Bucureștiul văzut prin ochii unui ardelean

Orașul în care oamenii vin să trăiască „The Romanian Dream” (adaptare a „The American Dream”, pentru cine nu s-a prins)- o carieră strălucită și un salariu uriaș. Prea puțini sunt cei care plănuiesc să-și întemeieze o familie (sau să o aducă de acasă) aici- asta nu înseamnă că nu se întâmplă.

În căutarea „Romanian Dream”-ului, oamenii tind să devină, în primul rând, foarte stresați și să manifeste tot felul de frustrări și fobii. Graba și agitația devin un reflex, o parte din rutina zilnică, parte din modul de gândire. Aș fi gata să pun pariu că, dacă îi întrebi pe 90% dintre ei de ce se grăbesc, nu vor putea să-ți dea un răspuns clar în mai puțin de 3 secunde. Cele mai frecvente tipuri de grabă sunt: graba de a ajunge primul la semafor (chiar dacă este roșu), graba de a ocupa cel mai bun loc în tramvai/autobuz/metrou (cel mai „distractiv” este când pasagerii care vor să coboare sunt nevoiți să se strecoare prin mulțimea care stă să dea năvală înăuntru), graba de a fi primul care coboară (chiar dacă nu cobori la prima stație, ideea este să stai cât mai aproape de ușă și să-i încurci pe cei care vor să coboare înaintea ta).

Ba mai mult decât atât, dacă ești un „ardelean pur-sânge”, superiorii tăi de la locul de muncă tind să fie suspicioși în ceea ce privește calmul în situații dificile, ajungând chiar să-ți reproșeze că ești indiferent (credeți-mă pe cuvânt când spun că nu vreți să aveți de-a face cu un ardelean nervos ). Da, București este locul în care (din păcate) gradul de implicare la locul de muncă se măsoara prin cantitatea de stres „investită”- cu cât te agiți mai tare și te enervezi, se consideră că ești mai activ.

Aici este locul contrastelor- te poți trezi că se ia cineva de tine pentru simplul fapt că nu-i convine cum ești îmbrăcat(ă) sau pentru că are o problemă cu mersul tău prea sigur, vezi oameni care rămân absolut indiferenți la suferința cuiva și nu întind nici măcar un deget să ajute; sau poți întâlni oameni care să te ajute în situații destul de banale la o primă vedere (mi s-a întâmplat acum vreo 2 săptămâni, când am urcat în tramvai, cu căștile în urechi, și mă uitam după controlori, moment în care am întâlnit privirea unei femei care ședea pe scaun și am dedus din mișcarea buezlor ei „controlul”- am plecat rapid spre altă zonă a tramvaiului și, din păcate, nu am mai apucat să-i mulțumesc, pentru că am coborât la prima stație); elita intelectuală este localizată aici, dar și o mulțime de oameni lipsiți de orice bun simț, respect, educație, simțul ridicolului etc. sau oameni cu studii superioare care fac greșeli gramaticale de nivelul gimnaziului, în scris sau în vorbire. Este locul în care vezi autoturisme străine abia lansate pe piața mondială (iar dinăuntrul lor urlă noul hit scos de Adi Minune, Florin Salam sau alți „artiști desăvârșiți”), dar și cei mai mulți cerșetori pe metru pătrat, din România.

Aici ești în mijlocul evenimentelor- poți asista la o grevă de sindicat sau vreun miting, în drumul tău spre serviciu sau poți merge la un meci de fotbal al echipei preferate (dacă este din București, desigur), fără să îți pui problema banilor pe care trebuie să ii dai pe benzină și că trebuie să bați câteva sute de kilometri pe noapte, ca să ajungi înapoi acasă.

Este ceva care m-a atras mereu și mă atrage în continuare la București: aici au loc cele mai multe evenimente artistice pe metru pătrat/oră. Din toamna lui 2008 până acum am fost la 3 concerte The Others, i-am ascultat live și pe Dilated Peoples, De Phazz Project, Guano Apes, The Crystal Method, Roni Size, Jojo Mayer, Omar S, Joker, Silent Strike și i-am ratat din motive financiare sau lipsă de informare pe Sub Focus, Thievery Corporation și mulți alții. Mi-am propus să ajung la concertul Jazzanova de pe 8 mai și mi-aș dori să îi prind și pe Rammstein. Pot spune că în București nu ai ce face în timpul liber doar dacă ți-ai propus să nu faci nimic.

