Scurtă incursiune în marketing-ul din România (ep.7)

Events marketing?

Acum 2 ani am luat parte (nu în calitate de organizator) la un eveniment care se dorea a fi primul din genul lui, din România, adresat unui segment de public destul de bine definit (din motive profesionale, nu voi da mai multe detalii). Evenimentul în sine era, de fapt, un fel de festival care s-a desfășurat pe perioada unui întreg weekend (vineri-duminică). Agenția de evenimente angajată de organizatorii festivalului și-a făcut treaba foarte bine, până în cele mai mici detalii. Și, totuși, festivalul a fost un eșec de proporții (ca dovadă stă faptul că nu a existat o re-editare a festivalului în 2011 și mă încearcă o senzație că nici anul acesta nu se va întâmpla). Cum așa?

Din același motiv pentru care există departamente de marketing în companii, chiar și unde peste 90% din promovare este realizată de agenții. Pentru că o agenție este specializată în diverse ramuri ale marketing-ului (creație spot-uri TV, organizare de evenimente- events marketing-, branding etc.) și nu are o viziune holistică asupra business-ului, așa cum are un departament de marketing și, deci, gândirea strategică nu cade în sarcina oamenilor de acolo. Departamentul de marketing, în cazul de față, a fost reprezentat de organizatorii festivalului care au hotărât, printre altele, că accesul în locație se va face doar pe bază de bilet (cu preț diferențiat pe cele 3 zile- mai scump sâmbăta) – iar prețul nu era deloc unul de neglijat. Chiar și în aceste condiții, dată fiind amploarea evenimentului, promovarea de care a beneficiat (la radio și online), organizatorii se așteptau la 10.000 de plătitori de bilete (desigur, aceasta era varianta optimistă – tind să cred că, realist, se așteptau la vreo 5.000), lucru transmis și clienților (companiile care au avut standuri de expunere și care au plătit o taxă pentru această expunere). Rezultatul? Din estimările mele și discuțiile cu cei de acolo, au fost maxim 100 de plătitori de bilete pe durata celor 3 zile de evenimente.

Motivele acestui eşec au fost multiple: chiar şi după prima zi, în care au văzut că veneau oameni, dar refuzau să plătească bilete așa scumpe, organizatorii au ținut de aceste bilete „cu dinții” și nu s-au încumetat măcar să lase din prețuri. Ei aveau prea puțin de pierdut, bani au venit destui de la clienți. De ce n-au vrut să lase intrarea liberă? Mă depășește… Tot ce știu este că șansele de a mai atrage clienți la evenimente organizate de ei sunt destul de scăzute.

Acum vreo lună-două am avut parte de opusul evenimentului descris mai sus, când am vrut să merg la un concert Modeselektor, într-un club deschis de curând în București. Evenimentul a avut parte de promovare online (și radio, din ce am auzit de la alții) destul de bună, iar organizatorii au vrut să se asigure că vor avea un public numeros la acest prim eveniment major de la deschiderea clubului  (ca să aibă cu ce se lăuda, nu?). Pentru acest lucru au recurs chiar și la împărțirea de invitații gratuite. Bazându-se, probabil, pe o rată de participare a celor care primesc invitații de sub 50%, nu s-au zgârcit, cum s-ar spune. Rezultatul?

Am ajuns pe strada care duce la locație pe la ora 11 (oră la care ar fi trebuit să înceapă) și mi-a fost dat să văd un puhoi de oameni mai mare decât în Piața Universității… Am ajuns la o coadă care n-aveam nici cea mai vagă idee unde începe. Am stat aproximativ o oră, am înaintat vreo 20m și mai aveam încă pe atât, cred. În acel moment ne-am zis (eu cu persoana care venise cu mine) că sunt slabe șanse să intrăm mai repede de o oră și că ar fi mai bine să plecăm, mai ales că vedeam oameni plecând, care spuneau că nu se mai poate intra. Și nu am fost singurii care au plecat- așteptând autobuzul de noapte, am văzut destule taxiuri cu tineri trecând pe lângă noi și doar 20 dintre persoane au urcat în același autobuz cu noi.

Astfel, un eveniment care trebuia să fie excepțional a fost stricat de o strategie oarecum greșită. Spun „oarecum” fiindcă organizatorii și-au îndeplinit obiectivul – au umplut locația. Spun „greșită” fiindcă s-a exagerat cu biletele gratuite, nu cred că era cazul să se împartă „fără număr” tutor studenților (cineva îmi zicea că Radio Guerrilla ar fi fost în spatele campaniei de oferire a invitațiilor gratuite). Am văzut oameni cu bilete cumpărate în prealabil care n-au reușit să intre, sunt sigur că nu eram singurul dispus să cumpere bilet de la intrare și am auzit oameni care spuneau că Modeselektor sunt o trupă de Dubstep (un gen muzical atât de „la modă” printre tinerii români de azi). What a joke!

Personal, nu cred că este de ajuns să-ți „îndeplinești obiectivele” atunci când te ocupi de un astfel de eveniment, ci este nevoie de o gândire pe termen lung: mă întreb câți dintre oamenii care au rămas în acea noapte „pe dinafară” vor mai veni la un concert în locația respectivă. Și mă întreb ce se va întâmpla atunci când chiar vor avea nevoie de public numeros la un concert și vor distribui, din nou, invitații gratuite.

Marketing bancar… strikes back!

Sunt convins că ați auzit de termenul de Internet Banking, poate chiar îl folosiți. De ce a apărut acest serviciu, totuși? Pentru tranzacții bancare mai rapide si mai simple? În mod sigur. Pentru confortul clientului, care nu mai trebuie să se deplaseze până la bancă? Se poate. Pentru costuri mai mici de partea clientului? Discutabil… O să vă spun și de ce.

Pentru a converti cât mai mulți clienți către acest tip de operațiuni bancare, bancherii au oferit comisioane reduse online față de cele practicate la ghișeu, lucru de apreciat. Ce se întâmplă, însă, atunci când banca nu doar că nu oferă facilități clienților, ci își creează singură costuri pe care le-ar putea evita? Nu știu, nu am răspunsul. Dar am situația următoare:

Pentru un transfer inter-bancar, cam orice bancă practică un comision de 1% din tranzacție, minim 10 Euro (în cazul transferurilor in Euro) – comisionul băncii din care se face transferul. La acesta se adaugă comisionul practicat de banca la care este deschis contul destinatarului. Deci, pentru o sumă de 100 Euro transferată într-un alt cont, una din cele 2 persoane (sau ambele, dacă doresc) este obligată să plătească un comision de minim 10 Euro. Asta în condițiile în care nu folosește resurse ale băncii precum personal angajat, bancomat sau altele – deci costurile băncii sunt infime. Ei bine, varianta a doua este cea în care mergi la bancomat, retragi suma de care ai nevoie, în lei, îi schimbi în Euro (fie la o bancă, fie la o casă de schimb), după care mergi la o sucursală a băncii în care vrei să transferi banii și îi depui. Costul, pentru tine, este reprezentat strict de deplasările pe care ești nevoit să le faci pentru a realiza acest transfer. Financiar, ele sunt aproape nule (unele bănci practică un comision, infim și acesta, la depunerea de bani într-un cont, altele nu practică deloc). Banca, în schimb, suportă multiple costuri: costul cu curentul electric consumat de bancomat şi cu personalul care alimentează, respectiv operează bancomatul și, nu în ultimul rând, costul cu angajații care, în loc să se ocupe de tranzacții cu adevărat importante, sunt nevoiți să-și consume timpul cu operațiuni care s-ar putea realiza online.

