după 18 ani de școală…ce a rămas?

Școala generală

Primele 3 clase au  fost o lejeritate totală. Nu pot spune că am învățat ceva fiindcă tot ce am studiat în cei 3 ani au fost chestiuni pe care le știam deja dinainte de a începe școala (cu excepția scrisului)- nu mă laud, pur și simplu am avut un frate mai mare care să mă învețe să citesc pe la 5 ani, iar operațiile matematice de gradul 1 tot de la el le știam.

Mai nasol a fost când, supărat pe faptul că obțineam medii mari fără să învăț deloc (eram toată ziua la joacă, în afara orelor de școală), tatăl meu a hotărât să mă mute la o altă școală („Școala 4”, cum este ea cunoscută de anumite cercuri de oameni din Sibiu), la cea mai severă învățătoare de acolo. Și când zic severă, nu mă refer doar la note. Nu cred că a existat elev în clasa respectivă care să scape fără măcar o palmă din partea ei (cu excepția a 2-3 dintre „tocilari”, care erau atât de speriați încât nu făceau nimic ieșit din comun). Desigur, m-am numărat și eu printre aceștia (cum altfel? ). Ba mai mult decât atât, aș putea spune că am creat puțină anarhie în clasa respectivă.

Fapte memorabile din ciclul primar: prima mea fițuică (la o autodictare- nu reușeam nicicum să memorez poeziile), în clasa a 2-a, la îndemnul-cui altcuiva?- aceluiași frate menționat mai sus. În clasa a 4-a, prima semnătura falsificată, pe o lucrare la matematică, la care luasem 6 (nu cunoscusem notă sub 9 până atunci) și trebuia să semneze unul din părinți. Evident, învățătoarea s-a prins și a arătat lucrarea tatălui meu, la ședința cu părinții.

Clasele V-VIII… cele mai multe și mai frumoase amintiri din școală: table sparte, tablouri de pe coridorul școlii sparte (jucând fotbal), mingi de fotbal confiscate de profesoare și furate din cancelarie, fumatul pe ascuns în grădina școlii, bătăi, yala de la ușa laboratorului de informatică ruptă, nota 4 la purtare, în clasa a 6-a (pe trimestrul 2- pe primul aveam 8, pentru că am spart o tablă, iar pe al 3-lea am luat 10, reușind să evit repetarea anului) pentru că am zgâriat și provocat pană mașinii profesoarei de geografie, 78 de absențe în semestrul 2 al clasei a 8-a, toate coincizând cu cele ale unui alt coleg (nu am chiulit decât împreună), trimestre/semestre cu media 5 la matematică, luată la limită, ascultat meciuri din Cupa României la Radio România, în căștile unui walkman…. și multe multe multe altele. Cred că ați tras și voi concluzia că nu am prea fost „prieten cu cartea” în școala generală…

Liceu

Ei bine, mă văd nevoit să repet că am avut un mare noroc să ajung la un liceu din top 5 al Sibiului, ținând cont de media examenului de capacitate și cea a mediilor generale din școala generală. Norocul fiindcă era vorba de o clasă de engleză-franceză bilingv și era obligatoriu examen de limba engleză, în urma căruia candidații erau declarați admiși (și se umpleau locurile în ordinea mediilor – era etapa a doua de înscrieri).

A fost un oarcare șoc pentru mine să trec de la o clasă cu 22 de băieți și 9 fete, la una de 4 băieți și peste 25 de fete. Nu mai aveam cu cine să-mi fac de cap, să chiulesc, să joc fotbal în orele de chiul etc. Erau, însă, câteva materii care îmi plăceau, precum istoria, engleza (6 ore săptămânal) sau limba română. Cu științele exacte nu m-am împăcat niciodată- la chimie eram „fruntaș”, tot cu medii de 5 și 6.

Între clasele a 10-a și a 11-a am descoperit, însă, pasiunea pentru lectură, „împins” fiind de către iubita mea de atunci, o persoană mult mai matură decât mine, dar și ajutat de mama mea, care m-a îndrumat către „Cel mai iubit dintre pământeni” (am ajuns, într-un final, să citesc toate romanele lui Marin Preda) și, mai apoi, romane ale lui Dostoievski (rămâne autorul meu preferat și nu cred că se va schimba asta vreodată)- Idiotul, Adolescentul, Frații Karamazov (o carte pe care dacă ajungi să o citești îți poate schimba aproape radical viziunea asupra vieții și a lumii înconjurătoare).

Norocul meu l-a reprezentat și diriginta mea, care era profesoară de limba engleză și a știut să-mi fructifice talentul pentru aceasta (talent „moștenit” de la o mamă profesoară și un tată traducător). Am ajuns să fiu primul la olimpiada județeană, în clasa a XII-a, cel mai greu nivel, la egalitate cu cel care lua an de an locul 1, de când începuse liceul. Am vrut să-mi iau și atestatul Cambridge, însă situația materială deloc bună a mamei nu mi-a permis să plătesc examenul. Aveam să obțin acest atestat, dar pentru engleza în afaceri, câțiva ani mai târziu.

Așa cum în clasa a 5-a știam că vreau să urmez un profil de filologie la liceu, în clasa a XI-a m-am hotărât că vreau să urmez o facultate de psihologie. Romanele lui Dostoievski mă influențaseră atât de mult, încât am dezvoltat o pasiune pentru această știință. Nu am avut nicio clipă dubii în ceea ce privește motivația de a urma o facultate- am considerat că aceasta este o aprofundare a cunoștințelor, o specializare într-un anumit domeniu și sigur mă va ajuta mai departe în viață- nu m-am dus la facultate fiindcă m-au obligat părinții, nici ca să-mi asigur un job și nici ca să „am o hârtie la mână”. Chiar îmi doream să rămân cu ceva.

De aici nu am mai rămas cu amintiri așa de „trăznite” ca-n școala generală, însă am rămas cu o cultură generală (istorie, goegrafie), am „cimentat” scrierea și vorbirea corectă a limbii române (și încă mă străduiesc să rămân la același nivel). Cel mai important lucru care mi-a rămas din liceu cred că este relația apropiată cu profesorii. I-am respectat pe toți și i-am admirat fie pentru cunosștințele lor în domeniu, fie pentru modalitatea de a preda și examina și, nu în ultimul rând, de modestia și simplitatea lor. De la ei am învățat cum să mă comport în prezența „oamenilor mari” și cum să vorbesc cu aceștia.

Spiru Haret

Ei bine, deși m-am pregătit un an întreg pentru psihologie (am „luat meditații” cu una din cele mai bune studente-la acea vreme- de la Facultatea de Psihologie din Sibiu) și am învățat enorm de multe lucruri, în vara anului 2004 aveam să descopăr de ce TREBUIE să înveți dintr-o anumită carte (de preferință, a decanului facultății la care vrei să fii admis) la examenele de admitere: am scris câte 4 pagini la fiecare din cele 2 subiecte (fără să bat câmpii), aproape fără oprire de la începutul până la finalul examenului. Am fost notat cu 6,25 și declarat respins. Din păcate, nivelul calității examenelor de admitere este cam același ca cel al învățământului superior, per ansamblu- nu contează pregătirea, cunoștințele tale, ci contează să spui/scrii ceea ce vrea profesorul să citească/audă.

Așadar, neavând medii generale în liceu destul de mari încât să intru la Cluj Napoca (unde a fost concurs de dosare și, din nou, am fost mult sub ultima medie cu care s-a intrat), am citit despre Universitatea Spiru Haret într-un ziar și am văzut că au și Facultate de Psihologie. Am luat decizia de a mă înscrie, pentru a-mi urma pasiunea.

