare pozitivă din ultimii ani, însă, a avut loc, acum câteva luni, când am cunoscut o persoană deosebită, o persoană cu care pot împărtași ce am împărtășit și cu voi în acest articol, împreună cu multe altele… persoana care îmi dă energia necesară pentru a visa. I-am mulțumit și îi voi mulțumi în intimitate, nu aici.

Chiar dacă sunt aspecte ale vieții care îmi dau bătăi de cap, uitându-mă în urmă îmi dau seama că am ajuns destul de departe. Iar asta îmi dă încredere pentru restul drumului. Singurul meu regret pentru ultimii ani: el a plecat prea repede din lumea asta.

Da, sunt un om norocos- am zis-o și o voi spune în continuare; dar, cred cu tărie și în zicala „norocul ți-l faci singur”. Pentru că am avut voință, am depus mult efort și, mai ales, am avut multă încredere în mine. Cum zice și o parte din refrenul melodiei „spelling robot” a celor de la Giant Robot: „the life chosen, the life lost… all decisions, all costs… 100 percent stakes, all it takes”.

Mai știm să scriem în limba română…?

Notă: M-am hotărât ca, de azi înainte, să scriu toate articolele, folosind literele cu diacritice, acolo unde este cazul (vă veți da seama, citind articolul, care este motivul). Voi proceda la fel cu articolele scrise până acum, chiar dacă îmi va lua destul de mult timp.

Nu îmi place să joc rolul de atotștiutor și nici să fac pe “profesorul” și, de aceea, nu credeam că o să ajung sa scriu un articol pe această temă. Din păcate, însă, în ultimele câteva luni, văd cum unii inventează noi reguli gramaticale și de scriere a limbii române.

Primul lucru care m-a deranjat a fost folosirea greșită a verbelor la timpul mai mult ca perfect, forma plurală (merseră(m), în loc de merseseră(m); fuseră(m), în loc de fuseseră(m), etc. Iată până unde poate merge lenea unora de a mai pronunța și scrie o silabă în plus… folosim perfectul simplu, în loc de mai mult ca perfect. Mai grav mi se pare faptul că am auzit asta chiar și din gura unei persoane care s-a enervat teribil când i-am spus că nu mi se pare corect să spui „ora două” (da, știu că asta este forma acceptată și intrată în uz, dar am eu un fix cu regulile gramaticale, care mă împiedică sa folosesc forma asta), argumentând că „am făcut facultatea de limbi străine, cu cei mai tari profi de română din țară, și mă inveți tu?”. Între noi fie vorba, mama mea a urmat Facultatea de Filologie, la Iași și putea fi profesoară de limba română, dar a ales limba engleză.

Later edit: La sugestia lui Flavius, unul din cei mai buni prieteni ai mei, trebuie să menţionez că folosirea greşită a timpului perfect simplu are legatură cu concordanţa timpurilor: atunci când o acţiune se petrece în trecut , înaintea altei acţiuni trecute (unde se foloseşte perfectul compus/perfectul simplu), se foloseşte mai mult ca perfectul.

Poate cea mai frecventă greșeală, în momentul de față, este aceea de a nu face diferența între adjectivele pronominale relative „care” și „pe care”. Oameni buni, dragi politicieni, ziariști, oameni cu doctorate, este o regulă cât se poate de simplă: atunci când substantivul în cazul acuzativ (cu funcția de complement direct, adică răspunde la întrebările „pe cine?” și „ce?”) este dublat de un pronume personal se adaugă prepoziția „pe” înaintea adjectivului pronominal relativ. Easy as that!

Ca să fie, totuși, pe înțelesul tutror, vom lua exemplul următor: „Pomul pe care l-am plantat acum … zile, nu a prins rădăcini”. Urmând regula expusă anterior, am adăugat prepoziția „pe”, formând astfel, noul adjectiv pronominal relativ, „pe care”. Pentru cei care nu și-au dat seama, pronumele personal este, în cazul de față, ”l-”.

Urmează, în ordinea celor mai grave și mai frecvente erori, adăugarea sau eliminarea unui ”i” la unele verbe, la persoana a 2-a, singular. Până acum câteva săptămâni eram convins că greșeala se face doar în cazul verbului ”a fi” și eram oarecum mai indulgent, gândindu-mă ca trebuie să memorezi toate formele și poate deveni puțin confuz. Cu alte cuvinte, dragilor, când verbul ”a fi” este conjugat la persoana a 2-a, singular, la modurile imperativ și conjunctiv, se scrie întotdeauna cu 2 ”i”. Singura excepție o face forma negativă a verbului, la imperativ, când se scrie ”nu fi…”.