Despre promovarea online

În mod normal, ar trebui să scriu un întreg articol numai pe această temă. De această dată mă voi rezuma la câteva aspecte.

Berea și internetul

Primul domeniu ar fi cel al berii. Dacă vă uitați la site-urile companiei Ursus, veți vedea că toate (mai puțin cel al brand-ului Ursus, marca-tractor a companiei) sunt învechite, greu de navigat și cu prea puține lucruri interesante pentru utilizatori (aici intră și site-ul Ursus). Singurul site al companiei care pe mine mă îndeamnă să navighez pe el este cel al berii Timișoreana – are o structură bună (secțiunile sunt așezate în header, nu pe lateral, social plugin-ul este în subsol (lăsând, astfel, pagina „aerisită”), fără aplicații flash și alte minuni. Desigur, o mai mare atenție la detalii n-ar strica (textele de pe site sunt scrise cu diacritice, însă pe home page apare mare „3 X masina suporterului”).

Bergenbier a lansat de curând campania OBR pe care, personal, am apreciat-o și cred că, în sfârșit, Bergenbier a reușit să-și recupereze „teritoriul masculinității”, pierdut acum câțiva ani (cu tentativa unisex) – țeapa concurenților (în special Stejar, aș zice) că n-au reușit să profite de acea perioadă de „non-masculinitate” a lui Bergenbier.

Chiar și așa, cu o întreagă campanie  de PR și comunicare TV, print, outdoor bine pusă la punct, și-or fi spus că nu este atât de important online-ul, așa că au făcut o secțiune în site-ul www.bergenbier.ro (!) De ce să te zgârcești (la ce bugete de marketing se învârt în industrie, nu cred că poate fi vorba de optimizări de costuri) și să nu faci un site dedicat unei campanii care a prins atât de bine, în condițiile în care (părere pur personală) peste 50% din publicul consumator este utilizator de internet? Beats me… Tot ce știu este că, la momentul lansării, aveau un video înregistrat cu un băiat care te chema la bere cu prietenii lui și, când ajungeai la masă, îi vedeai pe ei cum povestesc și se distrează, iar mesajul „call to action” lipsea cu desăvârșire… În acest moment secțiunea s-a „evaporat” și a rămas în „campanii” o sub-secțiune OBR, care afișează un mesaj de chemare la evenimentul Ziua Bărbatului, în diverse locații. Când dai click pe una din locații, te duce în pagina de eveniment din facebook. Ce ar fi să faceți câte un album de poze, pe facebook, pentru fiecare eveniment (nu doar de la București) și să puneți link către acesta? Ar fi o treabă, nu…?

Cât despre comunicarea pe facebook… încercați să vă faceți prieteni cu marile brand-uri de bere de la noi și veți vedea că postează cam aceleași lucruri: „Bună dimineața!”; „o bere bună se bea la/cu… (variante de răspuns)”; „Vine weekend-ul” și încă vreo câteva. Fac concursuri și nu răspund la întrebări/reclamații venite pe facebook (cazul Bergenbier, pe care l-am sesizat chiar acum, în timp ce scriu articolul). Mai sunt și alții (Desperados România) care fac concursuri cu user generated content (dau niște elemente obligatorii de folosit, iar tu pui poze cu tine, pe contul lor de facebook, care să conțină acele elemente) personalizat/brand-uit (desigur!). Ce se întâmplă, însă, când apar poze cu minore pe pagina ta și toată lumea lasă comentarii că este o minoră, iar ție îți ia vreo 2 zile să elimini poza? Nu știu, doar întreb…

Un om de marketing din bere îmi zicea acum vreo lună, că „noi (ei) suntem mai clasici, nu prea punem mare preț pe online. Suntem mai mult cu events, lucruri din ăstea.” Nu îl critic pe om, nu îl judec – are experiență în marketing mai multă ca mine. Dar sunt convins că mai toți „seniorii” (oameni trecuți de 30 de ani) gândesc la fel și cred că se înșală – mai devreme sau mai târziu, o mare parte din comunicarea de marketing (dacă nu chiar toată) va fi digitală, este doar o chestiune de timp. Din păcate, de cele mai multe ori această mentalitate se transmite mai departe, de la „seniori” cu mentalități învechite, ale căror cariere erau în vârf în momentul anilor „de glorie” ai TV-ului, când toată comunicarea se orienta către acest canal. Din păcate pentru ei (și din fericire pentru cei tineri, care vin din urmă), acele vremuri sunt cam apuse și nu se vor mai întoarce…

Marketing sportiv online

Rămân la online, dar schimb destul de mult domeniul: marketing sportiv, mai exact fotbalistic. Privesc la site-urile echipelor de fotbal din București (top 3: Rapid, Steaua, Dinamo) și îmi dau seama că au fost făcute fie prin 2006, fie cu oameni care au rămas la nivelul de atunci. Mă uit pe site-ul www.arsenal.com și… am o revelație! Cât de bine poate să arate site-ul! Structură clară pe secțiuni, cele mai recente evenimente în prim plan, etc. Și să nu vorbesc de comunicarea pe facebook… Dacă la noi se rezumă la a prelua știri de pe site (în mare parte legate de detalii despre desfășurarea partidelor) sau a nota evoluția scorului (cât se poate de sec) în timpul meciurilor, pagina Arsenal este plină mereu de ultimele informații despre club sau jucători. De curând, au anunțat și arătat noul echipament pentru sezonul următor. Acum, cine își comandă online noul echipament oficial poate câștiga un Citroen (un nou sponsor) – cât de tare este asta?! Site-ul lor te întâmpină cu același mesaj. Ah, și să nu uit: rezumatele meciurilor le postează pe site (pe Arsenal player – până și video player-ul l-au personalizat!), la o calitate excepțională – cel târziu a doua zi după meci le pun acolo și anunță pe facebook. Poate de asta pagina lor de facebook are aproape 10 milioane de fani, iar la noi ajung la câteva mii..

Publicații sportive online

Să nu uit de publicațiile sportive, cele 2 mari concurente: Gazeta Sporturilor și Pro Sport. Dacă în print, Gazeta este lider destul de detașat, pe online lucrurile nu sunt chiar așa „roz” pentru GSP. SATI spune (click aici) că, în luna aprilie, www.gsp.ro (care multă vreme a avut pe home page sloganul „site-ul de sport numărul 1 în România) a avut 11.625,827 vizite, cu doar vreo 60.000 mai mult decât www.prosport.ro. La vizitatori unici, prosport.ro depășește gsp.ro. Iar pe facebook Prosport surclasează Gazeta Sporturilor; 245.800 față de 71.500. De ce? Foarte simplu: Prosport postează mereu știri interesante de pe site, știu și ce să scrie astfel încât să te incite să citești, pe când Gazeta Sporturilor este un fel de Can Can: nu vezi decât glume proaste pe seama personajelor din fotbal, status-uri care n-au nicio treabă cu sportul sau, până de curând (până a ajuns USL la guvernare, mai exact), tot felul de mesaje cu iz politic. Și încă ceva: pe pagina Prosport rareori vezi comentarii jignitoare sau provocatoare din partea fanilor, pe pagina Gazetei Sporturilor este plin de înjurături, certuri, jigniri etc. Trageți voi concluziile…

La final, vroiam să pun o poză tragicomică făcută într-un hipermarket, în care am surprins o promoție la cașcaval, constând într-o reducere de exact 1 ban, de la 17,35 RON la 17,34 RON. Din păcate, mi-am rătăcit cablul de date și nu pot descărca poza de pe telefon. Dar promit c-o voi adăuga zilele viitoare.