Nu după mult timp, am fost informați că profilul va fi psihologie-sociologie, urmând să ni se predea materii din ambele arii de specialitate. Lucru care pe mine m-a ajutat (cred că singurul lucru bun care mi-a rămas de acolo), pentru că am descoperit că îmi place mai mult sociologia decât psihologia. Asta, și mulțumită (nu „datorită”, cum spunea un comentator de la mondial, pe motiv că în propozițiile cu sens pozitiv se folosește acest termen, în loc de „din cauza” – sunt sinonime, smart ass!) unui bun asistent pe care l-am avut la sociologie generală și care mi-a „deschis apetitul” pentru lucrările lui Max Weber („Etica protestantă și spiritul capitalismului”- aveam să aud, mai târziu, profesori de economie care o recomandau ca unul din punctele de pornire în cunoașterea istoriei capitalismului- și „Economy and Society”, de unde aveam să aflu că termenul de „birocrație” denumește o serie de caracteristici cu efecte pozitive în mersul societății, însă, pe parcurs, a căpătat conotații negative, din cauză că nu s-au pus în totalitate în practică ideile lui Weber).

În rest, materii total plictisitoare, cursuri la care profesorul citea din carte, fără oprire, de la începutul cursușui și până la sfârșit, o profesoară de limbă engleză care vorbea aproape la fel de prost ca Ion Iliescu sau Traian Băsescu. Ah, era să uit: ar mai fi prima sesiune, la care au fost „scăpate” pe site-ul facultății seturi de întrbări-grilă pentru toate examenele (cu tot cu răspunsuri), urmând ca o parte din ele să se regăsească și în examenele propriu-zise.

Adevărata facultate

Ei bine, după doar un an petrecut la pseudo-universitatea Spiru Haret, am luat drumul Clujului, la o specializare de profil economic. Ciudată trecere de la profil uman (liceu), la cel real, nu? Ei bine, pot spune că a fost una destul de grea. Vectorii, n-urile factoriale, problemele de stocuri etc. mi-au dat reale bătăi de cap. Nu mai spun de problemele de la microeconomie (Radu, dacă citești, nu te supăra ), pe care efectiv nu aș fi fost capabil să le rezolv dacă nu aș fi primit ajutor din partea iubitei mele de atunci, care deja era în anul 2, la același profil. Am rămas, însă, în sfera socio-umană, descoperind că, de fapt, îmi place marketing-ul, nu neapărat sociologia.

Am fost primul sub linia bursierilor, în primul semestru, însă asta m-a ambiționat și am reușit în următarele două să mă încadrez. Am tras din greu, dar a meritat efortul.

Ce am găsit la noua facultate? Profesori extrem de bine pregătiți (majoritatea cu doctorate luate în Europa de Vest sau SUA), care mi-au format o gândire economică și mi-au oferit punctul de plecare pentru mai departe. Un profesor de microeconomie (foarte sever, de altfel) care ne-a dat o bibliografie destul de cuprinzătoare pentru examen, din care am învățat enorm de multe lucruri. Un om care, în fiecare joi seară își răpea 2-3 ore din timpul său liber, pentru a ține „seminarul Hayek” (după numele ne-celebrului economist al mijlocului de secol trecut, F. A. Von Hayek), cu studenții interesați. Un seminar despre libertatea individului, a economiei și a societății în sine. Ba mai mult decât atât, exista și o „bibliotecă Hayek. Cu el aveam să mă împrietenesc la seminariile și școala de vară din Aix-en-Provence, din 2006, pe tema libertății fiscale și economice, la care am participat ajutat și de referințele sale (face parte din Institute of Economic Studies, care organizează astfel de seminarii în fiecare an, în mai multe locații). Încă suntem prieteni și vă recomand călduros să vizitați site-ul insitutului pe care îl conduce, dar și articole scrise în revista Capital- căutați în arhiva online „Radu Nechita” și sunt convins că vă veți delecta, chiar dacă nu sunteți „inițiați” în ale economiei- i-a plăcut și îi place să vorbească pe înțelesul tuturor.

Aș vrea să mai menționez câteva asistente la ale căror seminarii eram încurajați (de plăcere sau de nevoie, după caz ) să lecturăm diverse articole și lucrări foarte bune pe teme macroeconomice (inflație, șomaj, PIB, inflație, sunt toate fenomene ce țin de macroeconomie), de integrare economică europeană, management sau marketing (Kotler, Peter Drucker și alți specialiști mai mult sau mai puțin cunoscuți).

Ultima, dar nu cea din urmă, este profesoara de engleză de afaceri. Pentru mine rămâne profesorul ideal- ea este combinația optimă dintre cunoștințe vaste în domeniul de specialitate, apropierea față de student, standarde ridicate de predare și examinare, inteligență și tact pedagogic. În ultimul an, ea m-a încurajat să particip la examenul pentru Cambridge BEC (Business English Certificate) Higher. Ba mai mult decât atât, timp de 2 luni, în fiecare  miercuri și-a luat 2 ore din timpul liber, pentru a pregăti (total benevol) un grup de 20 de studenți pentru acest examen. Îi mulțumesc încă o dată, pe această cale. Este un gest pe care foarte foarte puțini profesori l-ar face în ziua de azi. Tind să cred că s-a născut pentru a fi profesoară.

În fine, poate cel mai important lucru îl reprezintă prieteniile și amicițiile legate cu colegii de facultate, în ultimul an, „team-building-urile” cu aceștia (care, de cele mai multe ori aveau loc la cabane, în pub-uri sau alte asemenea locuri ), revelioanele ptrecute împreună, sâmbetele în care mergeam la fotbal la ora 10 și plecam pe la 15 etc. Cu ei încă mai păstrez legătura și îmi tot propun să ajung la Cluj, să îi văd pe toți, dar distanța prea lungă (și timpul limitat) mă împiedică de cele mai multe ori…

Desigur, au fost și aici câțiva profesori care trăgeau în jos nivelul standardelor de educație universitară. Diferența față de multe alte facultăți din țară este că aceștia reprezentau excepția de la regulă.

Ar mai fi de amintit examenul de licență, la care am fost notat cu 9,50 de către profesoara coordonatoare, deși în ceea ce privește conținutul, sunt convins că am fost peste alții cu note de 10- nu mai pun la socoteală mirarea tuturor apropiaților (care au citit sau știau despre ce vorbeam în lucrarea de licență) când au auzit că nu am luat 10. Rămân la părerea că am abordat un subiect mult prea ieșit din comun, pentru care nu aveam cum să apelez la metode tradiționale de cercetare (am efectuat, totuși, un focus-grup, conform cu îndrumările pe care le dădea o lucrare recomandată de însăși profesoara coordonatoare). Spun asta fiindcă înaintea mea a fost un student care a abordat același subiect (dintr-un unghi puțin diferit), iar ca metodă de cercetare a folosit interviuri cu specialiști în domeniu (omul chiar luase interviuri unor oameni din agenții de publicitate) și a fost notat cu 9 de către aceeași profesoară. Și în cazul său, toată lumea îi cunoștea abilitățile și se aștepta să ia 10.

La același examen, a 3-a zi, un coleg de cameră era în aceeași serie de examinare cu fiul unuia din profesorii „de seamă” ai facultății (unul din cei 3 fondatori). În momentul în care trebuiau să intre toți 5 studenții în sală, decanul (care făcea parte din comisia de examinare) le-a spus „Domnul …. va fi examinat singur”. Nu cred că mai trebuie să spun nota pe care a luat-o acesta.