Nu am cum să fiu, însă, indulgent, cu folosirea verbelor ”a zice”, ”a ști” sau ”a veni”, la persoana a 2-a, singular. Mai vorbești cu persoane cunoscute, pe messenger sau îți lasă comentarii pe diverse ”rețele de socializare” și te trezești că ești întrebat „ști filmul X?” , „când mai vi pe la noi?” sau, mai rău, „zii cum a fost…”. De fiecare dată când văd asemenea „neologisme”, îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să ma întreb, cât se poate de serios, unde s-a produs ruptura, cu generația tânără… „zi” se scrie intotdeauna cu un singur „i”, „vii”, intodeauna cu 2 „i”, iar ”știi” se scrie cu un singur „i” doar la modul infinitiv.

Următoarea gafă de pe listă am sesizat-o citind, în special, comentarii de pe diverse blog-uri, site-uri sau la articole de presă online. Este vorba de despărțirea, total nefondată, a verbelor, prin cratimă. Cele mai frecvente sunt cele la persoana a 2-a plural (de exemplu, „aduce-ți”, „ merge-ți” și altele), dar, spre surpinderea mea (deloc plăcută), am întâlnit si la modul imperativ, forma singulară (de exemplu, „vin-o”). Oameni buni, trecând peste faptul că unele forme, cum sunt cele descrise mai sus, nu există în limba română, sunt chestiuni învățate incă din școala primară- verbului i se adaugă o cratimă doar atunci când este urmat de un pronume și, în aceste cazuri, se scrie diferit față de forma  verbului de sine stătător, cu câteva excepții („trage-ți” și „rupe-ți” sunt singurele care îmi vin în minte acum).

În aceeași categorie se înscriu și „inversiuni” (în ambele sensuri) precum „s-a”/„sa”, „s-au”/„sau”, „i-a”/„ia” etc. Dacă chiar nu știți atâta limbă română încât să vă dați seama cum ar trebui folosite, vă redau o regulă spusă de învățătoarea mea, prin clasa a 2-a: „Copii, când întâlniți cuvinte care se pot scrie și cu cratimă și fără, țineți minte că cele despărțite de cratimă trebuie să fie urmate de un predicat”. Și regula funcționează în peste 95% din cazuri. Easy as that!

Următoare eroare am intâlnit-o de curând, cu ocazia sesiunii de examene, citind diverse suporturi de curs ale unor așa-ziși distinsi profesori. Este vorba de folosirea expresiei „Urmare a”, la început de frază. Un simplu exercițiu de logică ne face să ne dăm seama că această expresie ar trebui să fie precedată de o propoziție ce joacă rolul de efect/consecință a propoziției care o precedă (și care reprezintă cauza). Și atunci… întrebarea mea, cât de poate de firească: ce caută expresia „urmare a”, la începutul unei fraze…? Dar, stati! Cred ca am raspunsul! De fapt, sunt 2 variante: fie, din nou, profesorii de prin partea locului vor să fie mai speciali și să schimbe reguli ale limbii române, fie le este lene să folosească prepoziția „ca” (cum este, probabil, și cazul cu adjectivul pronominal relativ care/pe care). Prepoziție care, alăturată substantivului „urmare”, permite plasarea celor două cuvinte la început de frază.

Sunt mai mult decât dezamăgit când observ că astfel de greșeli se fac la nivel academic. Am scris deja două articole pe această temă (aici și aici) și de atunci, continuu să sesizez tot felul de greșeli. Personal, sunt adeptul teoriei clasice, conform căreia profesorul universitar trebuie să reprezinte un model pentru studenți, din toate punctele de vedere. Din păcate, numărul de astfel de profesori este în continuă scădere.

Vânătoarea continuă: o altă problemă pe care am sesizat-o zilele acestea este folosirea expresiei „într-una”. Acest cuvânt dă mari bătăi de cap unora. Ei sunt convinşi că se scrie mereu despărţit de cratimă, fără să ia în considerare excepţia de la această regulă: atunci când are sensul de mereu/totdeauna/tot timpul, se scrie legat („întruna”).

În fine, ar mai fi de discutat și pe marginea virgulelor (sau lipsa lor, mai exact). Mulți oameni trăiesc cu impresia că virgula se pune doar în cazul enumerărilor din cadrul aceleiași propoziții. Prea puțini au auzit de virgula dinaintea substantivelor în cazul vocativ sau cea care desparte propoziții inversate. Și lista continuă, dar este prea lungă ca s-o scriu aici.

Concluzia: sunt mari șanse ca articolul de față să nu schimbe prea multe. Eu, unul, mă simt împăcat din 2 motive: 1. am tras un oarecare semnal de alarmă; 2. Am ajutat și continuu să ajut persoane care vor să scrie nuvele/romane/etc. și care consideră că le-ar prinde bine niște ajutor.

Va urma, cât de curând, un articol care nu va întreba dacă mai știm să scriem în limba română, ci dacă mai știm să vorbim. Veți vedea de ce pun întrebarea asta.

