educație…?

Citinda săptămâna aceasta un articol apărut in „Adevărul” („Premianta care ucide”, autor: Emilian Isailă), am aflat ceea ce probabil „a făcut turul” tutror știrilor din ziua precedentă (nu prea urmaresc programele de știri de la TV) o elevă de liceu premiantă, ajunsă la facultate, s-a prostituat și a săvârșit o crimă. Pentru a nu-mi plictisi (pentru a câta oara…? ) cititorii cu un articol foarte lung, el va fi împărțit în 2 secțiuni, pentru ca cei interesați doar de una din ele să o citească direct pe aceea: prima va face o analiză critică a articolului respectiv, iar a doua va încerca să dezbată problema educației (familiale, școlare etc.), a dezvoltării intelectuale, a factorilor care le influențează pe acestea etc.

Secțiunea I

Mai intâi, dați-mi voie să analizez câteva idei expuse de către autorul articolului:

1. „…părinţii munceau din greu pentru a-i asigura un viitor fiicei lor. Dar au dat greş…” Da?! Cum așa? Cumva autorul a fost o rudă apropiată a familiei sau chiar parte din familie, pentru a emite judecăți de valoare legate de educația pe care părinții au oferit-o fetei lor? Am mari dubii că ar fi așa… Este un lucru rău să muncești din greu pentru a le asigura copiilor o educație școlară cât mai potrivită? Din nou, am mari dubii… Sunt convins că marea parte a părinților își doresc un viitor cât mai bun pentru copiii lor. Din păcate, într-adevăr, unii (repet, UNII) părinți se afundă prea mult în muncă și uită să mai comunice cu copiii. Dar nu cred că este cazul să generalizăm.

2. „…Carmen Bejan a trecut dintr-un mediu, cel familial, în care nimic nu era permis, în mediul studenţesc, în care totul era permis. Lipsa de maturitate, de experienţă, de repere morale, lipsa propriei identităţi au distrus-o.” Mi se pare mie sau autorul se contrazice în paragraful de față? Mai întâi spune că în familie nimic nu era permis (cu alte cuvinte, fata premiantă a primit o educație foarte strictă) pentru ca, mai apoi, să spună că ea era lipsită de repere morale… comparația mi se pare cel puțin bizară. Cât despre mediul studențesc în care totul ar fi permis, l-aș întreba pe autor când și unde a absolvit ultima formă de învățământ superior. Pentru că eu, la facultatea absolvită la Cluj Napoca, anul trecut, am întâlnit oameni de o moralitate exemplară (atât profesori sau asistenți, cât și studenți), oameni care veneau la școală în ideea de a (se) educa. Și am convingerea că mai există și alte asemenea facultăți la nivelul țării. Desigur, în cadrul fiecăreia dintre acestea, mai există și excepții, așa cum și eu am notat în unele articole.

3. „În câte cămine studenţeşti din România camerele sunt folosite pentru prostituţie? În majoritatea. Viaţa şi condiţiile de trai ale studenţilor s-au degradat enorm în ultimii 20 de ani. Drogurile, alcoolul şi sexul au cucerit campusurile şi nimeni nu face nimic.” I-auzi! Cumva autorul face parte dintr-un grup de cercetare care s-a ocupat cu studiul vieții din căminele/campusurile studențești și eu nu știu? Îmi vine cam greu să cred… Este, cumva, autorul un student care a trăit într-un cămin pe perioada ultimilor 3-4 ani? Din nou, îmi vine greu să cred. Eu, unul, am stat o perioadă de 2 ani într-un cămin „de stat” și am fost uimit să observ că era mai igienic, mai bine supravegheat, mai îngrijit, mai dotat și, nu în ultimul rând, mult mai ieftin (cam cu 50-75% – în funcție de (in)existența unui părinte care să predea în mediul școlar) decât unul particular (în care am locuit timp de aproximativ 6 luni).