Pseudo-masterat

Îmi doream o carieră în marketing, în București (din fericire, sunt pe drumul pe care mi-am propus să fiu), așa că trebuia să găsesc un master cu specializare in Marketing. Doar ASE-ul oferea așa ceva, pe atunci (nu știu cum stau lucrurile acum).

Examenul de admitere… întrebări tip grilă (după mine, cea mai eficientă metodă de examinare), foarte detaliate, „inspirate” din vreo 500 de pagini de carte. Majoritatea aveau legătură cu clasificări sau definiții. Unde mai pui că toți studenții ASE știau că întrebările vor fi luate dintr-o carte a unui anumit profesor de la ASE (facultatea de profil) și au studiat-o, pe când în bibliografia anunțată pentru acest examen nici în ziua de azi nu apare cartea respectivă…

Master-ul în sine mi-a lăsat un gust foarte amar- am scris diverse articole pe marginea lui (le găsiți la categoria „școală”, din coloana laterală. Am găsit profesori care nu aveau nicio legătură cu profilul (primul exemplu care îmi vine în minte este o profesoară venită de la catedra de contabilitate pentru a preda „audit de marketing”- nu am nimic personal cu dânsa, sper să nu fiu înțeles greșit), materii incluse în programă doar pentru ca unii profesori să-și îndeplineacă norma și să-și ia salariile, metode de examinare de prin anii 80 (de tipul „Enumerați…”, „Definiți…”).

Au fost câțiva profesori cu materii interesante (nu mai mult de 3), la ale căror cursuri și seminarii am regretat că nu am ajuns (este adevărat că nici sarcinile de la locul de muncă nu prea mi-au permis), însă prea puțini.

Concluziile mele despre programul de masterat:

1. 60 milioane lei (taxa de școlarizare pe cei 2 ani) pentru o hârtie.

2. Profesori care preferă să aducă studenții la școală „cu biciul” (erau seminarii care contau chiar și 50% din nota finală și nu constau doar din proiectul de seminar), decât să găsească metode de a le stimula interesul și curiozitatea.

3. Am avut mereu senzația că există un fel de înțelegere tacită între profesori (nu chiar toți, dar pe-aproape) și studenți – plătiți taxele, vă trecem la examene. Am mai spus-o și repet- dacă mă prezentam la examenele din facultate așa cum m-am prezentat în primul an de master, nu treceam anul- cam asta reprezintă, pentru mine, diferența dintre cerințele din facultate și cele de la master.

4. Cei din generația tânără (mă refer la cadre didactice) pot reprezenta un viitor bun pentru ASE, dacă sunt lăsați să-și facă treaba așa cum știu ei- cu asistentul de psihosociologia comunicării am avut cea mai faină dezbatere asupra lucrării mele de la licență- nici la examenul de licență nu am avut o asemenea discuție; profesoara de practică (o contradicție în termeni, ce-i drept) a forțat pe toată lumea să facă cel puțin 2 săptămâni de practică în domeniul marketing-ului și unele persoane chiar au avut de câștigat- a fost cazul unei colege care lucrează într-o bancă și a fost mutată timp de 2 săptămâni în departamentul de marketing, pentru a urma cerințele profesoarei. Cei din bancă au realizat că este mai eficientă în acest departament și au păstrat-o acolo.

Ce a rămas…

Ei bine, au rămas multe amintiri frumoase, experiență de viață, cultură generală, cunoștințe destul de bune în economie, în domeniile marketing-ului și management-ului (atât cele învățate la facultate, cât și cele pe care le-am dobândit lecturând alte lucrări, din proprie inițiativă), oameni de o adevărată calitate, care mi-au rămas prieteni și cu care încă mai păstrez legătura.

Cel mai important lucru este, însă, că nu regret nicio clipă că am urmat o facultate. Era mai simplu să urmez o școală profesională de mecanic auto, ospătar, bucătar etc. și să am un venit mare asigurat de îndată ce terminam școala, dar am preferat să „muncesc cu capul, nu cu spatele” (cum spunea un mare om, tatăl meu). Iar pe cei care cred că este mult mai simplu „s-o arzi aiurea la birou toată ziua” (în cuvintele lor) decât să muncești în fabrică, îi invit să facem schimb de locuri timp de… 2 săptămâni (cred că ar fi de ajuns). Le mai dau și exemplul unui coleg care, de câteva luni a trecut de la „fabrică” la birou și într-un interval atât de scurt a ajuns la concluzia că este mult mai stresant.

Dar tu… cu ce ai rămas?

Aici este locul în care te rog pe tine, cititorule, să completezi, printr-un comentariu: punctul tău de vedere și concluziile trase după anii petrecuți în școală (oricâți ar fi aceștia).

Cât de superior este învățământul superior din România

O să încep cu „magnifica” Academie de Studii Economice (cunoscută drept ASE). Deși este al 4-lea articol în care scriu despre această așa-numită instituție de învățământ superior, încă mai am lucruri de spus…

În primul rând, mi-am dat seama că din toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni care au absolvit o formă de facultate sau un master la ASE, nu am auzit pe absolut nimeni să se declare mulțumit de facultate sau să se arate mândru că a urmat cursurile ei. Nici măcar să spună „Bă, chiar am învățat ceva aici. Am rămas cu ceva cunoștințe…” Nu. Ba, dimpotrivă, multora le vine greu să spună că au absolvit la ASE (nici eu, unul, nu sunt deloc încântat de ideea că am urmat master-ul aici- motivele pentru care l-am ales sunt de cu totul altă natură decât îmbogățirea cunoștințelor în domeniul marketing-ului- cu atât mai puțin aprofundarea lor- deh, doar îi zice „master de aprofundare”; dacă vreți să aflați motivele, o să vi le spun într-un comentariu). De ce? Pentru că sunt conștienți de calitatea învățământului de aici. Sincer, nici nu mă mir, din moment ce există profesori/conferențiari/lectori din ASE care susțin cu tărie că, „până la urmă, rolul nostru este de a vă forma un mod de gândire, nu să vă ajutăm să deprindeți cunoștințe practice.” Încercați acest discurs la orice facultate din Europa Occidentală și vă asigur că sunt mari șanse ca în ziua următoare să vă spună decanul că a primit numeroase plângeri din partea studenților și, poate, chiar să nu vă mai lase să predați la acea facultate. Ei bine, spun „orice facultate din Europa Occidentală, fiindcă ASE nu este singurul institut de învățământ superior din România, care merge pe această idee… Personal, cred că prima universitate de la noi care va intra în top 500 cele mai bune universități din lume va fi ori „Babeș-Bolyai”, din Cluj Napoca, ori „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. În momentul de față, eu le consider a fi cele mai performante din România, în ceea ce privește calitatea actului de învățare.

La ASE, examenele încă se mai dau ca pe vremea anilor ’90- fiecare profesor fixează o dată de examen, când are el/ea chef, la ce oră se găsește o sală liberă (bine, nici să nu fie prea de dimineață sau spre seară-când ar putea veni fără probleme și cei care lucrează- ca să nu se trezească prea devreme și nici să nu-și ocupe seara cu fleacuri, cum sunt examenele)… Aloooo! Mai sunt și studenți pe lumea asta- au și ei o viață profesională (după estimări pur personale, aș zice că aproximativ 70% dintre masteranzi sunt angajați), o capacitate cerebrală limitată etc. Nu poți avea 2 săptămâni de sesiune, în care să pui 4 examene în prima dintre ele- luni, miercuri, vineri, sâmbătă- și să lași un examen pentru a doua săptămână…

Desigur, aici intervine și rolul pe care ar trebui să-l aibă șeful de an (așa-zisul reprezentant al studenților), acela de a fixa datele examenelor în așa fel încât să fie cât mai ușor pentru toată lumea (îmi amintesc ce negocieri „la sânge” ducea șefa noastră de an din facultate cu profesorii, pentru a stabili un program de examene cât mai lejer pentru noi, studenții). Unde mai pui că, la facultatea pe care eu am absolvit-o, spre deosebire de master-ul pe care îl urmez, profesorii aveau bunul simț să întrebe la cursuri ce date de examen (două la număr! ca să fie cât mai convenabil pentru toți studenții) ar prefera. În funcție de acestea, se căutau săli disponibile și intervalul orar în care acestea erau libere.

