Două cărți de excepție

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dragule cititor- nu este vreo carte de-a lui Frederic Beigbeder, nici de-a lui Paulo Coelho… De fapt, cele două cărți nu sunt scrise de vreun autor de romane. Ele sunt, de fapt o autobiografie și o biografie.

Prima dintre ele se numește „Miles: the Autobiography (Miles Davis with Quincy Troupe)”. Este vorba de unul din cei mai mari artiști din lumea jazz-ului, Miles Davis.

Cine a fost Miles Davis…? A inceput să cânte la trompetă la 13 ani; la 18 ani a plecat de acasă, pentru a studia la un colegiu de muzică din New York, unde se „învârtea lumea bună” a jazz-ului din acea perioadă. Acolo i-a găsit pe idolii săi, Charlie Parker si Dizzy Gillespie („Diz”, cum îl numeau apropiații- considerat înca unul din cei mai buni trompetiști din istoria jazz-ului). I-a luat locul lui Dizzy Gillespie în trupa condusă de Charlie Parker, dar a rămas bun prieten cu Dizzy, cu care el însuși spunea că purta discuții foarte interesante și de la care a învățat foarte multe (despre muzică dar și despre viață).

A schimbat foarte multe trupe de-a lungul carierei sale, la fel cum a schimbat și stilurile. În anii ‘70 (dacă îmi aduc bine aminte), când toată lumea cânta bebop și jazz fusion (considerate a fi adevărata muzică jazz), el a arătat că are și abilități de manager: în ciuda tuturor criticilor, s-a hotărât să încerce câteva „deviații”, ajungând la „free jazz”, un stil derivat din jazz, dar care se adresa unui grup mai mare de ascultători, prin faptul ca ieșea din tiparele jazz-ului și era mai ușor „de digerat”.

După ce majoritatea jazzer-ilor au adoptat noul stil, Miles Davis avea să vină cu ceva absolut revoluționar la acea vreme: introducerea instrumentelor electronice in muzica jazz. Deși mulți o considerau o „blasfemie” la adresa acestui gen muzical, Davis a compus piese de excepție cu fenomenalii Chick Corea (la claviatura) și John MacLaughlin (chitara electrica; el avea să pună bazele Mahavishnu Orchestra, în anii ‘70, trupă din care mai făcea parte și Billy Cobham, care a cântat, la rândul său, cu Miles Davis), pe albumul considerat (încă) a fi unul din cele mai bune ale muzicii jazz: Bitches Brew. Printre artiștii de excepție cu care Davis a colaborat de-a lungul carierei se mai numără John Coltrane, Herbie Hancock, Bill Evans și Tony Williams („to name just a few”).

Și-a dorit să colaboreze cu marele Jimi Hendrix (cel mai bun chitarist din istorie, deși nu știa să citească notele muzicale) și aranjase cu agentul acestuia să se întâlnească la Londra, pentru a înregistra în studio câteva piese. Din păcate, Hendrix a murit cu o zi înainte de întâlnirea cu Davis (cauzele deja sunt știute de către toată lumea). A spus în repetate rânduri că muzica electronică reprezintă viitorul și acesta este unul din motivele pentru care a îmbinat acest tip de muzică cu jazz. În același timp, era foarte pasionat de muzica simfonică și era atent la compozitorii moderni (Maurice Ravel este primul care îmi vine în minte acum). A făcut ceea ce niciun artist de jazz nu a reușit la vremea respectivă: să țină pasul cu evoluția muzicii, păstrând, însă, sound-ul jazz-ului în piesele sale. Și pentru asta merită tot respectul, zic eu.

Despre viața lui… Desigur, a fost una foarte agitată: de 3 ori s-a apucat de droguri și de fiecare dată a reușit să se lase. Din păcate, a asistat la moartea multor prieteni de-ai săi, cauzată de supradoze de droguri (Charlie Parker și John Coltrane sunt doar 2 nume importante). A avut probleme numeroase cu poliția americană (desigur, de cele mai multe ori, aveau la bază rasismul polițiștilor de la acea vreme) și de multe ori îi era interzis accesul în anumite cluburi din simplul motiv că era de culoare. Îi plăcea sportul și era foarte atent cu imaginea sa publică (dacă găsiți videoclipuri cu el din anii ‘80, veți vedea că se ținea bine, pentru un om la vârsta lui, care trecuse prin 3 cure de dezintoxicare și alte câteva de dezalcoolizare). Ca să scape de dependența de heroină, s-a apucat de box (Bobby McQuillen i-a fost antrenor), insipirat fiind de Sugar Ray Robinson.

Cartea în sine reprezintă o adevărată lecție de viață și despre ce presupune o carieră muzicală (sau ce presupunea, la vremea respectivă). În plus, este scrisă într-un stil de-a dreptul original (plin de expresii din jargonul jazzer-ilor și aproape fiecare frază conține „motherfucker(s)” sau „hip” etc.).

Cu ce m-a influențat pe mine cartea respectivă… mi-a deschis orizontul spre mult mai multe genuri de muzică. Am învățat să apreciez artiștii buni, chiar dacă genul de muzică pe care îl cântă nu este pe gustul meu. Miles Davis a fost un om modest, nu avea obiceiul de a trata oamenii de sus, dar era foarte sever cu el insusi, cu prietenii și, mai ales, cu artiștii.