Nu s-a inventat încă un ghid al supraviețuirii în „jungla urbană” din București (Mahacity, după cum îi spune un foarte bun amic de-al meu), dar ai două opțiuni: te iei după „haită” și acționezi ca ei, cu răutate, lipsă de scrupule sau bun simț, tupeu ordinar etc. sau alegi varianta 2- te dezici de haită și te ghidezi după un set de principii proprii, care au la bază valorile umane (binele, adevărul și esteticul/frumosul) gândind că, pe termen lung, acest mod de gândire îți va aduce o satisfacție de natură spirituală ce depășesște orice beneficiu material. Dar, atenție! Dacă alegi varianta 2 trebuie să ții cont de următoarele: în primul rând, îți trebuiesc nervi de oțel- haita va face tot posibilul să te prindă în jocul ei și, dacă nu îi faci pe plac, riști să fii vizat în permanență de atacurile membrilor săi, până vei ceda; apoi, trebuie să fii atent la cei care vor căuta mereu să profite de bunătatea ta, considerându-te naiv sau chiar fraier- ei vor fi cei care vor primi toate laudele și aprecierile, pe spinarea ta- dacă ești de părere că nu te-ai născut pe lumea asta ca tu să muncești, iar alții să culeagă roadele muncii tale, sunt mari șanse să nu-ți convină situația.

Oamenii noi pe care i-am cunoscut mi-au pus toți aceeeași întrebare: „de ce ai lăsat Sibiul pentru București? Este un oraș mult mai frumos.” Da, așa este- are farmecul său, așa cum și Bucureștiul are farmecul său, dacă știi unde să-l cauți. București nu îmi place, dar nici nu îmi displace- încerc să mă folosesc la maxim de avantajele pe care mi le oferă și să mă preocup cât mai puțin de dezantajele sale.

O să închei revenind la partea de început… o parte dintre cei care caută „The Romanian Dream” se dau bătuți după câțiva ani și se întorc acasă. Ei sunt cei care, pentru a își refula frustrarea nereușitei, îți spun că ai făcut o mare greșeală venind în acest „haos”. Nu-i ascultați, vedeți-vă de drumul vostru și nu vă dați bătutți până nu sunteți siguri că ați făcut tot ce v-a stat în putință pentru a reuși.

Continuă să mă mire și repulsia totală pe care ardelenii (cel puțin cei din Cluj și Sibiu) o manifestă la auzul cuvântului „București”- pentru ei, București semnifică haos, agitație, „țigănie”, oameni de cea mai joasă speță, trafic infernal, scandal etc. Aș minți dacă aș spune că lucrurile nu stau deloc așa, la fel cum aș minți dacă aș susține această ideologie- ca întotdeauna, adevărul se află undeva la mijloc.

Cauți taxi ca să ajungi rapid într-un loc? Caută in altă parte

Ieri seară, pe la ora 21, mă aflam în zona Pieţei Unirii şi căutam un taxi (de preferinţă, cu un tarif cât mai mic), ca să ajung repede în zona staţiei de metrou Nicolae Grigorescu (veţi vedea mai târziu de ce dau aceste detalii)- meciul deja începuse şi vroiam să ajung cât mai repede, ca să prind cât mai mult din el. Fiind sâmbătă seara, ştiam că aveam toate şansele să stau la metrou vreo 10-15 minute până vine unul, urmând să fac încă vreo 15-20 de minute pe drum.

Here comes the tricky part… mă uit pe lângă staţia de tramvai, văd un taxi (de la firma Bageti Star), cu tarif de 1,4 lei/km şi mă urc repede în el.

-Bună seara!

-Bună seara!

-Vreau să ajung la staţia de metrou Grigorescu.

-Acolo, în Sălăjan?

-Da.