Da, au fost nopți în care nu puteam dormi din cauza chefurilor organizate de diverși „vecini” de palier, unde alcoolul reușea să „pătrundă” destul de facil, trecând de controlul portarilor. Da, au fost seri în care nu se putea învăța în sala de lectură fiindcă se auzea muzica prea tare sau erau oameni care „făceau scandal” (urlau) în fața căminului. Dar de aici, până la a spune că în majoritatea camerelor de cămin există prostituție, este cale mult prea lungă. În plus, ținând cont că era vorba de un cămin exclusiv de băieți (200 camere x o medie de 4 oameni/cameră = aprox. 1.000 băieți) și făcând comparația cu poveștile auzite despre întâmplări din anii anteriori, aș zice că lucrurile S-AU SCHIMBAT. În ceea ce privește drogurile, pot spune că în 2 ani de stat în cămin, nu îmi aduc aminte să fi simțit vreodată miros de marijuana (a.k.a. „iarbă”) pe coridoarele sau în băile căminului. Da, am văzut oameni „sparți”/„high”/„cu ochii injectați”, dar nu am de unde să știu dacă „marfa” era procurată sau consumată din/în cămin/campus.

Cât despre activitatea sexuală din campusurile universitare, nu văd unde ar fi problema: studenții sunt, în mod normal, persoane trecute de 18 ani, deci responsabile pentru faptele și acțiunile lor. A face sex la vârsta asta mi se pare un lucru cât se poate de firesc. Desigur, atât timp cât există consimțământul celor 3 părți (a 3-a parte o reprezintă colegii/colegele de cameră, care trebuie să suporte gemetele partenerilor de sex sau să „ia balcon”, adică să se dea dispăruți pentru câteva ore sau să-și caute un alt loc de dormit pe perioada nopții ).

Secțiunea a II-a.

Desigur, cel mai ușor este să dăm vina pe alții atunci când noi sau o persoană dragă nouă are de suferit. În ultima vreme, această practică a devenit o chestiune sine qua non în rândul jurnaliștilor noștri care, de cele mai multe ori, pozează în oameni de o moralitate ireproșabilă. În cazul lor, este vorba în special de a da vina pe „sistem” (în cazul de față, sistemul educațional). Cel mai greu, însă, pare a fi să îți asumi responsabilitatea sau să cauți adevăratele cauze ale unui eșec (așa cum este în cazul de față).

Psihologia ne-a/m-a învățat, în liceu, că omul este o ființa bio-psiho-socio-culturală. Ce înseamna asta? Că fiecare dintre noi se dezvoltă prin intermediul mai multor aspecte: ereditate, instincte, dezvoltarea fizică (da, dezvoltarea fizică joacă un rol important, chiar și numai prin simplul fapt că unele persoane se simt complexate de aspectul lor fizic), temperament, caracter și personalitate, mediul înconjurător (includem aici familia, anturajul și mediul școlar) și auto-educația/auto-învățarea.

Să luăm cazul elevei premiante… Cel mai ușor ar fi să dăm vina pe sistemul educațional sau pe părinți, așa cum a făcut-o și autorul articolului. Bine, să zicem că sistemul educațional este lipsit de anumite repere morale și nu oferă îndrumarea necesară studenților. Dar oare nu cumva de același sistem educațional au parte si alți peste 1 milion de studenți din România care nu ajung să săvârșească crime. Ba dimpotrivă! Unii ajung oameni de știință excepționali, manageri apreciați în companii multinaționale, profesori distinși la universități de top din Europa sau alte continente ș.a.m.d. Sunt de acord că sistemul educațional este cu mult sub idealul meu (și al multor altora, sunt convins), dar sunt de părere că fiecare trebuie să știe ce anume vrea să studieze mai departe, să aleagă cu cap și, nu în ultimul rând, să profite la maxim de aspectele pozitive ale acestui sistem, oricât de puține ar fi ele. „Da, dar cineva trebuie să-l ajute să aleagă”, vor spune unii. Ceea ce mă duce cu gândul la aspectul familial.

După cum spuneam și în prima secțiune a articolului, în general, orice părinte își dorește un viitor mai bun decât viața sa, pentru copii. Acest fapt presupune și o educație cât mai aleasă. Iar în cazul unei familii cu venituri modeste (dacă ar fi să ne luăm după autorul articolului), asta înseamnă multă muncă din partea părinților, anumite restricții de ordin material sau financiar etc. Iar dacă părinții nu reușesc să comunice cu copiii lor, să le explice că nu le-au putut oferi o copilărie sau adolescență așa cum și-ar fi dorit ei fiindcă nu au dispus de mijloacele necesare, aceștia din urmă pot rămâne cu impresia că părinții lor fie au fost prea zgârciți, fie prea preocupați de muncă (și prea puțin de copiii lor) ș.a.