Două citate care mi-au rămas în minte:

„If they act too hip, you know they can’t play.”

„Knowledge is freedom. Ignorance is slavery”

A doua carte de excepție… biografia lui Fela Kuti (Olufela Olusegun Oludotun Ransome-Kuti, pe numele său adevărat)- „Fela. The Life And Times Of An African Musical Icon”, scrisă de Michael E. Veal-, cunoscutul (la vremea lui) artist nigerian. Fela a fost cunoscut nu neapărat ca un muzician extraordinar, ci mai mult ca unul din cei mai influenți oameni din societatea nigeriană a secolului 20.

S-a născut într-o famile mai degrabă modestă (mă refer la starea materială), dar a avut norocul să aibă ca părinți 2 intelectuali (unul din extrem de puținele cupluri de acest fel din Nigeria, la mijlocul secolului). Mama sa a rămas chiar în istorie ca una din cele mai active luptătoare ale mișcării feministe din Africa (a fost chiar liderul acestei mișcări) și activistă în mișcarea anti-colonialistă. A avut numeroase confruntări cu forțele de ordine din Nigeria și a fost chiar bătută de așa-zișii oameni ai legii. Tatăl său, directorul unei școli, a fost fondatorul și președintele primului sindicat al profesorilor din istoria Nigeriei.

Părinții vroiau ca el să urmeze școala de medicină, însă el a renunțat și s-a înscris la școala de muzică din Londra. Nigeria fiind o colonie britanică, știa că are șanse foarte mari să-și formeze o cultură muzicală aleasă în Anglia. Nu degeaba avea să pună bazele unui nou gen muzical, afrobeat-ul (Dacă ați ascultat vreodată Antibalas, aveți idee cum sună, deși este deja un stil destul de cunoscut), o combinație de jazz si funk cu highlife-ul african (un gen muzical „la modă” în acele vremuri, care garanta sucesul comercial în Nigeria). Începutul său de carieră a fost unul absolut fulminant, oamenii erau foarte entuziasmați de stilul său muzical inconfundabil, caracterizat prin ritmurile de afro-beat completate de versuri satirice, în special la adresa liderilor statului, pe care i-a contestat aproape permanent. Publicul vedea în el un lider de opinie. El a fost unul din foarte puținii oameni care au avut curajul să critice public „sistemul”, fără a fi „linșat” (cum s-a întâmplat cu alți contestatari). A ajuns un adevărat erou al poporului și niciun conducător nu a vrut să riște prin a-l transforma în martir. Ajunsese atât de faimos, încât la un control de rutină al unor soldați, aceștia au fost opriți de către superiorul lor, care l-a recunoscut pe Fela și care, deși era un subordonat al celor pe care artistul îi critica, îl aprecia atât de mult încât refuza să-i facă vreun rău.

Clubul său, „The Shrine”, era cel mai frecventat din toată regiunea. Pe lângă spectacolul pe care-l oferea, atât prin muzica sa și dansul de scenă, dar și prin dansatoarele sale (îmbrăcate destul de sumar), marijuana era aici „ca la ea acasă”. Deși au avut loc câteva raiduri destul de severe ale poliției locale, efectele acestora au fost de durată scurtă. Fela însuși spunea că nu poate renunța la marijuana fiindcă asta i-ar răpi din creativitate. Undeva prin anii 80, când în Nigeria avea loc cel mai important festival muzical al Africii (îmi scapă acum numele), la care luau parte numeroși oameni importanți din industria muzicală europeană sau americană, Fela a refuzat să urce pe scenă, motivând că festivalul este un mare fiasco, unde se promovează doar muzica comercială și nu se cântă adevărata muzică tradițională. Nu a durat mult până ca invitații străini să audă de Fela si „casa” lui, The Shrine și să umple clubul. Fela reușise încă o dată să sfideze „sistemul”…

Revenind la muzica sa… ca și Miles Davis, a căutat să-și perfecționeze muzica în continuu, încercând oarecum să „educe” publicul. Multă vreme a cântat în fața unui public format din 10-20 de oameni (care erau, de fapt, familia sa și prietenii), dar nu s-a dat bătut. Văzând că publicul nigerian nu îl mai ascultă, a pornit în diverse turnee, cu Africa 70 și (mai târziu) cu Egypt 80, prin continentul African, dar și prin SUA sau Europa. Aici a devenit foarte apreciat de către publicul cunoscător și a revenit cu alte turnee.

Stilul său, absolut original, era apreciat în special pentru versurile satirice (uneori, în timpul pieselor, instrumentiștii se opreau, iar el continua să recite versurile, ca pe o poezie) la adresa societății, dar mai ales la adresa soldaților (care erau, de fapt, poliția locală și cu care a avut mai multe „răfuieli”) sau a politicienilor, dar și pentru felul în care Fela sufla la trompetă (spre sfârșitul vieții, după o altercație cu poliția locală, nu a mai putut sufla la trompetă din cauza unei fracturi la maxilar).