-Ah, îmi pare rău, nu merg în direcţia aia. Mă retrag la garaj şi merg spre Rahova. Dacă vroiaţi în direcţia aia, vă duceam.

Oarecum neplăcut surprins, mă dau jos din maşină, mă uit să văd ce firmă este, ca să ştiu să nu mă mai urc vreodată într-un taxi aparţinând firmei, şi merg mai departe.

Traversez pe la zebră, spre zona în care se află şi gura de metrou (partea cu florăria, pentru cei care cunosc) şi îmi mai încerc o dată norocul. Zăresc un taxi, pe a cărei portieră era scris un tarif de 1,4 lei/km. Mă urc repede în el şi, ce să vezi…

-Bună seara!

-Bună seara!

-La staţia de metrou Grigorescu vreau să ajung.

-Nu mai dăm drumul la ceas, nu?

-Şi cam despre ce sumă ar fi vorba?

-17 lei.

Timp de o secundă-două am făcut un calcul: 17 lei, de împărţit la 1,4 lei, înseamnă vreo 10 km, cu pornirea şi opririle la semafoare, incluse…

-Nu, mai bine daţi drumul la ceas.

-10 lei jumate.

-Cum adică 10 lei jumate?

-15 lei.

-Nu, nu. Mai bine dat drumul la ceas.

-Bine, nu mai merg.

Dă înapoi, se bagă la loc în staţia de taxi şi opreşte motorul…

Bine, îmi zic… Cobor din taxi, mă uit la indicativul maşinii, mă uit şi după numărul de telefon al firmei de taxi (maşină 301, aparţinând firmei “Pelicanul”) şi sun la dispecerat. Îi spun dispecerei că m-am urcat în maşină 301, că mi s-a oferit să merg fără ceas şi, în momentul în care am refuzat, taximetristul nu a vrut să mă ducă la destinaţie. Mi-a mulţumit, i-am mulţumit şi eu, în ideea că va luă o măsură.

Resemnat cu ideea de a mai găsi un taxi care să mă ducă la destinaţie, m-am dus la metrou, chiar şi cu riscul de a pierde prima repriză.

Evident, vor fi unele voci care vor spune că “nu aveam dreptul” să reclam respectivul şofer de taxi, din moment ce am fost de acord (tacit) să merg fără ceas. În primul rând, nu am fost de acord, din moment ce am refuzat- da, aş fi fost de acord dacă mi s-ar fi propus 10 lei. În al doilea rând, nu văd nimic rău în faptul că se negociază tariful unui drum- dimpotrivă, mi se pare o idee bună- gândiţi-va că li s-ar impune şoferilor care iau în maşină “autostopişti” să folosească un apărat de taxat şi să dea chitanţă călătorilor. Pe mine nu asta m-a deranjat- este vorba de atitudinea şoferului, care s-a opus dorinţei clientului sau. Sunt client, deci faci cum zic eu, nu cum zici tu.

Această a fost o scurtă descriere a taximetriştilor din Bucureşti. Şi nu o spun cu vreun fel de satisfacţie- chiar îmi pare rău. Îmi pare rău fiindcă am mai făcut, până acum, drumuri cu taxi-ul în Bucureşti şi de multe ori am dat de oameni de treabă, care nu au încercat să mă fure, ocolindu-mă, şoferi care au acceptat şi drumuri de doar 5-6 lei.

În fine, întâmplările relatate mai sus mă duc cu gândul la 2 situaţii total opuse, trăite în trecut, tot cu taximetrişti:

Prima a avut loc acum vreo 4 ani în Bucureşti. Eram în zona Pieţei Romane şi mama mea se simţea foarte rău. Ca să nu stăm o oră, până vine ambulanţa, am zis să luăm un taxi până la spitalul Floreasca. Pe mama am lăsat-o în casă, iar eu m-am dus să caut un taxi care să ne ducă până la spital. M-am dus în staţie şi m-am rugat de vreo 3 taximetrişti să ne ducă până la spitalul Floreasca, pentru că mama mea se simte rău şi trebuie să ajungă la urgenţe. Am fost refuzat de fiecare, pe motiv că este prea scurtă cursa.