Ar mai fi, desigur, și nivelul de educație al părinților: nu poți pretinde de la cineva care nu are mai mult de 12 clase și care a trăit toată viața într-un mediu care nu a stimulat dezvoltarea intelectuală să vorbească cu copiii săi despre libertate și responsabilitate, filosofie de viață, romantism și alte aspecte mult prea profunde pentru a fi știute de cineva care nu a urmat o formă de învățământ superior. Nu mă înțelegeți greșit: sunt sigur că există excepții. Însă, înclin să cred că, la modul general, cam așa stau lucrurile.

Să zicem, totuși, că părinții își permit (finaciar vorbind) să ofere și o educație aleasă copiilor lor și o copilărie/adolescență fără lipsuri de ordin material. Și, pe lângă asta, îi învață despre pericolele care îi pândesc pe parcursul vieții (fumat, consumul excesiv de alcool, droguri, sex neprotejat etc.). Chiar și în aceste cazuri, există copii care „o iau pe cărări greșite” și ajung dependenți de droguri, comit infracțiuni etc. De cele mai multe ori, în aceste cazuri se spune că anturajul este de vină.

Fiecare dintre noi este parte a unor diverse anturaje, pe parcursul vieții. Conform zicalei „cine se-aseamănă, se-adună”, devenim membri ai acestor anturaje fiindcă ne identificăm cu membrii acestora. Sau vrem să devenim ca ei. Din păcate, nu toți au tăria de caracter de a-și alege singuri prietenii (și nu prietenii, pe ei), iar în unele cazuri ajung să devină dependenți de anturaj (existența unui grup de oameni care să le dea sentimentul de apartenență socială, sentiment care se constitutie în nevoia de afiliere, expusă și de Th. Maslow, în cadrul conceptului de „piramidă a nevoilor”). Dacă în anturajul respectiv există un lider de grup care impune nerespectarea normelor sociale sau a legilor ca regulă de grup, membrii grupului pot avea de suferit, în special cei cu un caracter mai slab.

Bine, dar cum se formează caracterul unui om? Este vorba, în primul rând, de temperament. Temperament care, din păcate nu poate fi modelat- cu el ne naștem ficare. Apoi, este vorba de abordarea părinților. Pentru că, de cele mai multe ori, încercând să-i ferească pe copii de probleme, necazuri sau greutăți, ei nu-și dau seama că greșesc. Nu zic că nu ar trebui să-și ajute copiii- dimpotriva! Doar că, în același timp, trebuie să aibă o doză de sadism în ei și să lase copiii să se confrunte singuri cu anumite dificultăți. Chiar și practicarea unor sporturi poate avea o contribuție importantă în formarea caracterului (competiția, spriritul de echipă, ambiția etc.), în special prin situațiile dificile ce apar în timpul concursurilor.

În fine, mediul școlar este cel care își pune, la rândul său, amprenta asupra dezvoltării unui individ. Creșa, grădinița și școala generală țin exculsiv de opțiunile părinților. Începând cu liceul, însă, copilul trebuie să se consulte cu părinții, iar alegerea finală să-i aparțină lui. Din păcate, lipsa unei transparențe totale în ceea ce privește sistemele pre- si universitar de învățământ, împreună cu promovarea facultăților care se axează pe exagerarea beneficiilor și ascunderea cât mai eficientă a viciilor face ca alegerea să fie una mai mult bazată pe noroc.

Concluzii personale:

1. Deși nu am despicat firul până la capăt, se poate observa că sunt mult prea multe aspecte de care trebuie să se țină cont atunci când se vorbește de formarea intelectuală a unui individ, fiecare având ponderi diferite.

2. În loc să căutăm vinovați pentru eșecul copiilor, am putea să depistăm cauzele, să vedem unde se poate interveni pentru a preveni un eventual eșec și, dacă este cazul, să oferim sfaturi.

Ce masterat vreau să urmez?

Notă: Prin acest articol urmăresc să strâng cât mai multe impresii/păreri despre diverse programe de masterat, atât de la noi, cât și din alte părți ale lumii. Scopul NU este acela de a crea un trafic cât mai ridicat; acest blog NU va face reclamă niciunui produs/serviciu (am spus-o deja în câteva rânduri), el fiind destinat exclusiv comunicării.