Despre valoarea artiștilor sau cine a fost Adam Yauch (MCA)

Pe la începutul anilor ’90, când eram prea mic ca să identific stilul muzical care mi se potrivește, care mi-ar plăcea. După ce isteria Michael Jackson se mai atenuase, de Guns N Roses eram plictist, la televizor apărea un videoclip destul de violent, cu niște polițiști la fel de agresivi și pe un fundal sonor care te scotea din cea mai profundă stare de letargie: niște băieți efectiv strigau versuri din care nu înțelegeam prea mare lucru, dar înțelegeam din refren (și din titlul melodiei) că este ceva cu „Sabotage”. Videoclipul îmi prezenta ceva total atipic pentru filmele polițiste pe care le văzusem pe la tv, adică 3 polițiști care făceau legea pe cont propriu: spărgeau uși, se aruncau prin piscine cu infractorii, nu aveau prea mare grijă cu bunurile sau proprietățile publice etc., iar la final apăreau cei 3 foarte calmi, în stilul Clint Eastwood din western-uri. De fiecare dată când prindeam clipul pe MTV și părinții nu erau acasă, dădeam televizorul la maxim și săream prin casă. Era piesa Sabotage, aparținând trupei Beastie Boys.

Pentru că Cristi, cel mai mare dintre frați, era un mare împătimit al muzicii și îi plăcea formația, iar tata avea grijă mereu să aducă din delegațiile prin străinătate (puțin prin Europa Centrală și mai mult prin cea de Est) casete audio cu artiștii îndrăgiți de fratele meu, pe la 11-12 ani ascultam deja pe casetofon piesa care îmi plăcea atât de mult. Tata cumpărase albumul „Ill Communication”, de pe care ascultam doar 2 piese (cred că erau una după alta, la începutul părții A a casetei) Sabotage și Sure Shot.

Timp de câțiva ani nu am mai prea auzit de ei (principalul motiv fiind, desigur, faptul că nu mai prea aveam acces la casetele lui Cristiș al doilea ar fi că începusem să ascult foarte mult The Prodigy), începând să ascult cam ce ascultau frații mei (și nu, nu ascultau Coco Jumbo, Fun Factory, Ace of Base sau altele asemănătoare). Și totuși, într- vacanță de vară (aveam vreo 13-14 ani), la bunicii mei de la Miercurea Ciuc, văd pe MTV un videoclip Beastie Boys – era videoclipul pentru „Intergalactic”. „Ce evoluție în stilul lor”, îmi spuneam. Hip Hop amestecat cu electronic, stilul agresiv, așa cum îl știam… deveniseră cu adevărat unici (în percepția mea de atunci; ei au fost unici încă de la început). Iar videoclipul mi se părea foarte amuzant, parcă mă uitam la un episod din Power Rangers. Făceam exact cum făcusem și cu Sabotage cu câțiva ani înainte – urmăream MTV-ul și abia alteptam să difuzeze clipul lor – deveniseră cunoscuți și lumea începea să-i aprecieze cu adevărat. Pe atunci, internet-ul era prea puțin cunoscut la noi, ca să nu mai zic de youtube, iar dacă aveai internet în mod sigur nu găseai muzică ce poate fi descărcată gratuit.

Prin 2000, Luci (celălalt frate mai mare ) a venit acasă cu un dublu CD (aveam o stație audio cu CD Player încorporat, cumpărată de Cristi – îi sunt și îi voi fi mereu recunoscător pentru acest gest – am descoperit frumusețea muzicii cu ajutorul său) intitulat DJ Dance – Vol… (nu mai știu ce volum era). Erau câteva piese care pe care le ascultam în mod repetat (The Prodigy – Castbreeder era una dintr ele) și altele care-mi plăceau. Printre acestea era și un remix al piesei Body Movin’, realizat de Fatboy Slim (habar n-aveam, pe atunci, cine este Fatboy Slim). Îmi plăcea mult ritmul, însă nu prea-mi venea să cred că originalul aparținea Beastie Boys – după albumul Ill Communication și piesa Intergalactic părea o schimbare destul de radicală… Eram prea mic ca să realizez că o trupă nu trebuie neapărat să aibă același stil pe toate piesele sau albumele sale.

Începând cu 2001 mi-am diversificat destul de mult gusturile muzicale și am început să ascult mai mult muzică electronică (urechile mele manifestă o atracție teribilă pentru bass), însă rap-ul a rămas și rămâne stilul meu muzical preferat. Țin minte că eram în liceu și mama cumpăra mereu TV Mania (parcă încă mai există), o revistă cu programele canalelor de televiziune din România. Aveau și câteva articole introductive în care mai scriau uneori lucruri interesante, pe care le citeam. Într-unul din numere am dat peste un articol în care se scria despre noul album Beastie Boys și piesa care atrăsese multe remarci pozitive din partea criticilor, dar și a publicului, „An Open Letter To NYC ” (cred că singura care a avut și videoclip). „Băieții ăștia încă mai cântă?” mă întrebam… Da, și mesajele lor deveniseră mai puternice, iar versurile piesei amintite tind să cred că au fost o alinare pentru mulți newyorkezi, după evenimentele din septembrie 2001. Mi-aș dori să aud așa ceva și în România…

În fine, anul trecut, când puteam să jur că Beastie Boys s-au „pensionat”, Cristi îmi trimite un site și-mi spune că trebuie neapărat să văd și videoclipul. Era noapte, destul de târziu, iar video-ul avea 30 de minute. Citesc textul din link și-mi dau seama că este vorba de Beastie Boys și un videoclip lansat de ei cu ocazia noului album. „Are you fuckin` kdding me?!”, mă gândeam… Ce album? Mai trăiesc oamenii ăștia??? M-am uitat, totuși la videoclip și pot spune că a meritat din plin. Era un videoclip regizat de însuși Adam Yauch (a.k.a. MCA), cu un fel de paralelă Beastie Boys la început, acum și în viitor. Printre actori se numără: Elijah Wood, Danny McBride, Seth Rogen (pe Elijah Wood sunt convins că îl știți din „Stăpânul Inelelor”, iar pe ceilalți doi sunt sigur că i-ați văzut prin filme de comedie), dar și alți actori cunoscuți. Desigur, dacă vezi vidoeclipul și ai idee despre cine au fost Beastie Boys și videoclipurile lor, n-are cum să nu te distreze filmul. În aproximativ 1 an de la lansare, a strâns peste 5 milioane de vizualizări. Vă rog, insist, dacă vă plac Beastie Boys, sacrificați 30 de minute din timpul vostru liber și urmăriți întregul film. Duelul dintre cele 2 trupe Beastie Boys, pe ringul de dans, este absolut demențial. )