A doua situaţie: acum 2 săptămâni am fost în vizită la un om special- Flavius, fostul meu coleg de cameră şi bunul meu prieten, în Braşov. Am fost cu el la repetiţiile trupei The Others şi, pe drum înapoi spre casa lui, am luat un taxi. Nu am reţinut nici firma, nici indicativul maşinii. Seara, când am vrut să ieşim într-o cafenea, mi-am dat seama că îmi lipsea aparatul foto (îl aveam în buzunarul de la haină). M-am gândit că l-am lăsat în locul unde au avut loc repetiţiile şi urma să se uite Victor a două zi, dimineaţă, după el. Când am venit, seara, din oraş, am sunat, totuşi la firmele de taxi. Nu am putut găsi ajutor, neştiind decât locul de plecare şi destinaţia cursei. Mi s-a spus că ar fi trebuit să sun imediat după aceea şi, pe bună dreptate. M-am resemnat cu ideea că mi-am pierdut aparatul… Luni dimineaţă, totuşi, primesc un mesaj offline de la Flavius, care îmi spune că taximetristul a venit la uşă şi i-a adus aparatul- ţinuse minte blocul la care s-a terminat cursa şi, având nişte poze cu membrii trupei pe apărat, a întrebat vecinii dacă vreuna din persoane locuieşte acolo. O vecină l-a recunoscut pe Flavius, i-a spus unde locuieşte şi şoferul a sunat la uşă, i-a dat aparatul şi a plecat imediat, refuzând orice fel de recompensă.

O zi in … cum ii zice?

Dimineata, 21 ianuarie 2009… Ma indrept spre statia de autobuz, ca sa ajung la examen.

La un moment dat, aud o voce care rosteste toate injuraturile posibile: de mama, de sfinti, etc. Indrept privirea spre locul din care se auzea vocea si vad un om pe la 70-80 de ani (ulterior am aflat ca avea 84) pe punctul de a se lua la bataie cu un barbat care ii putea fi nepot (avea undeva pe la 30 de ani, sa zic). Din ce am inteles, motivul certii era faptul ca soferul a fost la jumatate de metru de a da peste el (pietonul avea prioritate, in situatia de fata). Ei bine, tanarul nostru, desi nu a sarit la bataie (asta nu inseamna ca a incercat sa o evite), si-a permis sa foloseasca un ton zeflemitor si sa evite pronumele de politete atunci cand se i adresa celui cu vreo 50 de ani mai in varsta ca el. Intr-un final, dupa amenintari cu politia si cu “ai noroc ca sunt batran, ca te bateam de te nenoroceam”, varstnicul nostru s-a lasat convins sa isi vada de drum.

Seara… am iesit de la birou, ajung prin zona Carrefour Unirii. Dintr-o data, o bubuitura… ma uit spre strada, vad un “om al strazii” in fata unui microbuz de marfa, strigand la cei dinauntru. Acestia, la randul lor, deschid usa si incep sa-l injure. Omul nostru se incapataneaza si striga in continuare… dintr-o data o ia la fuga; cei doi indivizi din microbuz alearga dupa el, scuipand ceva injuraturi. De curiozitate, ma uit sa vad ce se intampla… un om care circula pe trotuar si care nu avea de unde sa stie care este motivul certii, il prinde pe “omul strazii” pentru ca ceilalti doi sa ii aplice corectia necesara. Soferul a avut bunul-simt (daca putem spune asa) sa nu-l loveasca la fata- i-a aplicat o directa de dreapta in stomac si un genunchi in acelasi loc (moment in care ma pregateam sa-l opresc, ca exagera), dupa care cel de-al patrulea participant (in ordinea aparitiei) i-a dat un sut in fund si l-a trimis la plimbare. Nu am inteles care a fost motivul “corectiei”, singura legatura pe care am facut-o fiind cea dintre bubuitura, o piatra aruncata undeva pe jos si injuraturile…

Tot in cursul zilei de azi, o cunostinta de-a mea imi relata o experienta traita de ea: iesise de la lucru si alerga sa prinda un tramvai. Un animal (nu pot sa-l numesc altfel) de sex masculin alerga in spatele ei. O ajunge din urma, o opreste si ii pune mana in maxilar, incercand sa o sarute; ea isi intoarce capul, iar el ii da un sut in fund si pleaca. Precizez ca aceasta intamplare a avut loc in statia de tramvai din Piata Unirii. Va las pe voi sa va ganditi cam cati oameni au asistat la scena si nu au miscat un deget… imbecili.