Pentru că se apropie perioada de înscrieri la programele de masterat de aprofundare, am hotărât să scriu articolul de față, pentru ca viitorii candidați să-și poată face o idee despre programul de masterat pe care vor să-l aleagă. Pentru asta, desigur că am nevoie de cât mai multe contribuții din partea oamenilor care au parcurs un an de masterat de aprofundare. Masteratul pe care îl urmez, în momentul de față, se cheama „managementul marketing-ului”, în cadrul A.S.E.

Încep cu examenul de admitere: ca și anul acesta (din câte am văzut pe „magnificul” site al ASE), „tematica de concurs” (desigur că este o chestiune „de ochii lumii”- trebuie să înveți fiecare pagină din cele indicate la „bibliografie”) este cam aceeași ca anul trecut, iar bibliografia, absolut identică, pagină cu pagină (oare de ce nu mă mir…?).

Legat de bibliografie, nu am putut să nu mă întreb (pe moment, desigur) de ce există două cărți, una de marketing și una de cercetări de marketing pentru fiecare din specializări… Poate mă înșel eu, dar mi s-ar părea normal să fie cea de marketing pentru specializarea „managementul marketing-ului” și cea de cercetări, pentru specializarea „cercetări de marketing”. But then again, cineva trebuie să încaseze niște bani din vânzarea de cărți (și credeți-mă pe cuvânt când spun că nu sunt deloc ieftine). Tocmai din acest motiv, le voi oferi, în mod absolut gratuit, unui viitor candidat (lăsați o adresă de e-mail validă când postați comentariul și vă voi contacta eu) care nu și le-a procurat încă. Asta, până cel târziu luni (27 iulie) seara.

Au fost 2 persoane care m-au întrebat despre mediile de intrare. Sincer să fiu, chiar nu-mi aduc aminte. Dacă ar fi să aproximez, aș zice că ultima medie cu care s-a intrat la buget a fost undeva în jur de 7,3-7,5. Dacă citește cineva care știe exact, rog să mă ajute. Cât despre ultima medie de intrare, aproximez (din nou) undeva pe la 6,7-6,8. Sunt absolut convins, însă, că gradul de relevanță este unul foarte scăzut- admiterea depinde de cu totul alți factori decât media de intrare din anii trecuți.

Nu știu care este metodologia examenului în acest an, dar anul trecut era vorba de un examen scris, constând în 35 de întrebări grilă (o singură variantă de răspuns), fiecare a câte 0,2 puncte. La acestea se adăuga o pondere de 20% din media generală pe toți anii din facultate și încă 10%, nota de la licență.

Later edit: am aflat, acum câteva minute, de existența unei cărți cu întrebări grilă, ce a stat la baza celor din cadrul examenului de admitere. Este vorba de „Marketing-teste grilă”, Virgil Balaure, ed. Uranus.

Acum, despre masterat in sine… Cine a terminat facultatea de marketing, din cardul A.S.E., să se aștepte la cam aceleași materii (mi-au spus-o colegi/colege care au absolvit respectiva facultate- eu nu aveam de unde să știu) și aceiași profesori. Termenul de „master de aprofundare” vă sugereză cumva ideea de specializare foarte îngustă…? Ei bine, nu și în cazul acestui master. Ca și în multe dintre facultăți (și poate și mastere), există unii profesori care, chiar dacă predau materii ce nu au nicio legătură cu specializarea, trebuie „să-și câștige existența” cumva… săracii de ei (sic).

Nu voi fi ipocrit: am frecventat prea puțin cursurile și seminariile ca să-mi pot forma o opinie despre actul de predare, în sine. M-a deranjat, însă, faptul că unii profesori consideră masteratul de aprofundare ca fiind o a doua facultate. Deși erau perfect conștienți că peste 80% dintre masteranzi lucrează, cursurile și seminariile (5 la număr, în fiecare semestru) au fost fixate undeva în jurul amiezii sau dimineața, după ora 10. Pe lângă faptul că orarul a fost făcut în așa fel încât să convină doar celor implicați în actul de predare. Și nu doar atât… am auzit în mai multe rânduri replica „Dacă nu poți ajunge la școală, ce cauți la învățământ la zi?” Păi, în primul rând, se consideră că masteratul este o formă de specializare, nicidecum o a doua facultate. Asta ar însemna, în primul rând, mai puține cursuri și seminarii. În al doilea rând, s-ar traduce prin chestiuni mult mai practice decât sute de pagini de teorie aruncate într-un suport de curs sau care se găsesc in diverse articole online. Cu alte cuvinte, accentul ar trebui pus mult mai mult pe realizarea de proiecte și prezentarea lor decât pe „prezența activă” la seminarii sau chiar la cursuri (!) Pe lângă asta, dacă tot pretinzi că ești o facultate de marketing, respectă-ți „clienții” și, în special, programul lor.