Albumul este intitulat „Hot Sauce Comittee Part Two” și a fost lansat exact acum 1 an, în luna mai, marcând 25 de ani (un sfert de secol!) de la înființarea trupei și conține și colaborări cu artiști precum Nas sau Santigold. Vârstele membrilor Beastie Boys… în jur de 45 de ani. Să fii capabil să cânți atât de bine la 45 de ani, nu doar în studio ci și în concerte (au avut și concerte de lansare pentru acest album), pentru mine este ceva incredibil. Dar cât marketing a avut în spate acest album… Până si publicația specializată în advertising, Adweek, le-a dedicat un articol. Au postat acest clip cu vreo 2 luni înainte de lansare, după puțin timp au postat întregul album pe net, pe site-ul dedicat albumului (cred că hyperlink-ul conținea exact titlul), urmând ca și site-ul beastieboys.com să te direcționeze tot pe acest site. Au declarat, în articolul din Adweek, că știau că vor „scăpa” piese pe youtube, așa că s-au hotărât să creeze acest site conținând un podcast cu absolut toate piesele de pe album. Nebunie? După vreo 2 săptămâni aveau sute de mii de like-uri pe pagină și zeci de mii de tweet-uri. Firma de distribuție a albumului nu a făcut față comenzilor de discuri de vinyl și CD-uri. Mie mi l-au putut trimite abia după o lună din momentul în care am plasat comanda. Atenție! Fiecare material audio venea cu un bonus (proporțional cu valoarea comenzii, desigur) – eu am primit, pentru CD, un tricou cu „The Therapist” – foarte haios. La pachetul Deluxe (79$) primești Vinyl-ul în 2 exemplare (180 grame), CD-ul, digital download card, 2 extra-piese și un remix în format digital, tricoul și varianta HD video-ului de promovare a albumului.

Omul care a pus bazele acestui trio, cea mai tare trupă de rapper-i albi din istoria muzicii, și care a produs câteva din albume și regizat videoclipuri se numește Adam Yauch (MCA) și a decedat acum 2 zile. Pentru mine, a lăsat un mare gol în ceea ce înseamnă cu adevărat muzică și, mai ales, hip hop. Am crescut cu această trupă, le-am ascultat muzica și anul trecut am început să le cunosc istoria. Vă recomand să citiți o scurtă biografie a acestui om extraordinar pe site-ul oficial Beastie Boys. Amărăciunea îmi este cu atât mai mare cu cât nu am văzut citit nicio știre la TV despre moartea sa și nu cred că vreun ziar sau vreo revistă de la noi va scrie despre el, un om cu o carieră muzicașă de peste 25 de ani și care a revoluționat muzica. Din fericire, fanii Beastie Boys și-au făcut simțită prezența online și au postat multe mesaje, fie pe facebook, fie drept comentarii la videoclipuri cu Beastie Boys, de pe youtube.

Nu pot să nu compar această situație cu alte situații. Îmi vine acum în minte moartea artistei Amy Winehouse, (căreia nu-i contest talentul muzical) care a avut o adevărată carieră de maxim 5 ani până la deces, iar toate publicațiile din lume au plâns-o, s-au organizat concerte in memoriam etc. Dacă s-ar face un eveniment in memoriam MCA, cred că n-ar fi de ajuns o noapte pentru a pune toate piesele înregistrate de Beastie Boys… Dacă aflați de un asemenea eveniment, vă rog să mă anunțați și pe mine.

Tind să cred că, din respect pentru MCA, ceilalți 2 componenți ai trupei se vor opri din cântat, eventual vor finaliza proiectele începute cu el.

Falimentul socialismului (în România)

Nu pot să nu mă întreb câtă lume mai face diferența, astăzi, între socialism (cunoscut și ca „intevenționism”) și liberalism (sau „laissez-faire”, ca să folosesc un termen clasic). Cred că, înainte de a începe lectura acestui articol ar fi bine să aveți în vedere câteva aspecte care diferențiază (în plan socio-economic) cele două orientări/doctrine economice (plecăm de la premisa că ambele au la bază un sistem economic capitalist):

Pe cei care cunosc deja aceste aspecte, îi îndemn să treacă peste această parte introductivă și să ajungă la „miezul problemei”.

1. Statul: în viziunea socialistă, statul este o colectivitate, o societate, care trebuie condusă de cine altul decât statul însuși? Acest stat este reprezentat, în cazul țărilor democratice, de o mână de oameni aleși prin votul majorității, ca „reprezentanți ai societății” (ce le mai place lor să se numească astfel…). În viziunea liberalistă, în aceleași țări democratice, statul este reprezentat de către indivizi, capabili să se organizeze singuri, să ia decizii pe cont propriu și să-și asume responsabilitatea pentru faptele lor.

2. Economia: în viziunea socialistă, statul (acea mână de oameni de care vorbeam mai sus) trebuie să fie cel care „ghidează” (așa le place lor să spună – corect ar fi „administrează”) economia țării, folosindu-se de mult-iubitele pârghii economice (fiscalitate, politică monetară- curs de schimb valutar și nu numai- și politică bugetară- pe scurt, bugetul statului, cel care la noi este în fiecare an subiect de dispute politice). Prin aceste pârghii, statul încearcă (sau, cel puțin, așa pretinde) să țină sub control cele 2 amenințări majore pentru bunul mers al economiei: inflația și șomajul sau, vorba lor preferată, să evite „derapajele pieței” (market failures). S-au încercat diverse modalități, diverse calcule (un economist din Egipt chiar credea, la un moment dat, că a găsit formula matematică pentru economia unei țări – a înșirat-o pe o întreaga tablă de școală) pentru a face ca indicatorii macroeconomici să fie cât mai aproape de valori optime. Aceste valori optime pot sau nu să fie cât mai apropiate de zero – John Maynard Keynes (idolul economiștilor socialiști) a emis, undeva în perioada interbelică (sper să nu mă înșele memoria), teoria conform căreia șomajul și inflația sunt legate între ele și invers proporționale, teorie în care unii economiști (sau „consilieri economici”) mai cred, chiar dacă Edmund Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, a demonstrat că aceasta nu stă în picioare (fapt pentru care i-a și fost acordat premiul). Adepții acestui curent se mai numesc și macroeconomiști (le place să lucreze cu indicatorii macroeconomici – PIB, șomaj, inflație, deficit bugetar, curs valutar, balanță comercială etc.- și să facă tot felul de calcule, iar în funcție de aceste calcule să vină și cu anumite recomandări – vezi cazul FMI)