Seara, merg sa iau o paine de la magazin. In magazin, se plimba in voie cainele proprietarilor, fara botnita…

Eh… cam asa arata o zi obisnuita in “orasul minunat”… Si cel mai grav este ca oamenii s-au obsinuit cu aceasta realitate si o iau ca pe ceva normal.

[Will it ever change...?]

povestiri din “underground-ul” bucurestean

Sa mergi cu metroul in Bucuresti poate fi palpitant, interesant, enervant, dar in mod sigur niciodata plictisitor

Trecand peste faptul ca niciodata nu vine la timp, atunci cand ai nevoie de el si ca, de multe ori, in timpul orelor de varf circula mult prea greu, raportat la traficul persoanelor care intentioneaza sa circule cu metroul, sunt cateva chestiuni care, personal, mi-au atras atentia.

Prima chiar mi-a starnit curiozitatea: de ce, pe panoul care arata timpul scurs de la plecarea metroului anterior, cronometrarea se face doar din 5 in 5 secunde…? partea panoului digital care arata secundele nu poate arata decat cifrele 0 si 5?

A doua cehstiune este legata de doamna/ domnisoara a carei voce anunta urmatoarea statie: “urmeaza statia Piata Unirii, cu peronul pe partea stanga. Corespondenta cu magistrala 1 si 3.” Oare pe tanti respectiva si pe cei de la Metrorex nu i-a invatat nimeni la scoala cum se face acordul, ca se spune fie “magistralele 1 si 3″, fie “magistrala 1 si magistrala 3″…? Sa fie, oare, cunoscuta “boala” a bucurestenilor, de a scurta toate cuvintele? Inclin sa cred ca da, ca sa compenseze faptul ca lungesc aproape fiecare propozitie/ fraza cu “frate” sau “fata”/”fato”.

O a treia chestiune, care mi-a atras atentia in mod special este legata de “canalul TV” intitulat Zoom TV (pentru cei care nu stiu, este vorba de un canal de stiri si aspecte legate de metrou si zona metroului, ce se difuzeaza pe niste monitoare LCD instalate in statiile de metrou- nu sunt sigur daca in TOATE statiile de metrou): din cand in cand, in timpul pauzelor dintre stiri, se difuzeaza imagini de la metrou. Ei bine, in aceste imagini nu doar ca apar oameni care circula cu metroul, dar li se si “pun vorbe in gura”. De exemplu, o tanara priveste intr-o parte si deasupra ei este inserat un “conversation bubble” (imi scapa denumirea in limba romana- daca o stie cineva, rog sa ma ajute) care zice ceva de genul: “Harca naibii! Ce picioare lungi si subtiri are. Mi-as dori si eu picioare asa frumoase si sa nu am talie”; intr-o alta imagine, apare din nou o tanara, care spune: “iar am uitat s-o sun pe mama, desi i-am promis. Trebuie sa o sun, chiar daca o sa ma tina iar ore intregi la telefon.”

Persoanele din imagini nu sunt imaginare, nu sunt fictive. Intrebarea mea este: dat fiind faptul ca nu sunt persoane publice, le-a cerut cineva acordul ca sa apara in aceste imagini? Cel mai probabil, nu. Nu mai vorbesc de faptul ca le deterioreaza imaginea, prin sugerarea de atitudini/ limbaje nu tocmai potrivite. Si nu este vorba de 2-3 imagini, ci de cel putin vreo 10 (am impresia ca in fiecare saptamana sunt schimbate/ suplimentate cu alte 5 imagini). Personal, daca m-as vedea intr-una din imagini, n-as sta pe ganduri: i-as da imediat in judecata pe cei de la Metrorex.