Legat de examene… venind de la Cluj, unde eram obișnuit cu două date pentru fiecare examen din sesiune, stabilite de comun acord cu profesorul, am fost neplăcut surprins să aflu că aici „profesorii fac legea”, cum s-ar zice. Cu alte cuvinte, există o singură dată de examen, COMUNICATĂ (nu stabilită de comun acord) masteranzilor. Cât despre restanțe, la ASE nu există o primă re-examinare gratuită (aveam impresia că „prima restanță gratuită” este o regulă universal valabilă în toate facultățile din țară). În schimb, restanțele costă doar „40 RON/buc”.

În rest, eu am rămas cu o impresie de lipsă totală de organizare. Site-ul ASE, din câte am înțeles, este neschimbat de vreo 4-5 ani. Același format total nepractic, informații prea puține pentru studenți etc. Personal, mi se pare inadmisibil ca pe site-ul facultății să nu fie afișat orarul cursurilor și seminariilor. Ar mai fi și restanțele: nu există o sesiune de iarnă, imediat după sesiunea de examene, dar, în schimb, a fost fixată o sesiune pentru toate examenele, vara, la o săptămână după sesiunea de examene. Deci, dacă aveai mai mult de 2 restanțe, erau șanse mari să nu ai timp să înveți pentru toate. Un plus, totuși, pentru posibilitatea de a-ți plăti taxele de școlarizare și restanțele prin bancă, pentru a evita cozile interminabile de la casieriile facultății.

În fine, îmi aduc aminte ce spunea una din profesoarele pe care le-am avut în primul semestru (și unul din foarte puținii profesori care mi-au plăcut), care făcea parte din echipa de coordonare a auditului intern de calitate: „Știm că nivelul de acum este destul de scăzut, dar veți vedea voi că de anul viitor se vor schimba multe- nu va mai promova oricine, nu vor mai fi așa mulți studenți…” Și, pentru o perioadă scurtă de timp, am crezut-o: în „regulamentul de ordine interioară” al programului de master era precizat faptul că sunt necesare 50 de credite (cu alte cuvinte, nu poți pica 2 examene) pentru a promova anul. Ei bine, am spus „perioadă scurtă de timp” fiindcă acest articol a fost modificat în ultima întâlnire a senatului facultății din acest an universitar, iar numărul a fost redus la 30 (dacă îmi aduc bine aminte).

Un lucru este sigur: dacă m-aș fi prezentat la Studii Europene așa cum m-am prezentat în cele două sesiuni la A.S.E., aș fi avut toate șansele să nu îndeplinesc numărul de credite necesare promovării anului. Cam aceasta este, pentru mine, diferența. But then again, nu am de ce să mint: nu am venit la A.S.E. pentru a învăța ceva, fiindcă știam despre nivelu de aici, de la alții.

Acestea fiind zise, voi încerca să răspund întrebărilor, în măsura în care voi avea timp, un calculator și o conexiune de internet. Ținând cont că-n săptămâna care urmează voi fi plecat (nu știu exact pe unde, nu avem nimic planificat) în mult-așteptatul concediu, șansele sunt destul de slabe.

Revin la nota de început a articolului: prin împărtășirea experiențelor pe care le-ați avut la masteratul pe care îl urmați în momentul de față, îi puteți ajuta foarte mult pe cei care nu s-au decis încă (și, poate, chiar și pe cei care s-au decis).

Mai știm să scriem în limba română…?

Notă: M-am hotărât ca, de azi înainte, să scriu toate articolele, folosind literele cu diacritice, acolo unde este cazul (vă veți da seama, citind articolul, care este motivul). Voi proceda la fel cu articolele scrise până acum, chiar dacă îmi va lua destul de mult timp.