Am senzația că, pe undeva, există o înțelegere tacită între studenți si profesori- studenții nu au niciodată un cuvânt de spus în deciziile luate de profesori în ceea ce-i privește, în ideea că profesorul poate să facă ce vrea el, cu condiția de a-i da studentului un amărât de 5 la examen. Nici nu mă mai miră că într-un clasament întocmit acum ceva vreme de revista Capital, ASE era pe locul 5, la profilul economic, chiar și în urma Universității Lucian Blaga din Sibiu (Menționez că articolul- pe care îl puteți citi în întregime aici- are la bază un studiu de cercetare realizată în rândul anagajatorilor din România, care nici nu menționează ASE ca institut de învățământ superior care să inspire încredere în pachetul de cunoștințe al absolventului). Asta mă duce cu gândul la faptul că mulți studenți aleg ASE-ul datorită reputației sale (printre studenți) de universitate de unde cam oricine poate obține o diplomă. Și, atât timp cât diploma este pe o specializare economică, studenții au impresia (total greșită!) că asta le va garanta un loc de muncă într-una din cele mai bine plătite ramuri de activitate din România.

Ei bine, iată că lucrurile nu mai stau chiar așa- ca dovadă faptul că angajatorii au început să excludă ASE din lista universităților de top… Acest fapt îmi aduce aminte de o discuție avută cu profesorul meu de microeconomie (directorul CISED- găsiți site-ul și la blogroll), un profesor de o calitate remarcabilă (părere pur personală, desigur) și chiar un bun prieten, mi-aș permite să zic:

Învățasem de la el că sistemul privat funcționează mai bine decât cel public în orice domeniu. Chiar și în cel educațional (vezi cazurile Harvard, Yale, Princeton University și multe altele)… La un moment dat, însă, în pauza unui seminar de microeconomie, îl întreb: „Dom’ profesor, ne-ați tot zis că privatizarea funcționează bine în orice domeniu… cum se face că, la noi, invățământul superior privat este o bătaie de joc? Cum se face că nu funcționează?” (Veneam după un an pierdut la Spiru Haret, Facultatea de Psihologie-Sociologie) Răspunsul a venit imediat (încerc să reproduc cât mai exact): „Da, așa este. O să-ți zic și de ce nu funcționează- pentru că, atât timp cât pe angajatori nu îi interesează decât ca angajații lor să aibă o diplomă de studii superioare, aceștia vor urmări să obțină diploma respectivă cât mai simplu cu putință. Iar Spiru Haret nu face decât să ofere un  serviciu pentru care există o cerere pe piață, la un preț mai scăzut. În momentul în care angajatorii o să fie cu adevărat interesați de competențele absolvenților, și nu doar de o hârtie, lucrurile se vor schimba.”

Și bine zicea… Iată că, într-adevăr lucrurile încep să se schimbe. Spiru Haret își cam trăiește deja ultimele zile, ca să zic așa, iar rolul său, din discuția cu profesorul meu, a fost luat de ASE, la un moment dat. Dar iată că, în prezent, nici ASE nu mai reprezintă pentru angajatori o garanție a calității studiilor…

Zilele trecute, la un examen, profesorul spunea că au existat 2 proiecte care au avut părți plagiate de pe un site de referate și că acele părți nu au fost punctate. Mai interesantă a fost adăugarea domnului profesor, în care spuna că s-a luat hotărârea, în cadrul „Consiliului Extraordinar ASE” (nu cred că acesta era termenul, dar suna la fel de pompos) de a adopta ultimele directive europene referitoare la plagiere, prin a exmatricula, fără drept de reînmatriculare la ASE, pe studenții care se vor prezenta la licență sau dizertație cu lucrări plagiate. Că, până acum, ei erau doar picați și trebuiau să repete procesul. Stai puțin… Trebuia să vină UE să-ți spună ceva ce ar trebui să fie firesc? Nu mai vorbesc de faptul că până și proiectele plagiate ar trebui să ducă la măsuri mai drastice. În facultate, dacă erai prins cu un proiect plagiat, aveai mari șanse să nu intri în examenele unor profesori. Alții, desigur, erau mai indulgenți și îți dădeau 0 puncte pe proiect sau chiar pe seminar.

Am mari dubii, însă, că această hotărâre va fi pusă în practică prea curând. O să vă spun și de ce: Anul trecut, regulamentul programelor de master prevedea un număr minim de 50 de credite, la sfârșit de an universitar (după sesiunea de reexaminări din vară)- asta însemna că puteai să ai maxim o restanță rămasă pentru anul 2. Ei bine, needless to say, spre surprinderea… nimănui, în ultima ședință a Senatului ASE din anul universitar 2008-2009 s-a hotărât ca această prevedere să fie eliminată/schimbată (nu m-a prea interesat care a rămas forma finală). De ce? Haideți, că știți… gândiți-vă că erau destul de mulți masteranzi care aveau mai mult de o restanță. Desigur, vorbim de masteranzi plătitori de taxă…

Din păcate, ASE nu este singurul institut de învățământ superior de la noi care procedează pe sistemul „trecem cât mai mulți studenți la examene, ca să avem și pe viitor studenți” (sau „învățământ la grămadă”, cum o numesc eu). Este o logică bazată pe ideea că, dacă studenții nu trec examenele, vor sfătui pe alții să se orienteze spre alte facultăți pentru a obține o diplomă fără eforturi substanțiale și, astfel, „clientela” (atât cea potențială, cât și cea prezentă) a facultății scade considerabil. Și, dacă vă grăbiți să vă aruncați în afirmații de genul „banii universităților sunt alocați de către ministerul educației (cum încerca să ne păcălească, în facultate, decanul ISE/FSEGA), vă recomand călduros să citiți un articol foarte interesant, numit „Rectorii de la stat mulg cu spor taxa de studii” (dați click pe titlu, pentru a citi varianta online) -autor: Viorica Ana Chișu (tot dânsei îi aparține articolul cu topul universităților, de care vorbeam mai sus), articol publicat în revista Capital, pe 24 decembrie 2009. Personal, îl consider cel mai bun articol citit până acum, pe tema finanțării universităților din România.

Greșeala pe care o fac majoritatea decanilor de facultăți este că nu fac altceva decât să reacționeze la condițiile actuale ale „pieței” studenților, crezând că a satisface cerința studenților de a obține o hârtie (este trist, dar cam asta reprezintă, în momentul de față, majoritatea diplomelor pe care le acordă facultățile din România) le va aduce în continuare succesul. Un decan inteligent este cel care va avea o atitudine proactivă, încercând să anticipeze ceea ce se va cere peste câțiva ani. Acest lucru poate fi făcut foarte simplu- nu este nevoie decât să iei contact cu manageri de companii/organizații care activează în domenii în care facultatea condusă de tine oferă studii. Sau, mai bine, mai vizitezi/iei contact cu universități din Europa de Vest, afli condițiile de studiu de acolo, principiile didacticii etc.