“Clientul este rege”… sau nu?!

Am ajuns la concluzia ca mi s-au intamplat si am vazut prea multe, de aproximativ o luna, de cand stau in Bucuresti, ca sa nu pun o noua sectiune pe blog dedicata acestui fenomen, numit “Bucuresti”.

Mama mea are o vorba, atunci cand descrie Bucurestiul: “Aici e un spectacol continuu. Totul este sa stii sa privesti cu detasare ceea ce se intampla in jurul tau, si sa te distrezi, nu sa te enervezi”. I-am spus ca, intr-adevar, asa este. Dar nu poti sa nu te enervezi cand esti chiar tu prins in “spectacolul” asta, asa cum am patit-o eu cu cateva zile in urma…

Eram intr-unul din supermarket-urile Primavara (nu are importanta unde este plasat cel in care am intrat eu- voi spune doar ca se afla in cadrul unui mall, ca sa va puteti imagina locul in care se desfasoara actiunea) in cautarea unui “super-glue” (alt brand care a ajuns sa denumeasca, de fapt, un anume tip de produs). Ma plimb prin magazin, ma uit pe rafturi, nimic… intreb o vanzatoare daca au asa ceva in magazin si imi spune sa incerc “3 raioane mai incolo”. Bun… incerc pe raionul respectiv, ma tot uit, nimic… Intreb alta vanzatoare, care imi spune sa incerc pe raionul de menaj. Ma mai plimb si pe acolo o vreme si, in final, gasesc si produsul pe care-l cautam. Merg la casa, platesc… pana aici, totul normal.

Partea interesanta a lucrurilor avea sa inceapa in momentul in care am iesit din magazin. In fata mea apare un individ pe la 23-26 de ani, imbracat in blugi si un tricou “polo”.”Se poate un control?” Ma uit nedumerit la el, gandindu-ma ca poate face vreo cercetare de piata si vrea sa stie ce am cumparat. Il intreb, totusi:

- Control, in ce sens?

- Pai sa va perchezitionez, sa vad ce ati cumparat.

- (aproape pufnind in ras) Cum adica sa ma perchezitionezi? Ca ce chestie?

- Eu sunt agent de paza aici, la supermarket

- Nu zau! Poate imi arati si o legitimatie, ca a agent de paza sigur nu arati.

- Nu pot sa va arat legitimatia, ca sunt sub acoperire.

- (Razand) Agent de paza sub acoperire… nu ai legitmatia le tine… cum vine asta?

- Pai ca sa nu ma observe cei care intra in magazin si vor sa fure.

- Vrei sa spui ca eu am furat ceva din magazin?

- Pai v-ati plimbat cam mult printre raioane.

- Atunci poate imi confirma cineva din supermarket ca esti agentul de paza de aici.

Intreaba pe una din vanzatoare, care confirma ca este agentul de paza al supermarket-ului.

- Acum, imi dati voie sa va perchezitionez, sa vad ce aveti in buzunare?

- Nici nu ma gandesc. In afara de politie, nu are nimeni dreptul sa ma perchezitioneze.

- (pe un ton zeflemitor) Da? Unde scrie?

- In lege. Citeste si ai sa vezi.

- Bine, atunci aratati-mi ce aveti in buzunare.

Scot chei, telefon, portofel… si- spre marea lui satisfactie- aveam intr-unul din buzunare un ambalaj de la un croissant cumparat cu o zi inainte de pe peron, in gara din Brasov.

- Aha! Ia sa vedem! Mi-l ia din mana, il desface, si se uita la el.

- L-ai luat ca sa-l arunci tu la gunoi, sau care-i treaba?

- Cum adica sa-l arunc la gunoi?!! Asta e furat de aici!

- Vezi-ti de vreo treaba, omule, asta e cumparat ieri si, ca sa nu arunc ambalajul pe jos (n.r. sau pe geamul compartimentului- cosul de gunoi era plin), l-am bagat in buzunar.

- Bine, atunci haideti cu mine in spate.

Vine si colegul sau, care arata cam la fel ca el, si- tupeu dat naibii- dau sa ma ia de brat sa ma duca in spate.