Nu îmi place să joc rolul de atotștiutor și nici să fac pe “profesorul” și, de aceea, nu credeam că o să ajung sa scriu un articol pe această temă. Din păcate, însă, în ultimele câteva luni, văd cum unii inventează noi reguli gramaticale și de scriere a limbii române.

Primul lucru care m-a deranjat a fost folosirea greșită a verbelor la timpul mai mult ca perfect, forma plurală (merseră(m), în loc de merseseră(m); fuseră(m), în loc de fuseseră(m), etc. Iată până unde poate merge lenea unora de a mai pronunța și scrie o silabă în plus… folosim perfectul simplu, în loc de mai mult ca perfect. Mai grav mi se pare faptul că am auzit asta chiar și din gura unei persoane care s-a enervat teribil când i-am spus că nu mi se pare corect să spui „ora două” (da, știu că asta este forma acceptată și intrată în uz, dar am eu un fix cu regulile gramaticale, care mă împiedică sa folosesc forma asta), argumentând că „am făcut facultatea de limbi străine, cu cei mai tari profi de română din țară, și mă inveți tu?”. Între noi fie vorba, mama mea a urmat Facultatea de Filologie, la Iași și putea fi profesoară de limba română, dar a ales limba engleză.

Later edit: La sugestia lui Flavius, unul din cei mai buni prieteni ai mei, trebuie să menţionez că folosirea greşită a timpului perfect simplu are legatură cu concordanţa timpurilor: atunci când o acţiune se petrece în trecut , înaintea altei acţiuni trecute (unde se foloseşte perfectul compus/perfectul simplu), se foloseşte mai mult ca perfectul.

Poate cea mai frecventă greșeală, în momentul de față, este aceea de a nu face diferența între adjectivele pronominale relative „care” și „pe care”. Oameni buni, dragi politicieni, ziariști, oameni cu doctorate, este o regulă cât se poate de simplă: atunci când substantivul în cazul acuzativ (cu funcția de complement direct, adică răspunde la întrebările „pe cine?” și „ce?”) este dublat de un pronume personal se adaugă prepoziția „pe” înaintea adjectivului pronominal relativ. Easy as that!

Ca să fie, totuși, pe înțelesul tutror, vom lua exemplul următor: „Pomul pe care l-am plantat acum … zile, nu a prins rădăcini”. Urmând regula expusă anterior, am adăugat prepoziția „pe”, formând astfel, noul adjectiv pronominal relativ, „pe care”. Pentru cei care nu și-au dat seama, pronumele personal este, în cazul de față, ”l-”.

Urmează, în ordinea celor mai grave și mai frecvente erori, adăugarea sau eliminarea unui ”i” la unele verbe, la persoana a 2-a, singular. Până acum câteva săptămâni eram convins că greșeala se face doar în cazul verbului ”a fi” și eram oarecum mai indulgent, gândindu-mă ca trebuie să memorezi toate formele și poate deveni puțin confuz. Cu alte cuvinte, dragilor, când verbul ”a fi” este conjugat la persoana a 2-a, singular, la modurile imperativ și conjunctiv, se scrie întotdeauna cu 2 ”i”. Singura excepție o face forma negativă a verbului, la imperativ, când se scrie ”nu fi…”.

Nu am cum să fiu, însă, indulgent, cu folosirea verbelor ”a zice”, ”a ști” sau ”a veni”, la persoana a 2-a, singular. Mai vorbești cu persoane cunoscute, pe messenger sau îți lasă comentarii pe diverse ”rețele de socializare” și te trezești că ești întrebat „ști filmul X?” , „când mai vi pe la noi?” sau, mai rău, „zii cum a fost…”. De fiecare dată când văd asemenea „neologisme”, îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să ma întreb, cât se poate de serios, unde s-a produs ruptura, cu generația tânără… „zi” se scrie intotdeauna cu un singur „i”, „vii”, intodeauna cu 2 „i”, iar ”știi” se scrie cu un singur „i” doar la modul infinitiv.