În fine, am încercat să fac o scurtă radiografie (știu că am scris mult, dar mai sunt foarte multe de spus) a învățământului superior de la noi, dintr-o perspectivă pur personală. Nu cred că va trage vreun semnal de alarmă articolul de față, dar poate dacă vor exista și alte voci care să exprime idei similare cu ale mele, generațiile viitoare vor avea de câștigat.

P.S. Unul din visurile mele este să înființez o facultate privată, în cadrul căreia să adun cei mai buni profesori în domeniu (cel mai probabil, va fi în domeniul economic), din țară.

educație…?

Citinda săptămâna aceasta un articol apărut in „Adevărul” („Premianta care ucide”, autor: Emilian Isailă), am aflat ceea ce probabil „a făcut turul” tutror știrilor din ziua precedentă (nu prea urmaresc programele de știri de la TV) o elevă de liceu premiantă, ajunsă la facultate, s-a prostituat și a săvârșit o crimă. Pentru a nu-mi plictisi (pentru a câta oara…? ) cititorii cu un articol foarte lung, el va fi împărțit în 2 secțiuni, pentru ca cei interesați doar de una din ele să o citească direct pe aceea: prima va face o analiză critică a articolului respectiv, iar a doua va încerca să dezbată problema educației (familiale, școlare etc.), a dezvoltării intelectuale, a factorilor care le influențează pe acestea etc.

Secțiunea I

Mai intâi, dați-mi voie să analizez câteva idei expuse de către autorul articolului:

1. „…părinţii munceau din greu pentru a-i asigura un viitor fiicei lor. Dar au dat greş…” Da?! Cum așa? Cumva autorul a fost o rudă apropiată a familiei sau chiar parte din familie, pentru a emite judecăți de valoare legate de educația pe care părinții au oferit-o fetei lor? Am mari dubii că ar fi așa… Este un lucru rău să muncești din greu pentru a le asigura copiilor o educație școlară cât mai potrivită? Din nou, am mari dubii… Sunt convins că marea parte a părinților își doresc un viitor cât mai bun pentru copiii lor. Din păcate, într-adevăr, unii (repet, UNII) părinți se afundă prea mult în muncă și uită să mai comunice cu copiii. Dar nu cred că este cazul să generalizăm.

2. „…Carmen Bejan a trecut dintr-un mediu, cel familial, în care nimic nu era permis, în mediul studenţesc, în care totul era permis. Lipsa de maturitate, de experienţă, de repere morale, lipsa propriei identităţi au distrus-o.” Mi se pare mie sau autorul se contrazice în paragraful de față? Mai întâi spune că în familie nimic nu era permis (cu alte cuvinte, fata premiantă a primit o educație foarte strictă) pentru ca, mai apoi, să spună că ea era lipsită de repere morale… comparația mi se pare cel puțin bizară. Cât despre mediul studențesc în care totul ar fi permis, l-aș întreba pe autor când și unde a absolvit ultima formă de învățământ superior. Pentru că eu, la facultatea absolvită la Cluj Napoca, anul trecut, am întâlnit oameni de o moralitate exemplară (atât profesori sau asistenți, cât și studenți), oameni care veneau la școală în ideea de a (se) educa. Și am convingerea că mai există și alte asemenea facultăți la nivelul țării. Desigur, în cadrul fiecăreia dintre acestea, mai există și excepții, așa cum și eu am notat în unele articole.

3. „În câte cămine studenţeşti din România camerele sunt folosite pentru prostituţie? În majoritatea. Viaţa şi condiţiile de trai ale studenţilor s-au degradat enorm în ultimii 20 de ani. Drogurile, alcoolul şi sexul au cucerit campusurile şi nimeni nu face nimic.” I-auzi! Cumva autorul face parte dintr-un grup de cercetare care s-a ocupat cu studiul vieții din căminele/campusurile studențești și eu nu știu? Îmi vine cam greu să cred… Este, cumva, autorul un student care a trăit într-un cămin pe perioada ultimilor 3-4 ani? Din nou, îmi vine greu să cred. Eu, unul, am stat o perioadă de 2 ani într-un cămin „de stat” și am fost uimit să observ că era mai igienic, mai bine supravegheat, mai îngrijit, mai dotat și, nu în ultimul rând, mult mai ieftin (cam cu 50-75% – în funcție de (in)existența unui părinte care să predea în mediul școlar) decât unul particular (în care am locuit timp de aproximativ 6 luni).

Da, au fost nopți în care nu puteam dormi din cauza chefurilor organizate de diverși „vecini” de palier, unde alcoolul reușea să „pătrundă” destul de facil, trecând de controlul portarilor. Da, au fost seri în care nu se putea învăța în sala de lectură fiindcă se auzea muzica prea tare sau erau oameni care „făceau scandal” (urlau) în fața căminului. Dar de aici, până la a spune că în majoritatea camerelor de cămin există prostituție, este cale mult prea lungă. În plus, ținând cont că era vorba de un cămin exclusiv de băieți (200 camere x o medie de 4 oameni/cameră = aprox. 1.000 băieți) și făcând comparația cu poveștile auzite despre întâmplări din anii anteriori, aș zice că lucrurile S-AU SCHIMBAT. În ceea ce privește drogurile, pot spune că în 2 ani de stat în cămin, nu îmi aduc aminte să fi simțit vreodată miros de marijuana (a.k.a. „iarbă”) pe coridoarele sau în băile căminului. Da, am văzut oameni „sparți”/„high”/„cu ochii injectați”, dar nu am de unde să știu dacă „marfa” era procurată sau consumată din/în cămin/campus.

Cât despre activitatea sexuală din campusurile universitare, nu văd unde ar fi problema: studenții sunt, în mod normal, persoane trecute de 18 ani, deci responsabile pentru faptele și acțiunile lor. A face sex la vârsta asta mi se pare un lucru cât se poate de firesc. Desigur, atât timp cât există consimțământul celor 3 părți (a 3-a parte o reprezintă colegii/colegele de cameră, care trebuie să suporte gemetele partenerilor de sex sau să „ia balcon”, adică să se dea dispăruți pentru câteva ore sau să-și caute un alt loc de dormit pe perioada nopții ).

Secțiunea a II-a.

Desigur, cel mai ușor este să dăm vina pe alții atunci când noi sau o persoană dragă nouă are de suferit. În ultima vreme, această practică a devenit o chestiune sine qua non în rândul jurnaliștilor noștri care, de cele mai multe ori, pozează în oameni de o moralitate ireproșabilă. În cazul lor, este vorba în special de a da vina pe „sistem” (în cazul de față, sistemul educațional). Cel mai greu, însă, pare a fi să îți asumi responsabilitatea sau să cauți adevăratele cauze ale unui eșec (așa cum este în cazul de față).

Psihologia ne-a/m-a învățat, în liceu, că omul este o ființa bio-psiho-socio-culturală. Ce înseamna asta? Că fiecare dintre noi se dezvoltă prin intermediul mai multor aspecte: ereditate, instincte, dezvoltarea fizică (da, dezvoltarea fizică joacă un rol important, chiar și numai prin simplul fapt că unele persoane se simt complexate de aspectul lor fizic), temperament, caracter și personalitate, mediul înconjurător (includem aici familia, anturajul și mediul școlar) și auto-educația/auto-învățarea.