În viziunea liberalistă (a microeconomiștilor), economia unei țări este formată din multitudinea agenților economici care o compun. Agent economic=orice entitate care derulează activități comerciale în propriul interes (de exemplu, Banca Națională a României nu poate fi considerată un agent economic, întrucât derulează activități în interesul public). Liberaliștii consideră că, la fel cum într-o companie creșterea productivității fiecărui angajat determină creșterea productivității companiei în sine, atât timp cât fiecare agent economic este mulțumit de schimburile comerciale pe care le efectuează și de veniturile pe care le înregistrează, întregii populații îi merge bine. Ei nu-și bazează această teorie pe calcule complicate, ci pe fapte concrete și pe un concept inventat de Adam Smith (unul din pionierii liberalismului clasic), mâna invizibilă. Această „mână invizibilă” face ca lucrurile să se așeze de la sine, dacă sunt lăsate libere și dacă li se oferă cadrul propice. Cadru propice înseamnă că statul are rol de arbitru și asigură următoarele: concurență pură și perfectă (legislație anti-trust, lipsa barierelor la intraraea sau ieșirea de pe piață), libertatea pieței (libertatea deplină a prețurilor și libertatea deplină a schimburilor între agenții economici), concept devenit mai degrabă utopic în condițiile existenței accizelor, impozitelor, TVA-ului, a privatizărilor-fantomă (mai degrabă vânzări decât privatizări) și a altora. Cu alte cuvinte, dacă eu vând lemn brut (rog ecologiștii să nu se supere pe mine) către o companie din SUA și fac profit (în condițiile în care compania din SUA este liberă să facă afaceri cu orice alt vânzător de lemn din lume, adică eu am concurenți), afacerea mea merge bine în continuare, eu pot să-mi susțin familia, să îi ofer copilului meu o excursie la Disney, să zicem. Disney are mai mulți clienți ca mine și are un profit destul de mare încât să poată plăti salariile angajaților săi. Acești angajați sunt, la rândul lor mulțumiți de salariile pe care le primesc (în condițiile în care au posibilitatea de a alege orice alt loc de muncă, adică Disney are concurență pe piața muncii). Ba mai mult, își permit să-și cumpere haine noi, poate chiar o mașină sau o casă. Dacă le cumpără prin credit bancar, contribuie și ei la salariile celor din bancă. Și lanțul poate continua aproape la nesfârșit (până ajunge înapoi la mine, vânzătorul de lemn).

Atenție! Pentru ca liberalismul să poată funcționa într-o economie, mai este nevoie de 2 principii de bază: proprietate și responsabilitate. Primul se referă la garantarea dreptului de proprietate, prin lege, oricărei persoane care deține un bun prin eforturile proprii (creație proprie sau dobândit prin liber schimb cu o altă persoană). Dreptul de proprietate înseamnă a dispune de un lucru care îmi/îți aparține (sunt/ești titular de drept al acelui lucru), după bunul plac, în limitele legii. Responsabilitatea presupune ca fiecare agent economic să-și asume consecințele faptelor proprii, fie ele pozitive sau negative. Cu alte cuvinte, dacă o bancă (fie ea americană, fie europeană) adoptă o strategie de afaceri proastă și nu mai poate funcționa, trebuie să-și asume consecințele proastei gestionări a afacerilor și să ceară faliment, nu să fie salvată de către stat prin diverse forme de împrumut (din banii contribuabililor, apropos).

Ar mai fi de precizat multe alte lucruri care diferențiază cele două doctrine, însă deja articolul devine prea lung , iar dacă doriți să dezbatem mai departe aceste diferențe, o putem face în zona de comentarii. Mai bine să argumentez ideea titlului pe care l-am dat acestui articol și de unde mi-a venit ea. Și, cum altfel, decât prin câteva exemple concrete.

Drumuri publice sau private?

Drumurile publice sunt un „dat”, ceva pe care suntem nevoiți să luăm ca atare. Autostrăzi, drumuri naționale, drumuri județene, toate fac parte din această categorie. Toți posesorii de autoturisme plătesc impozite pe aceste bunuri, taxe „de poluare” (sunt alte țări în care se automobilele poluează mai mult ca la noi, dar nu se plătește taxă de poluare), vignete (roviniete), pentru că așa vrea statul. Ce face statul cu acești bani? Nu știu, dar am o vagă senzație că nu se întorc nici pe jumătate sub formă de investiții în infrastructura rutieră… Craterele care ies la iveală după fiecare iarnă (și nu numai) vorbesc de la sine despre calitatea drumurilor și cum statul le întreține.

Iarna care se pregătește să treacă (de-ar trece odată!) a pus, din nou, la încercare, autoritățile locale care, ca de fiecare dată, au fost „luate prin surprindere” (sic) de ninsori, viscole și alte fenomene meteo. O dovadă clară a acestei nepăsări o reprezintă groaznica experiență prin care a trecut colegul meu, Dragoș, relatată chiar de el (aici). Culmea, aceleași autorități nu sunt niciodată luate prin surprindere de licitații secrete sau afaceri dubioase cu firme aparținând unor diverși „regi ai asfaltului” (am impresia că fiecare județ are un astfel de rege său) care au grijă să asfalteze/repare exact cât este nevoie pentru ca anul următor să mai aibă ce repara și să poată face afaceri prea puțin transparente cu cei care cheltuie banii noștri, ai contribuabililor.

Ce s-ar întâmpla, însă, dacă drumurile ar deveni private, adică deținute de/concesionate către un agent economic privat? Nici măcar nu este nevoie să mă raportez la statele occidentale ca să ilustrez acest lucru, ci revin la experiența de care vorbeam mai sus: după 9 ore petrecute blocat într-un ambuteiaj, pe un viscol crunt pe DN1, ajunge în Corbeanca, unde drumul era curățat, se circula cu ușurință. Și asta pentru că administratorul (privat) a avut grijă de acest lucru. De ce? Foarte simplu: este plătit (direct) pentru acest lucru și știe că, dacă nu ar avea grijă, clienții (rezidenții) ar renunța la serviciile sale, iar el ar rămâne fără afacere și, în consecință, fără bani.

Sănătate (și voie bună?)

Aș putea pune pariu că peste 90% dintre cei care citesc acest articol au dat șpagă atunci când au apelat la serviciile de sănătate publică (ambulanță, spitalizare etc.) și/sau au folosit serviciile unei clinici private. Cu alte cuvinte, ați plătit pentru sănătate. Cât de firesc vi se pare să plătiți de 2 ori pentru același serviciu (sănătate publică), o dată prin cotizația la CAS, din salariu și încă dată prin șpagă? Mie deloc.

Părerea mea este că, peste câțiva ani, sistemul se va privatiza „de la sine”, adică tot mai mulți oameni vor apela la serviciile private de sănătate, iar dacă această piață va fi lăsată liberă (fără bariere de intrare sau ieșire pentru potențiali furnizori de astfel de servicii și o concurență perfectă), prețurile se vor regla de la sine, iar aceste servicii vor deveni ca orice alt produs sau serviciu dintr-o piață liberă: calitate pe măsura prețului plătit. Singurii care vor mai apela la serviciile de sănătate publică vor fi cei care nu-și vor putea permite nici măcar cea mai ieftină clinică privată și care nu vor avea bani nici de șpagă. În aceste condiții, medicii vor migra tot mai mult spre mediul privat sau spre străinătate fiindcă doar cu un salariu de medic am dubii că vor rezista condițiilor de muncă din sistemul public.

Învățământul privat, o soluție?

Prin 2005, după un seminar de microeconomie, i-am adresat profesorului meu, un liberalist pur (unicul și inconfundabilul Radu Nechita) o întrebare-capcană, (așa credeam atunci) care să-l pună în dificultate:

- Spuneți mereu că privatizarea este cea mai bună soluție. Cum se face, în aceste condiții, că învățământul privat de la noi merge atât de prost, mult mai prost decât cel public? Mă refer, desigur, la Spiru Haret, despre care cred că ați auzit și dumneavoastră.

- Da, bună întrebare. Problema, aici, nu ține de sistem, ci de legea cererii și ofertei. Pentru că, atâta vreme cât cererea (companiile) acceptă orice ofertă (absolvenții de studii superioare), aceasta nu are de ce să se schimbe. În aceste condiții, dacă ți se oferă aceleași șanse la angajare, desigur că alegi o formă de studiu cât mai ieftină.