P.S. Dacă termeni precum „complement direct”, „pronume relativ”, caz acuzativ etc. vă sunt străine, atunci cred că ar fi cazul să puneți mâna pe un manual de limba română, pentru gimnaziu.

Când…? și cum…?

Facem tot felul de prostii când suntem mici, fără să ne gândim la consecinţe. Se presupune că la vârsta de 18 ani dobândim raţiune şi suntem capabili să ne dăm seama de consecinţele acţiunilor noastre…

Ajungem, în acest caz, să gândim pe termen mai lung de 5 minute/o oră/hai, o zi, poate o săptămâna. De fapt, părinţii noştri, profesorii şi alţi “oameni mari” chiar ne laudă pentru această “dovadă de maturitate”. Chiar şi orice economist, manager sau om de marketing îţi va spune că pentru a avea succes, trebuie să gândeşti pe termen lung.

Astfel, ajungem să ne facem planuri pe 1 an, 2, 3… unii dintre noi au tendinţa chiar de a-şi planifica întreaga viaţă. Deciziile pe care le luăm nu mai sunt decizii de moment, ci sunt bine cugetate în prealabil, ca să facem totul să iasă bine. Sau, cel puţin, aşa credem…

Iată că, de multe ori, şi în relaţiile pe care le avem cu cei din jur, avem această abordare. Se întâmplă, în special, atunci când eşti implicat într-o relaţie de durată cu o persoană de sex opus. După o vreme, ajungi să te gândeşti cum vrei să arate casa în care veţi locui, cum va fi nunta, ce şcoală vor urma copiii etc.

Rămânând la exemplul cu relaţia de durată, se poate întâmplă, uneori, să existe certuri şi niciunul din cei 2 să nu cedeze, din orgoliu. Sunt în stare să nu-şi vorbească cu zilele, gândindu-se, fiecare, că celelalt a greşit şi ar trebui să recunoască/să îşi ceară scuze (exemplul este unul pur teoretic- mai sunt şi altele care se încadrează la situaţia pe care vreau s-o descriu). Ce se întâmplă, însă, în momentul în care persoana de lângă tine te lasă baltă sau, mai rău, păţeşte ceva grav…? Evident, începi să îţi faci procese de conştiinţă, îţi spui că ai fost un mare fraier, că nu ar fi trebuit să te pui pe tine înaintea persoanei la care ţii/pe care o iubeşti. Şi asta doar fiindcă ai avut o gândire pe termen lung, care te-a îndemnat să “nu pici de fraier” (să nu se profite de bunătatea ta). Astfel de gândire tindem să avem, mulţi dintre noi şi este o gândire care ne ajută să ajungem sus, din punct de vedere profesional.

Intervine, însă, a două latură a vieţii: cea personală. Am auzit, în repetate rânduri, spunându-se ca ar fi bine să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, să ne bucurăm de fiecare clipă şi să încercam să realizăm cât mai multe. Da, ar fi ideal să putem face asta. Din păcate, de multe ori latura profesională a vieţii nu ne permite. Adesea ne trezim seara, acasă, lipsiţi de vlagă, secaţi de orice energie. Pe lângă asta, până şi psihologii spun că rutina este o formă de odihnă a creierului. Cu alte cuvinte, este sănătos să existe rutină în viaţă noastră. Apoi, vine un moment în viaţă, în care ne punem problema dacă am trăit cu adevărat, dacă am fost fericiţi,  am  ceva din trecutul nostru etc.   este atunci când,  astfel de momente,   gândirea noastră pe termen lung ne-a adus satisfacţii, bucurii, plăceri, dar… nu fericirea.

La fel de rău este când ne dăm seamă că nefericirea noastră a fost cauzată de faptul că ne-a lipsit acea gândire de perspectivă, de care vorbeam: am luat decizii în viaţă, bazându-ne pe ideea că fiecare zi ar putea fi ultima din viaţă; am vrut să facem tot ce se poate în această viaţă, dar planurile noastre de viitor nu au mers mai departe de maxim o săptămâna şi, astfel, nu am reuşit să punem niciodată ordine în lucruri.

Desigur, răspunsul vostru, ca şi al meu, ar fi acela că trebuie găsit un echilibru: să gândeşti în perspectivă, dar în acelaşi timp să nu uităm să ne bucurăm de frumuseţea vieţii, de dragostea celor din jur etc.

Da, dar acest răspuns aduce cu sine o întrebare foarte dificilă: CUM găsim acel echilibru…? Cum ştim când să acţionăm fără să ne gândim la consecinţe şi când nu…? Cum ştim când să ne purtăm frumos cu cei din jur, dar în acelaşi timp să nu se profite de noi…? Cum ştim când să ne pese de cei din jur şi când doar de noi înşine…? Pentru că, ştim cu toţii, viaţa este un fenomen mult prea complex ca să depindă doar de noi.