Să luăm cazul elevei premiante… Cel mai ușor ar fi să dăm vina pe sistemul educațional sau pe părinți, așa cum a făcut-o și autorul articolului. Bine, să zicem că sistemul educațional este lipsit de anumite repere morale și nu oferă îndrumarea necesară studenților. Dar oare nu cumva de același sistem educațional au parte si alți peste 1 milion de studenți din România care nu ajung să săvârșească crime. Ba dimpotrivă! Unii ajung oameni de știință excepționali, manageri apreciați în companii multinaționale, profesori distinși la universități de top din Europa sau alte continente ș.a.m.d. Sunt de acord că sistemul educațional este cu mult sub idealul meu (și al multor altora, sunt convins), dar sunt de părere că fiecare trebuie să știe ce anume vrea să studieze mai departe, să aleagă cu cap și, nu în ultimul rând, să profite la maxim de aspectele pozitive ale acestui sistem, oricât de puține ar fi ele. „Da, dar cineva trebuie să-l ajute să aleagă”, vor spune unii. Ceea ce mă duce cu gândul la aspectul familial.

După cum spuneam și în prima secțiune a articolului, în general, orice părinte își dorește un viitor mai bun decât viața sa, pentru copii. Acest fapt presupune și o educație cât mai aleasă. Iar în cazul unei familii cu venituri modeste (dacă ar fi să ne luăm după autorul articolului), asta înseamnă multă muncă din partea părinților, anumite restricții de ordin material sau financiar etc. Iar dacă părinții nu reușesc să comunice cu copiii lor, să le explice că nu le-au putut oferi o copilărie sau adolescență așa cum și-ar fi dorit ei fiindcă nu au dispus de mijloacele necesare, aceștia din urmă pot rămâne cu impresia că părinții lor fie au fost prea zgârciți, fie prea preocupați de muncă (și prea puțin de copiii lor) ș.a.

Ar mai fi, desigur, și nivelul de educație al părinților: nu poți pretinde de la cineva care nu are mai mult de 12 clase și care a trăit toată viața într-un mediu care nu a stimulat dezvoltarea intelectuală să vorbească cu copiii săi despre libertate și responsabilitate, filosofie de viață, romantism și alte aspecte mult prea profunde pentru a fi știute de cineva care nu a urmat o formă de învățământ superior. Nu mă înțelegeți greșit: sunt sigur că există excepții. Însă, înclin să cred că, la modul general, cam așa stau lucrurile.

Să zicem, totuși, că părinții își permit (finaciar vorbind) să ofere și o educație aleasă copiilor lor și o copilărie/adolescență fără lipsuri de ordin material. Și, pe lângă asta, îi învață despre pericolele care îi pândesc pe parcursul vieții (fumat, consumul excesiv de alcool, droguri, sex neprotejat etc.). Chiar și în aceste cazuri, există copii care „o iau pe cărări greșite” și ajung dependenți de droguri, comit infracțiuni etc. De cele mai multe ori, în aceste cazuri se spune că anturajul este de vină.

Fiecare dintre noi este parte a unor diverse anturaje, pe parcursul vieții. Conform zicalei „cine se-aseamănă, se-adună”, devenim membri ai acestor anturaje fiindcă ne identificăm cu membrii acestora. Sau vrem să devenim ca ei. Din păcate, nu toți au tăria de caracter de a-și alege singuri prietenii (și nu prietenii, pe ei), iar în unele cazuri ajung să devină dependenți de anturaj (existența unui grup de oameni care să le dea sentimentul de apartenență socială, sentiment care se constitutie în nevoia de afiliere, expusă și de Th. Maslow, în cadrul conceptului de „piramidă a nevoilor”). Dacă în anturajul respectiv există un lider de grup care impune nerespectarea normelor sociale sau a legilor ca regulă de grup, membrii grupului pot avea de suferit, în special cei cu un caracter mai slab.

Bine, dar cum se formează caracterul unui om? Este vorba, în primul rând, de temperament. Temperament care, din păcate nu poate fi modelat- cu el ne naștem ficare. Apoi, este vorba de abordarea părinților. Pentru că, de cele mai multe ori, încercând să-i ferească pe copii de probleme, necazuri sau greutăți, ei nu-și dau seama că greșesc. Nu zic că nu ar trebui să-și ajute copiii- dimpotriva! Doar că, în același timp, trebuie să aibă o doză de sadism în ei și să lase copiii să se confrunte singuri cu anumite dificultăți. Chiar și practicarea unor sporturi poate avea o contribuție importantă în formarea caracterului (competiția, spriritul de echipă, ambiția etc.), în special prin situațiile dificile ce apar în timpul concursurilor.

În fine, mediul școlar este cel care își pune, la rândul său, amprenta asupra dezvoltării unui individ. Creșa, grădinița și școala generală țin exculsiv de opțiunile părinților. Începând cu liceul, însă, copilul trebuie să se consulte cu părinții, iar alegerea finală să-i aparțină lui. Din păcate, lipsa unei transparențe totale în ceea ce privește sistemele pre- si universitar de învățământ, împreună cu promovarea facultăților care se axează pe exagerarea beneficiilor și ascunderea cât mai eficientă a viciilor face ca alegerea să fie una mai mult bazată pe noroc.

Concluzii personale:

1. Deși nu am despicat firul până la capăt, se poate observa că sunt mult prea multe aspecte de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește de formarea intelectuală a unui individ, fiecare având ponderi diferite.

2. În loc să căutăm vinovați pentru eșecul copiilor, am putea să depistăm cauzele, să vedem unde se poate interveni pentru a preveni un eventual eșec și, dacă este cazul, să oferim sfaturi.

Ce masterat vreau să urmez?

Notă: Prin acest articol urmăresc să strâng cât mai multe impresii/păreri despre diverse programe de masterat, atât de la noi, cât și din alte părți ale lumii. Scopul NU este acela de a crea un trafic cât mai ridicat; acest blog NU va face reclamă niciunui produs/serviciu (am spus-o deja în câteva rânduri), el fiind destinat exclusiv comunicării.

Pentru că se apropie perioada de înscrieri la programele de masterat de aprofundare, am hotărât să scriu articolul de față, pentru ca viitorii candidați să-și poată face o idee despre programul de masterat pe care vor să-l aleagă. Pentru asta, desigur că am nevoie de cât mai multe contribuții din partea oamenilor care au parcurs un an de masterat de aprofundare. Masteratul pe care îl urmez, în momentul de față, se cheama „managementul marketing-ului”, în cadrul A.S.E.

Încep cu examenul de admitere: ca și anul acesta (din câte am văzut pe „magnificul” site al ASE), „tematica de concurs” (desigur că este o chestiune „de ochii lumii”- trebuie să înveți fiecare pagină din cele indicate la „bibliografie”) este cam aceeași ca anul trecut, iar bibliografia, absolut identică, pagină cu pagină (oare de ce nu mă mir…?).

Legat de bibliografie, nu am putut să nu mă întreb (pe moment, desigur) de ce există două cărți, una de marketing și una de cercetări de marketing pentru fiecare din specializări… Poate mă înșel eu, dar mi s-ar părea normal să fie cea de marketing pentru specializarea „managementul marketing-ului” și cea de cercetări, pentru specializarea „cercetări de marketing”. But then again, cineva trebuie să încaseze niște bani din vânzarea de cărți (și credeți-mă pe cuvânt când spun că nu sunt deloc ieftine). Tocmai din acest motiv, le voi oferi, în mod absolut gratuit, unui viitor candidat (lăsați o adresă de e-mail validă când postați comentariul și vă voi contacta eu) care nu și le-a procurat încă. Asta, până cel târziu luni (27 iulie) seara.