Și da, avea și are foarte mare dreptate domnul profesor. Atât timp cât companiile vor continua să aleagă candidații pe orice alte criterii în afară de școala absolvită și tipul de studii (nu puține sunt companiile care angajează absolvenți de filologie sau limbi străine pe poziții care necesită studii economice și nu puține sunt cele care angajează absolvenți de Relații Economice Internaționale pe poziții de marketing), pe motiv că „oricum, ce se învață la școală, este doar teorie” sistemul de învățământ nu are de ce să se schimbe. Eu mă număr printre „norocoșii” (mi-am făcut și singur acest noroc) care nu doar că lucrează într-un domeniu similar cu cel în care a urmat studiile superioare, ci a învățat mai mult decât „teorie” la facultate.

Exemplele pot merge chiar până la grădiniță – la o grădiniță de stat, o educatoare care lasă copiii să facă ce vor ei, are șanse foarte mici să fie schimbată din funcție sau să fie penalizată cu o scădere a salariului, pe când la o grădiniță privată, este de ajuns ca 2-3 părinți să se plângă de ea, iar șansele ei de a fi schimbată cresc considerabil. Pentru că, în mediul privat, așa cum spunea Ludwig von Mises (în cartea „Capitalismul și dușmanii săi”), „Clientul este rege”.

Cine pe cine ajută?

La final aș vrea să amintesc și de situația tragică prin care o parte considerabilă a țării noastre a trecut în luna februarie – zăpezi cât casa (la propriu), drumuri impracticabile, frig, foame… etc. Ce au făcut instituțiile statului (pe care le plătim din banii noștri) pentru a ajuta acei oameni aflați la ananghie? Aproape nimic. N-au avut nici măcar bunul simț să anunțe aceste catastrofe meteorologice și să pregătească oamenii pentru ce-i mai rău.

Și, totuși, cineva i-a ajutat pe acei oameni, iar ajutorul a venit din inițiativă privată (televiziuni, ONG-uri etc.), chiar și de la „capitaliștii nemernici” cum mai sunt ei numiți (războinicul Becali, zgârcitul Copos și alții). Vă vine să credeți? Mie da. Pentru că spiritul de solidaritate nu poate fi impus printr-o anumită doctrină (comunism sau socialism, de exemplu), ci vine prin educație, responsabilitate și libertate.

În loc de concluzie sau de ce nu-mi place socialismul

Nu cred în socialism deoarce consider că fiecare individ trebuie să fie liber să ia singur decizii, asumându-și în întregime consecințele acțiunilor sale. Socialismul este doar o altă modalitate de a manevra masele de oameni și de a le spune „ești prea prost ca să îți alegi singur cum și unde să-ți educi copiii, ești prea prost ca să alegi TU unde se duc banii tăi, așa că dă-ne nouă banii și ne ocupăm noi.” Nu degeaba statul este cel mai prost administrator: este practic imposibil să poți găsi o singură soluție la problemele oamenilor, care să-i mulțumească pe toți. Lasă-i să găsească singuri soluțiile și le vor găsi.

Nu suport și, probabil, că nu voi suporta niciodată gândul că niște oameni politici (al căror singur merit este acela de a fi membri ai unui partid) administrează banii mei așa cum consideră EI de cuviință, fără a avea un dram de cunoștințe în domeniul economiei.

Știați că…

• Pentru ca fiecare din noi să primim un anumit salariu net, costul pentru angajator este venitul net + aproape 50%? Dacă nu ar fi nevoit să plătească impozite și taxe la stat, angajatorul ne-ar putea oferi un venit net mai mare?
• Din salariul pe care îl primim, plătim 42,5% (conform fluturașului de salariu) sub formă de impozite și taxe plus 24% TVA?La acestea se adaugă impozitele pe imobil, respectiv autoturism, pentru cei care dețin așa ceva. Astfel, aproape 70% din venitul nostru, din banii pe care îi „muncim” ajung să fie administrați de o mână de oameni care sunt paraleli cu economia și care sunt cheltuiți de cele mai multe ori, în moduri total ne-transparente;
• Statele care au fost cel mai puțin afectate de criza economică au fost cele care au scăzut impozitele în această perioadă? Logica este foarte simplă: atunci când nu există bani în economie, trebuie stimulate investițiile. Cel mai eficient stimul pentru acestea îl reprezintă impozitele cât mai mici (sau lipsa lor, dacă se poate);
• Acordul de convergență economică (sau ce denumire o avea) semnat vineri de către 25 de membri ai Uniunii Europene (felicitări Marii Britaniei și Cehiei pentru refuz!) este un pas către o uniune fiscală? Desigur, nimănui nu-i va conveni ca rata unică de impozitare la nivel de Uniune să se situeze la nivelul Bulgariei sau Ciprului, ci mai degrabă la cel al Franței sau Germaniei („Merkozy”, cum li se mai spune).

Lectură suplimentară

Dacă nu v-a plictisit îndeajuns articolul de față, vă mai pot recomanda câteva:

Is The World Hungry for Public Goods? articol scris de Gheorghe Sava – mises.ro. Click aici pentru a citi

Responsibility and Private Property. Articol scris de David GreenWald – mises.org Click aici pentru a citi

Cel mai bun documentar despre socialism și liberalism în economie:

ONG-urile și finanțarea publică – un punct de vedere personal

Recunosc, eram tentat să cad în mirajul opoziției-oricine-ar-urma. Opoziția actualului sistem de guvernare, împreună cu cei care se află „la butoane” (un termen preluat din blaturile fotbalului autohton, devenit clișeu).

De ce? Pentru că, așa cum am scris încă de când au ajuns la guvernare, în 2008 (blog-ul de față a fost creat în 2007, recomand să căutați articole în arhiva categoriilor „economie” și „politică”), deciziile de natură economică au fost nu doar neinspirate, ci chiar ineficiente și dezavantajoase pentru locuitorii acestei țări. Prins în vâltoarea evenimentelor din ultima vreme, dar și a relatărilor din media (TV sau online), am ajuns să cred că cei care vor veni „după” vor fi o soluție mai bună.

Astăzi, însă, mi-am adus aminte de ce sunt apolitic, de ce nu am intrat și nu voi intra niciodată în politică. Citind presa, am dat de un articol în România Liberă (da, se poate crede că este „vândut” puterii, însă depinde de fiecare dintre noi să procesăm informațiile pe care le primim zilnic prin filtrul propriei gândiri și nu să le luăm ca atare) în care era publicată o scrisoare adresată de liderii USL ONG-urilor din România.

Ei bine, două dintre ideile menționate în acea scrisoare mi-au atras atenția. Și le voi cita mai jos:

1. ”Asigurarea condițiilor funcționarii unei democrații participative reale [...] prin asigurarea finanțării publice a sectorului asociativ…”

2. ”Asigurarea unui grad ridicat de independență sectorului asociativ prin finanțarea sa publică…”

Mi se pare mie sau este vorba, aici, de o contradicție în termeni? Ce treabă are sectorul asociativ cu ONG-urile…? Nu cumva ONG-uri sunt Organizații NON-Guvernamentale? Nu cumva finanțarea publică se face de către stat (GUVERN)? Ba da! Și atunci am zis: „mi se pare mie sau miroase a mită electorală?”

Mi-am exprimat această idee și în alt loc, iar tânărul liberal (politic, nu neapărat și economic) Olimpicu a ținut să mă lămurească în legătură cu acest aspect. Ce urmează în acest articol reprezintă, în mare parte, discuția (chiar polemică, de dragul vremurilor din camera 139) avută cu el pe marginea subiectului.