- Luati, ma, mana de pe mine, ca nu vin nicaieri.

Incearca sa-mi explice ca nu e cazul sa vada si ceilalti clienti ce se intampla si sa nu facem scandal.

- Chiar nu-mi pasa ca vad ceilalti clienti. De pe partea mea, cu atat mai bine, ca sa vada cum va tratati voi clientii.

- Bine, atunci ne uitam pe camerele de supraveghere.

Vorbeste cu cineva prin walkie-talkie si ii spune sa se uite pe camere “la baiatul cu sapca rosie”. Cred ca am stat cel putin un sfert de ora pana sa observe persoana respectiva daca am furat croissantul sau nu. Intre timp, am incercat sa-i explic ca ar trebui sa aiba grija cum se comporta cu clientii si ca eu, unul, in mod sigur nu o sa mai cumpar niciodata de la supermarket-ul Primavara. La care el imi spune- ca si cum ar fi fost directorul de vanzari sau managerul magazinului- “avem destui clienti, nu-i problema”.

Satul de asteptat pana se verifica pe camera (intre timp apare si legitimatia, adusa de colegul sau- pe ea scria “Liviu Dumitru- Agent paza”) ii explic ca am si altceva mai bun de facut, nu sa astept pana se uita ei pe camera, si daca chiar vor, o sa fiu baiat de treaba si o sa le dau datele mele de pe buletin- daca se vede pe camere ca am furat ceva, contacteaza politia si voi fi prins.

Ca sa-mi arate cat de smecher este el ca m-a prins furand, incepe sa o dea pe vorbe si ton de Bucuresti:

- Da’ ce, ne apucam acum de trimis poze prin posta?

- Bai omule, ce posta? Ce vorbesti acolo? Iti dau datele si chemi politia daca se dovedeste ca eu am fost. E chiar atat de greu pentru tine? Sa incerc sa iti explic cu alte cuvinte?

- Nu ne apucam sa luam date, sa dam poza la politie prin posta!

Mi-am dat seama ca nu am cum sa razbesc cu cele 8 clase de scoala ale lui, asa ca i-am dat pace. Aveam de gand, dupa ce se termina tot circul, sa vorbesc cu directorul de magazin. Dar, ce sa vezi… “sefa” vine intr-o vizita pe la casele magazinului, vede perfect ce se intampla, sta de vorba cu agentul respectiv de paza (desigur, despre cu totul altceva)… Am ramas de-a dreptul stupefiat. Asa ca i-am spus ca facem altcumva- chem eu politia, ca sa rezolve problema, sa vedem cine ce a facut.

- Ne apucam acum sa chemam politia pentru 12.000, cat face un croissant…

- Pai atunci, de ce ma tii aici? pentru 12.000?

- Pai daca vedem ca ai furat, chemam politia.

- Nu, iti zic eu cum facem. Uite acum sun politia.

Vazand totusi ca sunt hotarat sa chem politia, vorbeste cu cineva prin walkie- talkie si intreaba daca mai dureaza mult. Apoi imi zice ca imediat e gata. Peste cateva secunde apare si persoana din spate, cu ambalajul in mana. Mi-l da agentul de paza si isi cere scuze, dar ca m-am plimbat prea mult si eram suspect, mai ales ca aveam ambalajul respectiv in buzunar si ca i-a prins pe altii furand chiar si un pachet de servetele. I-am explicat ca e prea tarziu pentru scuze si ca nu asa se trateaza clientii si poate ar fi bine sa bage la cap chestia asta.

In cazul in care va intrebati… da, am sunat in seara respectiva la OPC, unde mi-a raspuns un robot care mi-a spus ca programul cu publicul este de luni pana vineri, intre orele 9 si 17 si ca “momentan, casuta cu mesaje este plina”.

In orice caz, mi-am propus ca, de acum, sa mai intru si in alte supermarket-uri cu ambalaje in buzunar, sau cu produse cumparate din alta parte, sa vad ce se intampla. Nu de alta, dar mi se pare o tactica de marketing de-a dreptul revolutionara