Au fost 2 persoane care m-au întrebat despre mediile de intrare. Sincer să fiu, chiar nu-mi aduc aminte. Dacă ar fi să aproximez, aș zice că ultima medie cu care s-a intrat la buget a fost undeva în jur de 7,3-7,5. Dacă citește cineva care știe exact, rog să mă ajute. Cât despre ultima medie de intrare, aproximez (din nou) undeva pe la 6,7-6,8. Sunt absolut convins, însă, că gradul de relevanță este unul foarte scăzut- admiterea depinde de cu totul alți factori decât media de intrare din anii trecuți.

Nu știu care este metodologia examenului în acest an, dar anul trecut era vorba de un examen scris, constând în 35 de întrebări grilă (o singură variantă de răspuns), fiecare a câte 0,2 puncte. La acestea se adăuga o pondere de 20% din media generală pe toți anii din facultate și încă 10%, nota de la licență.

Later edit: am aflat, acum câteva minute, de existența unei cărți cu întrebări grilă, ce a stat la baza celor din cadrul examenului de admitere. Este vorba de „Marketing-teste grilă”, Virgil Balaure, ed. Uranus.

Acum, despre masterat in sine… Cine a terminat facultatea de marketing, din cardul A.S.E., să se aștepte la cam aceleași materii (mi-au spus-o colegi/colege care au absolvit respectiva facultate- eu nu aveam de unde să știu) și aceiași profesori. Termenul de „master de aprofundare” vă sugereză cumva ideea de specializare foarte îngustă…? Ei bine, nu și în cazul acestui master. Ca și în multe dintre facultăți (și poate și mastere), există unii profesori care, chiar dacă predau materii ce nu au nicio legătură cu specializarea, trebuie „să-și câștige existența” cumva… săracii de ei (sic).

Nu voi fi ipocrit: am frecventat prea puțin cursurile și seminariile ca să-mi pot forma o opinie despre actul de predare, în sine. M-a deranjat, însă, faptul că unii profesori consideră masteratul de aprofundare ca fiind o a doua facultate. Deși erau perfect conștienți că peste 80% dintre masteranzi lucrează, cursurile și seminariile (5 la număr, în fiecare semestru) au fost fixate undeva în jurul amiezii sau dimineața, după ora 10. Pe lângă faptul că orarul a fost făcut în așa fel încât să convină doar celor implicați în actul de predare. Și nu doar atât… am auzit în mai multe rânduri replica „Dacă nu poți ajunge la școală, ce cauți la învățământ la zi?” Păi, în primul rând, se consideră că masteratul este o formă de specializare, nicidecum o a doua facultate. Asta ar însemna, în primul rând, mai puține cursuri și seminarii. În al doilea rând, s-ar traduce prin chestiuni mult mai practice decât sute de pagini de teorie aruncate într-un suport de curs sau care se găsesc in diverse articole online. Cu alte cuvinte, accentul ar trebui pus mult mai mult pe realizarea de proiecte și prezentarea lor decât pe „prezența activă” la seminarii sau chiar la cursuri (!) Pe lângă asta, dacă tot pretinzi că ești o facultate de marketing, respectă-ți „clienții” și, în special, programul lor.

Legat de examene… venind de la Cluj, unde eram obișnuit cu două date pentru fiecare examen din sesiune, stabilite de comun acord cu profesorul, am fost neplăcut surprins să aflu că aici „profesorii fac legea”, cum s-ar zice. Cu alte cuvinte, există o singură dată de examen, COMUNICATĂ (nu stabilită de comun acord) masteranzilor. Cât despre restanțe, la ASE nu există o primă re-examinare gratuită (aveam impresia că „prima restanță gratuită” este o regulă universal valabilă în toate facultățile din țară). În schimb, restanțele costă doar „40 RON/buc”.

În rest, eu am rămas cu o impresie de lipsă totală de organizare. Site-ul ASE, din câte am înțeles, este neschimbat de vreo 4-5 ani. Același format total nepractic, informații prea puține pentru studenți etc. Personal, mi se pare inadmisibil ca pe site-ul facultății să nu fie afișat orarul cursurilor și seminariilor. Ar mai fi și restanțele: nu există o sesiune de iarnă, imediat după sesiunea de examene, dar, în schimb, a fost fixată o sesiune pentru toate examenele, vara, la o săptămână după sesiunea de examene. Deci, dacă aveai mai mult de 2 restanțe, erau șanse mari să nu ai timp să înveți pentru toate. Un plus, totuși, pentru posibilitatea de a-ți plăti taxele de școlarizare și restanțele prin bancă, pentru a evita cozile interminabile de la casieriile facultății.

În fine, îmi aduc aminte ce spunea una din profesoarele pe care le-am avut în primul semestru (și unul din foarte puținii profesori care mi-au plăcut), care făcea parte din echipa de coordonare a auditului intern de calitate: „Știm că nivelul de acum este destul de scăzut, dar veți vedea voi că de anul viitor se vor schimba multe- nu va mai promova oricine, nu vor mai fi așa mulți studenți…” Și, pentru o perioadă scurtă de timp, am crezut-o: în „regulamentul de ordine interioară” al programului de master era precizat faptul că sunt necesare 50 de credite (cu alte cuvinte, nu poți pica 2 examene) pentru a promova anul. Ei bine, am spus „perioadă scurtă de timp” fiindcă acest articol a fost modificat în ultima întâlnire a senatului facultății din acest an universitar, iar numărul a fost redus la 30 (dacă îmi aduc bine aminte).

Un lucru este sigur: dacă m-aș fi prezentat la Studii Europene așa cum m-am prezentat în cele două sesiuni la A.S.E., aș fi avut toate șansele să nu îndeplinesc numărul de credite necesare promovării anului. Cam aceasta este, pentru mine, diferența. But then again, nu am de ce să mint: nu am venit la A.S.E. pentru a învăța ceva, fiindcă știam despre nivelu de aici, de la alții.

Acestea fiind zise, voi încerca să răspund întrebărilor, în măsura în care voi avea timp, un calculator și o conexiune de internet. Ținând cont că-n săptămâna care urmează voi fi plecat (nu știu exact pe unde, nu avem nimic planificat) în mult-așteptatul concediu, șansele sunt destul de slabe.

Revin la nota de început a articolului: prin împărtășirea experiențelor pe care le-ați avut la masteratul pe care îl urmați în momentul de față, îi puteți ajuta foarte mult pe cei care nu s-au decis încă (și, poate, chiar și pe cei care s-au decis).

Mai știm să scriem în limba română…?

Notă: M-am hotărât ca, de azi înainte, să scriu toate articolele, folosind literele cu diacritice, acolo unde este cazul (vă veți da seama, citind articolul, care este motivul). Voi proceda la fel cu articolele scrise până acum, chiar dacă îmi va lua destul de mult timp.

Nu îmi place să joc rolul de atotștiutor și nici să fac pe “profesorul” și, de aceea, nu credeam că o să ajung sa scriu un articol pe această temă. Din păcate, însă, în ultimele câteva luni, văd cum unii inventează noi reguli gramaticale și de scriere a limbii române.

Primul lucru care m-a deranjat a fost folosirea greșită a verbelor la timpul mai mult ca perfect, forma plurală (merseră(m), în loc de merseseră(m); fuseră(m), în loc de fuseseră(m), etc. Iată până unde poate merge lenea unora de a mai pronunța și scrie o silabă în plus… folosim perfectul simplu, în loc de mai mult ca perfect. Mai grav mi se pare faptul că am auzit asta chiar și din gura unei persoane care s-a enervat teribil când i-am spus că nu mi se pare corect să spui „ora două” (da, știu că asta este forma acceptată și intrată în uz, dar am eu un fix cu regulile gramaticale, care mă împiedică sa folosesc forma asta), argumentând că „am făcut facultatea de limbi străine, cu cei mai tari profi de română din țară, și mă inveți tu?”. Între noi fie vorba, mama mea a urmat Facultatea de Filologie, la Iași și putea fi profesoară de limba română, dar a ales limba engleză.