Argumentul 1: ”Ordonanța nr. 26/2000 din 30/01/2000 Versiune actualizată la data de 22/12/2008″

Această ordonanță prevede, printre altele, următoarele: crearea cadrului pentru: d) facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice;….Apoi la Capitolul VII: Art. 46. – (1) Veniturile asociațiilor sau federațiilor provin din: f) resurse obținute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. „Câtă vreme această finanțare se realizează uniform, nediscreționar, nu cred că poate fi vorba de vreo mituire. La nivel conceptual problema finanțării publice poate fi dezbătută cu argumente pro și contra. Un argument pro important este posibilitatea asociațiilor (care sunt organizații private, voluntare), de a cheltui banii mult mai bine/eficient decât funcționarii statului.” (Olimpicu)

Nu pot decât să fiu de acord cu eficiența mult mai mare a cheltuirii banilor de către organizații private, comparativ cu funcționarii statului. Nu doar că au spus-o toți economiștii, ci s-a adeverit acest lucru cu nenumărate ocazii. A folosi, însă, acest argument pentru a susține direcționarea banilor publici către instituții private este cel puțin deplasat. Organizațiile non-guvernamentale au fost create ca alternativă la instituțiile statului, pentru a direcționa bani privați către binele unei comunități/categorii sociale (fie că este vorba de persoane cu deficiențe fizice sau psihice, copii abandonați, familii sărace sau altele). Atenție! bani privați.  În momentul în care finanțarea devine publică, orice organizație încetează să fie non-guvernamentală. Pentru simplul fapt că există această ordonanță nu înseamna că PD(mai puțin)L, US(mai puțin)L sau orice altă formațiune politică aflată la guvernare ar trebui să direcționeze banii publici către aceste ONG-uri.

Argumentul 2: „USL, ca formațiune politică democratică are obligația să se conformeze opiniilor majoritare…

…bineînțeles, necenzurând ca alte opțiuni să intre în spațiul dezbaterii publice și, eventual, să schimbe atitudinile vizavi de stat/politică.” (Olimpicu)

Ei bine, USL (sau altă formațiune politică democratică) NU are niciun fel de obligație față de nimeni. Că ei vor să facă acest lucru, asta-i altceva… Până la urmă, așa cum au spus-o chiar și economiștii (ai naibii materialiști și economiștii ăștia!), orice partid/guvern are ca scop câștigarea unei majorități a electoratului, pentru a fi (re)ales. Că acest scop ascunde sau nu intenții de a obține foloase necuvenite nu face obiectul articolului de față.

Argumentul 3: există linii de finanțare din fonduri europene care au ca beneficiari eligibili ONG-urile

„Este și asta o formă de mită electorală?” mă întreba Olimpicu. Nu, nu este, din simplul motiv că fondurile europene (bani publici) au ca destinație ameliorarea anumitor sectoare economice sau creșterea productivității (agricultura – PAC/CAP; infrastructura – POR; dezvoltarea resurselor umane – POSDRU etc.). ONG-urile accesează acești bani în calitate de intermediari, nu de beneficiari finali.

Argumentul 4: ONG-urile au ca scop binele unei comunități

Da, la nivel teoretic așa este: scopul unui ONG este acela de a găsi o cale alternativă de a face mai bună viața unor oameni. Ce se întâmplă, însă, dacă Vladimir Mărtinuș înființează mâine un ONG și are ca scop declarat salvarea pădurilor virgine, iar ca scop real câștigul de bani necuveniți? Merge la Olimpicu, bun amic de-al lui și personaj important în Guvernul României, și îi spune să pună o vorbă bună la comisia care direcționează acești bani către ONG-uri astfel încât să ajungă și la el vreo 10.000 Euro (Vladimir nu este chiar așa lacom precum credeați)? Să falsifice niște documente n-o fi așa greu; la „prețul corect” se poate face și asta. Ei bine, Olimpicu pune o vorbă bună și Vladimir se alege cu 10.000 Euro, bani care ar fi putut ajunge la fundații de ajutorare a copiilor bolnavi de cancer sau de ajutorare a copiilor orfani. Pentru că banii sunt o resursă limitată- ei nu se „produc”, ci se redistribuie (mai există și cazurile foarte rare când Băncile Centrale tipăresc bani, însă s-a întâmplat foarte rar în ultimele decenii, de frica inflației).

Argumentul 5: Proiectele private îmbunătățesc condițiile de trai ale comunității

Adam Smith (și nu este singurul) spunea că, fiecare dintre noi, urmărindu-și interesul particular, promovează interesul general, chiar mai mult decât ar intenționa. Nu intru în detalii aici, o pot face în zona de comentarii dacă doriți.

Da, fiecare individ poate acționa (fără să-și dea seama) în interesul societății în timp ce urmărește interesul personal (atâta vreme cât acesta se încadreaza în limitele legii). Atenție! este vorba de individ, nu de grup. Da, grupul este format din indivizi, însă afirmația nu poate fi extinsă – este ca și cum am spune că o societate comercială are ca scop binele unei comunități.

Cât despre ONG-uri, așa cum spuneam și mai spre începutul articolului, pot sau nu să aibă ca scop binele unei comunități. Dacă îmi aduc bine aminte, citeam prin 2010 un articol care arăta că doar vreo 50% din ONG-urile din România au direcționat banii către anumite cauze sociale, restul fiind „căpușe”. Să considerăm, totuși, că orice ONG are ca scop (atât declarat, cât și nedeclarat) binele unei anumite comunități. Acesta nu poate fi, însă, considerat a fi același lucru cu interesul public – interesul public înseamnă interesul întregii populații a unei țări (sau a unei federații, în alte cazuri)- comunitatea este doar o parte din public, iar interesul unei comunități nu poate fi interesul public.

„Interesul public nu este niciodată unitar”, spune, în replică, Olimpicu. Păi tocmai din acest motiv un ONG nu poate direcționa banii în interesul întregului public, așa cum nici statul nu o poate face (dar continuă să ne spună asta, iar noi „mușcăm momeala”). Există doar interesul majorității, nu interesul „public”.

Argumentul 6: ONG-urile se pot autofinanța din bani europeni

Am primit de la Olimpicu un link (click aici) către un articol ce spune că orice ONG poate accesa fonduri europene pentru a se dota cu echipamente IT – calculatoare în valoare de maxim 2500 RON sau laptop-uri în valoare de 3100 RON. Condițiile de accesare a fondurilor sunt atât de lesne de îndeplinit încât acum chiar mă gândesc serios să-mi „deschid” și eu un ONG și să-mi cumpăr vreo 20 de computere (eu aș suporta doar 10% din cheltuieli) și să le vând… aș face un profit bun, nu?

Vedeți voi… tocmai acesta este motivul pentru care consider că nici acest argument nu stă în picioare. Doar pentru că UE cheltuie banii contribuabililor europeni într-un mod ineficient (se pare că aceștia sunt de acord, din moment ce i-au votat pe cei care au luat aceste decizii la nivelul Uniunii Europene) nu înseamnă că trebuie ca noi să procedăm la fel.

Ar trebui să nu mai acceptăm fonduri europene?