Următoarea gafă de pe listă am sesizat-o citind, în special, comentarii de pe diverse blog-uri, site-uri sau la articole de presă online. Este vorba de despărțirea, total nefondată, a verbelor, prin cratimă. Cele mai frecvente sunt cele la persoana a 2-a plural (de exemplu, „aduce-ți”, „ merge-ți” și altele), dar, spre surpinderea mea (deloc plăcută), am întâlnit si la modul imperativ, forma singulară (de exemplu, „vin-o”). Oameni buni, trecând peste faptul că unele forme, cum sunt cele descrise mai sus, nu există în limba română, sunt chestiuni învățate incă din școala primară- verbului i se adaugă o cratimă doar atunci când este urmat de un pronume și, în aceste cazuri, se scrie diferit față de forma  verbului de sine stătător, cu câteva excepții („trage-ți” și „rupe-ți” sunt singurele care îmi vin în minte acum).

În aceeași categorie se înscriu și „inversiuni” (în ambele sensuri) precum „s-a”/„sa”, „s-au”/„sau”, „i-a”/„ia” etc. Dacă chiar nu știți atâta limbă română încât să vă dați seama cum ar trebui folosite, vă redau o regulă spusă de învățătoarea mea, prin clasa a 2-a: „Copii, când întâlniți cuvinte care se pot scrie și cu cratimă și fără, țineți minte că cele despărțite de cratimă trebuie să fie urmate de un predicat”. Și regula funcționează în peste 95% din cazuri. Easy as that!

Următoare eroare am intâlnit-o de curând, cu ocazia sesiunii de examene, citind diverse suporturi de curs ale unor așa-ziși distinsi profesori. Este vorba de folosirea expresiei „Urmare a”, la început de frază. Un simplu exercițiu de logică ne face să ne dăm seama că această expresie ar trebui să fie precedată de o propoziție ce joacă rolul de efect/consecință a propoziției care o precedă (și care reprezintă cauza). Și atunci… întrebarea mea, cât de poate de firească: ce caută expresia „urmare a”, la începutul unei fraze…? Dar, stati! Cred ca am raspunsul! De fapt, sunt 2 variante: fie, din nou, profesorii de prin partea locului vor să fie mai speciali și să schimbe reguli ale limbii române, fie le este lene să folosească prepoziția „ca” (cum este, probabil, și cazul cu adjectivul pronominal relativ care/pe care). Prepoziție care, alăturată substantivului „urmare”, permite plasarea celor două cuvinte la început de frază.

Sunt mai mult decât dezamăgit când observ că astfel de greșeli se fac la nivel academic. Am scris deja două articole pe această temă (aici și aici) și de atunci, continuu să sesizez tot felul de greșeli. Personal, sunt adeptul teoriei clasice, conform căreia profesorul universitar trebuie să reprezinte un model pentru studenți, din toate punctele de vedere. Din păcate, numărul de astfel de profesori este în continuă scădere.

Vânătoarea continuă: o altă problemă pe care am sesizat-o zilele acestea este folosirea expresiei „într-una”. Acest cuvânt dă mari bătăi de cap unora. Ei sunt convinşi că se scrie mereu despărţit de cratimă, fără să ia în considerare excepţia de la această regulă: atunci când are sensul de mereu/totdeauna/tot timpul, se scrie legat („întruna”).

În fine, ar mai fi de discutat și pe marginea virgulelor (sau lipsa lor, mai exact). Mulți oameni trăiesc cu impresia că virgula se pune doar în cazul enumerărilor din cadrul aceleiași propoziții. Prea puțini au auzit de virgula dinaintea substantivelor în cazul vocativ sau cea care desparte propoziții inversate. Și lista continuă, dar este prea lungă ca s-o scriu aici.

Concluzia: sunt mari șanse ca articolul de față să nu schimbe prea multe. Eu, unul, mă simt împăcat din 2 motive: 1. am tras un oarecare semnal de alarmă; 2. Am ajutat și continuu să ajut persoane care vor să scrie nuvele/romane/etc. și care consideră că le-ar prinde bine niște ajutor.

Va urma, cât de curând, un articol care nu va întreba dacă mai știm să scriem în limba română, ci dacă mai știm să vorbim. Veți vedea de ce pun întrebarea asta.

P.S. Dacă termeni precum „complement direct”, „pronume relativ”, caz acuzativ etc. vă sunt străine, atunci cred că ar fi cazul să puneți mâna pe un manual de limba română, pentru gimnaziu.