Later edit: La sugestia lui Flavius, unul din cei mai buni prieteni ai mei, trebuie să menţionez că folosirea greşită a timpului perfect simplu are legatură cu concordanţa timpurilor: atunci când o acţiune se petrece în trecut , înaintea altei acţiuni trecute (unde se foloseşte perfectul compus/perfectul simplu), se foloseşte mai mult ca perfectul.

Poate cea mai frecventă greșeală, în momentul de față, este aceea de a nu face diferența între adjectivele pronominale relative „care” și „pe care”. Oameni buni, dragi politicieni, ziariști, oameni cu doctorate, este o regulă cât se poate de simplă: atunci când substantivul în cazul acuzativ (cu funcția de complement direct, adică răspunde la întrebările „pe cine?” și „ce?”) este dublat de un pronume personal se adaugă prepoziția „pe” înaintea adjectivului pronominal relativ. Easy as that!

Ca să fie, totuși, pe înțelesul tutror, vom lua exemplul următor: „Pomul pe care l-am plantat acum … zile, nu a prins rădăcini”. Urmând regula expusă anterior, am adăugat prepoziția „pe”, formând astfel, noul adjectiv pronominal relativ, „pe care”. Pentru cei care nu și-au dat seama, pronumele personal este, în cazul de față, ”l-”.

Urmează, în ordinea celor mai grave și mai frecvente erori, adăugarea sau eliminarea unui ”i” la unele verbe, la persoana a 2-a, singular. Până acum câteva săptămâni eram convins că greșeala se face doar în cazul verbului ”a fi” și eram oarecum mai indulgent, gândindu-mă ca trebuie să memorezi toate formele și poate deveni puțin confuz. Cu alte cuvinte, dragilor, când verbul ”a fi” este conjugat la persoana a 2-a, singular, la modurile imperativ și conjunctiv, se scrie întotdeauna cu 2 ”i”. Singura excepție o face forma negativă a verbului, la imperativ, când se scrie ”nu fi…”.

Nu am cum să fiu, însă, indulgent, cu folosirea verbelor ”a zice”, ”a ști” sau ”a veni”, la persoana a 2-a, singular. Mai vorbești cu persoane cunoscute, pe messenger sau îți lasă comentarii pe diverse ”rețele de socializare” și te trezești că ești întrebat „ști filmul X?” , „când mai vi pe la noi?” sau, mai rău, „zii cum a fost…”. De fiecare dată când văd asemenea „neologisme”, îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să ma întreb, cât se poate de serios, unde s-a produs ruptura, cu generația tânără… „zi” se scrie intotdeauna cu un singur „i”, „vii”, intodeauna cu 2 „i”, iar ”știi” se scrie cu un singur „i” doar la modul infinitiv.

Următoarea gafă de pe listă am sesizat-o citind, în special, comentarii de pe diverse blog-uri, site-uri sau la articole de presă online. Este vorba de despărțirea, total nefondată, a verbelor, prin cratimă. Cele mai frecvente sunt cele la persoana a 2-a plural (de exemplu, „aduce-ți”, „ merge-ți” și altele), dar, spre surpinderea mea (deloc plăcută), am întâlnit si la modul imperativ, forma singulară (de exemplu, „vin-o”). Oameni buni, trecând peste faptul că unele forme, cum sunt cele descrise mai sus, nu există în limba română, sunt chestiuni învățate incă din școala primară- verbului i se adaugă o cratimă doar atunci când este urmat de un pronume și, în aceste cazuri, se scrie diferit față de forma  verbului de sine stătător, cu câteva excepții („trage-ți” și „rupe-ți” sunt singurele care îmi vin în minte acum).

În aceeași categorie se înscriu și „inversiuni” (în ambele sensuri) precum „s-a”/„sa”, „s-au”/„sau”, „i-a”/„ia” etc. Dacă chiar nu știți atâta limbă română încât să vă dați seama cum ar trebui folosite, vă redau o regulă spusă de învățătoarea mea, prin clasa a 2-a: „Copii, când întâlniți cuvinte care se pot scrie și cu cratimă și fără, țineți minte că cele despărțite de cratimă trebuie să fie urmate de un predicat”. Și regula funcționează în peste 95% din cazuri. Easy as that!

Următoare eroare am intâlnit-o de curând, cu ocazia sesiunii de examene, citind diverse suporturi de curs ale unor așa-ziși distinsi profesori. Este vorba de folosirea expresiei „Urmare a”, la început de frază. Un simplu exercițiu de logică ne face să ne dăm seama că această expresie ar trebui să fie precedată de o propoziție ce joacă rolul de efect/consecință a propoziției care o precedă (și care reprezintă cauza). Și atunci… întrebarea mea, cât de poate de firească: ce caută expresia „urmare a”, la începutul unei fraze…? Dar, stati! Cred ca am raspunsul! De fapt, sunt 2 variante: fie, din nou, profesorii de prin partea locului vor să fie mai speciali și să schimbe reguli ale limbii române, fie le este lene să folosească prepoziția „ca” (cum este, probabil, și cazul cu adjectivul pronominal relativ care/pe care). Prepoziție care, alăturată substantivului „urmare”, permite plasarea celor două cuvinte la început de frază.

Sunt mai mult decât dezamăgit când observ că astfel de greșeli se fac la nivel academic. Am scris deja două articole pe această temă (aici și aici) și de atunci, continuu să sesizez tot felul de greșeli. Personal, sunt adeptul teoriei clasice, conform căreia profesorul universitar trebuie să reprezinte un model pentru studenți, din toate punctele de vedere. Din păcate, numărul de astfel de profesori este în continuă scădere.

Vânătoarea continuă: o altă problemă pe care am sesizat-o zilele acestea este folosirea expresiei „într-una”. Acest cuvânt dă mari bătăi de cap unora. Ei sunt convinşi că se scrie mereu despărţit de cratimă, fără să ia în considerare excepţia de la această regulă: atunci când are sensul de mereu/totdeauna/tot timpul, se scrie legat („întruna”).

În fine, ar mai fi de discutat și pe marginea virgulelor (sau lipsa lor, mai exact). Mulți oameni trăiesc cu impresia că virgula se pune doar în cazul enumerărilor din cadrul aceleiași propoziții. Prea puțini au auzit de virgula dinaintea substantivelor în cazul vocativ sau cea care desparte propoziții inversate. Și lista continuă, dar este prea lungă ca s-o scriu aici.

Concluzia: sunt mari șanse ca articolul de față să nu schimbe prea multe. Eu, unul, mă simt împăcat din 2 motive: 1. am tras un oarecare semnal de alarmă; 2. Am ajutat și continuu să ajut persoane care vor să scrie nuvele/romane/etc. și care consideră că le-ar prinde bine niște ajutor.

Va urma, cât de curând, un articol care nu va întreba dacă mai știm să scriem în limba română, ci dacă mai știm să vorbim. Veți vedea de ce pun întrebarea asta.

P.S. Dacă termeni precum „complement direct”, „pronume relativ”, caz acuzativ etc. vă sunt străine, atunci cred că ar fi cazul să puneți mâna pe un manual de limba română, pentru gimnaziu.