Dacă așa puneți problema sau așa credeți că o pun eu, greșiți. NU sunt împotriva fondurilor europene, la fel cum nu sunt împotriva ONG-urilor. Este vorba de libertatea de a alege: așa cum noi alegem ca cei 2% din impozitul pe salariu să fie direcționați către ONG-ul pe care NOI îl alegem (nu „statul”), orice alți bani publici care se duc către fonduri private ar trebui să respecte același principiu. De aici a pornit și întreaga dezbatere pe marginea proiectului de schimbare a legii sănătății. Da, este un sistem birocrat, învechit și corupt și da, sunt de acord cu privatizarea. Cu o condiție: să aleg EU compania privată către care doresc să direcționez banii mei. Asta, desigur, după ce mi-au fost puse la dispoziție toate informațiile despre societatea respectivă (cine o conduce, câți angajați are, de câți ani funcționează, bilanțul contabil de la înființare până în prezent etc.).

Cred că același lucru ar trebui să se întâmple și cu ONG-urile: sunt de acord ca banii mei să fie direcționați către un ONG, sunt convins că îi va administra mult mai bine decât un minister/funcționari care au prea puține tangențe cu economia. Singurul lucru pe care îl cer este să direcționez banii către acel ONG pe care îl aleg EU, nu pe care îl aleg EI, în condițiile în care am acces la toate informațiile legate de acel ONG.

Dezamăgire, revoltă, resemnare… mărturia unui șofer român

Notă: textul de mai jos aparține în exclusivitate lui Dragoș Militaru, colegul meu (și, în același timp, directorul nostru de departament) care a petrecut ieri 12 ore în mașină, prins sub nămețile de pe DN1, în încercarea de a se deplasa de la birou/lucru/serviciu către casă. Textul l-am primit sub forma de e-mail, azi-dimineață.

DEZAMĂGIRE…trecea timpul, înaintam lent prin Bucureşti, pe străzi necurăţate, îndreptându-mă către DN1 şi realizând că, deşi plecasem pe la 17.40 de la Fabryo Corporation (Popești-Leordeni), nu reuşisem să ajung în 2 ore nici măcar la Otopeni…deşi străzile nu erau degajate, se putea circula decent în capitală…dezamăgirea era că nu voi ajunge măcar la 20:00 acasă să îi trag pe copii cu sania, ştiind cât de mult îşi doresc ei asta şi cum am aşteaptă privind pe geam să mă vadă când vin.

REVOLTA….m-a cuprins când am ajuns, în jurul orei 21:00, aproape de ieşirea din Otopeni. Pe contrasens (direcţia de intrare în Bucureşti ) se circula lejer, zăpada pe carosabil nu depăşea 3-4 cm şi totuşi, coloana de 5-10 km de maşini de pe sensul meu nu se mişca. Am văzut zeci de oameni disperaţi, alergând cu valizele târâte prin zăpada, printre maşini (trotuare impracticabile) cu speranţa că vor ajunge la timp la aeroport să prindă cursa. Nu aveau cum să ştie că s-au anulat zborurile pentru că, evident, autorităţile au comis din nou o mică eroare de comunicare. Revolta mea venea din faptul că mă deplasam pe DN1!!! Cel mai important coridor rutier din România ! Nu am văzut până la ora 4:00 dimineaţa vreun poliţist sau utilaj de dezapezire nici în Bucureşti, pe marile artere şi nici pe DN1!!! Pentru ce oare plătim vignetă, accize şi TVA de 24% la combustibil, impozit şi alte taxe auto dacă toţi aceşti bani se evaporă şi nu se intorce nimic către cetăţean…cum să nu te revolti când îl auzi pe PM (n.red. Primul Ministru) cum declară după “comitetul de iarnă” că situaţia e sub control şi vezi în jur mii de maşini blocate, oameni disperaţi, cisterne şi camioane răsturnate pe câmp, în timp ce poliţia nu există, Ministerul Transporturilor nu apare să deblocheze drumul… evident, autorităţile statului au alte priorităţi…REVOLTĂTOR…statul există doar atunci când trebuie să colecteze >60% din veniturile realizate de noi toţi, trăieşte că o paria pe spinarea noastră şi nu vrea să fie deranjat de nevoile noastre.

RESEMNARE …evident nimeni nu mai aştepta nimic de la EI. Pentru EI situaţia era sub control, aşa cum declara boc. Pentru NOI însă, important era să găsim singuri o soluţie, deşi EI sunt plătiţi de NOI să facă asta. Oamenii doreau şi se mobilizau să degajeze ei DN1, în ciuda viscolului năpraznic. Cu mâinile goale, unii în haine sumare, fără lopeţi sau alte mijloace, oamenii încercau să se mobilizeze, să împingă pe rând fiecare maşină, să îşi împartă apa sau orice alt ajutor. Resemnaţi lăsau maşinile blocate şi plecau pe jos, prin ger năpraznic, 5-10 km către case…nu aveam apă şi nici mâncare, în benzinăria OMV din apropiere se refugiaseră peste 200 persoane, evident autorităţile statului nu existau şi eu eram ud şi îngheţat la picioare după ce încercasem ore întregi să mă degajez ca să mai înaintez 1-2m. Epuizat şi resemnat am adormit. La 2:20 m-am trezit şi am constatat că nu mai merg ştergătoarele şi nici nu pot deschide portiera. Eram troienit până aproape de geam. În jur, maşinile se răriseră: cine avea 4×4 sau SUV se putea deplasa, restul rămăseserăm blocaţi peste tot: pe câmp, pe şosea, acoperiţi cu zăpadă…etc. oamenii s-au resemnat, nimeni nu aşteaptă ceva de la autorităţile statului care există doar virtual. Soţia mea nu a cedat. Deşi nu dispune de resursele statului a convocat un vecin şi a împrumutat un SUV, a lăsat copiii dormind şi au venit cu o lopată, schimburi uscate şi bune intenţii să mă deblocheze. Era 4:40 şi a simţit că m-am resemnat. Eram epuizat fizic. Între timp au apărut primele autorităţi: 2 poliţişti şi câteva utilaje care se împingeau reciproc. Incompetenţa şi nepăsarea statului sunt evidente.
Pe la ora 6 am ieşit din DN1 şi am avut prima revelaţie în Corbeanca: drumul era curăţat şi avea material anti derapant. Se circula fără mari probleme la doar 50 m distanţă de infernalul DN1. Acelaşi viscol, aceeaşi zăpada, dar, evident, cineva îşi făcuse treabă pentru că îi păsa de cetăţeni. A 2-a revelaţie a fost când am intrat în cartierul meu. Portarii mi-au zâmbit şi, evident, zăpada era curăţată parţial (suficient ca să circuli fără riscuri) pe toate străzile din cartier. Evident, administratorul complexului şi-a făcut şi el treaba…acelaşi viscol, aceeaşi zăpadă…
Dacă un antreprenor independent a putut construi 18 km de şosele private şi administatorul complexului le poate curăţa cu minim de resurse doar pentru că e responsabil şi funcţionează în sistem privat, iar statul nu o poate face măcar de la Otopeni la Tâncăbești, sistemul respectiv e inutil.
Avem nevoie de un stat minimalist care să nu ne mai pună bariere şi să ne colecteze banii pentru interesele lor. Primarul din Corbeanca sau administratorul complexului ar fi putut degaja şi o porţiune din DN1 dar nu au autoritate…

Am scris ce am simţit în cele 12 ore ca să refulez. Îmi cer scuze dacă e un text mai lung. E posibil să fiu nevoit să lucrez şi mâine de acasă.