În 1977, după lansarea (după ce, în prealabil, fusese „sfătuit prietenește” de către oameni din armată să nu riște) „hit-ului” „Zombie” (denumire generalistă dată soldaților din miliția nigeriană), foarte apreciat de către public, Fela și-a văzut munca de o viață distrusă. Sediul casei sale de discuri, Kalakuta Republic, studioul de înregistrări, instrumentele, casetele originale cu toate piesele sale și filmul autobiografic la care lucra de foarte mulți ani, au fost arse, împreună cu clubul în care cânta, noapte de noapte, de la începutul carierei sale muzicale. Mai mult decât atât, mama sa a fost aruncată de la etaj, ceea ce i-a provocat, mai târziu, moartea. Mulți sunt încă de părere (conform autorului biografiei) că acest episod l-a marcat profund pe Fela, care ținea foarte mult la mama sa. A fost o perioadă de câțiva ani în care nu a compus nicio piesă, mulți din membrii trupei fiind nevoiți să-și caute de lucru în alte părți.

În schimb, și-a creat propriul partid și a încercat să candideze la alegerile prezidențiale, însă i-a fost refuzată această posibilitate. Este greu de spus care ar fi fost șansele ca cel supranumit „The Black President” să ajungă în rolul de conducător al statului, mai ales după controversatul eveniment în care s-a căsătorit cu toate dansatoarele trupei sale (peste 30 la număr)- se știe că a fost dintotdeauna un adept al poligamiei. Unii spuneau că poate ar fi mai bine să facă ceea ce știe mai bine (muzică), nu să intre într-un domeniu pe care îl cunoaște prea puțin.

După cum spuneam și mai sus, el a avut un impact uriaș asupra societății în care a trăit, prin criticile permanente la adresa conducătorilor care nu făceau decât să ducă țara în situații economice dezastruoase; a fost un susținător al independenței Nigeriei, și mai ales al culturii africane (avea obiceiul de a critica „băieții” îmbrăcați la costume, pe care îi numea „yellow people”- spunea că deveneau galbeni fiindcă încercau să se „spele” de „culoarea” lor naturală); deși Nigeria este o țară în care sunt prezente cele două religii care se bat cap în cap de atâtea secole- islamismul și creștinismul, Fela a avut grijă să nu se implice în conflicte religioase. I-a respectat atât pe islamiști, cât și pe creștini, considerând că religia nu este ceva atât de important încât să merite vreun conflict.

În 1997, anunțul morții sale a creat un val de tristețe, nu doar în Abeokuta (orașul său de origine) sau Africa, ci la nivel mondial. Câteva state americane chiar au decretat ziua morții sale ca zi de doliu. Peste 2 milioane de oameni au fost prezenți la funeraliile sale, făcând imposibil accesul pe străzile din Abeokuta. Mirosul țigărilor de marijuana se simțea de la mare depărtare, însă armata a realizat că ar fi fost absurd să aresteze pe cineva pentru consum de droguri tocmai la funeraliile lui Fela.

S-a spus despre el că ar fi putut ajunge mai cunoscut chiar și decât Bob Marley în America și Europa, dacă ar fi acceptat să meargă pe mâna unor manageri profesioniști. A preferat, însă, să se ocupe el de trupă, concerte și muzică, chiar dacă asta însemna să nu aibă destui bani pentru a-i plăti pe toți membrii trupei, motivând că el nu vrea să ajungă să cânte pe placul maselor.

Într-un interviu acordat unui reporter, în 1986, spunea: „I have opened the eyes of the people to opression in our continent. The people know I did it. I’m honest and consistent. That’s enough.”

Un fragment din finalul biografiei: „His musical talent ould have had him ensconced in a life of fashionable exile in a foreign musical capital, such as Paris, London or Los Angeles; instead, he placed his entire career at the service of his people, and for this he died a Nigerian hero. The outpouring of emotion as Nigerians bade him farewell reflected the reality that in a country of 100 million people, he more than anyone else had dared to speak the truth to the country’s rulers so directly. [...] No president in the world could witness this kind of affection at his burial and it just goes to show what Fela really means for the people of this country.”

O carte care merită citită nu doar pentru viața lui Fela, ci și pentru că oferă o imagine foarte amplă asupra culturii africane, a modului de viață al oamenilor de acolo, dar și asupra scenei politice (formată, în mare parte, din dictatori).

Din păcate, chiar dacă în momentul de față ma aflu în posesia ambelor cărți, ele nu îmi aparțin și trebuie să le înapoiez cât de curând persoanei care mi le-a dat. Spun din păcate fiindcă am mari dubii că le veți găsi în România…

România politico-economică, încotro?

Inevitabilul s-a produs… Nu pot spune că am anticipat acest mers al evenimentelor, dar am precizat, într-un articol anterior, că nu văd cu ochi buni această alianță și nu credeam nici atunci că va avea viață prea lungă.

Probabil că mulți dintre voi au auzit știrea conform căreia toși miniștrii PSD aflați la guvernare și-au prezentat demisiile astăzi.

Totuși, ce s-a întâmplat…? de ce tocmai acum? De ce PSD a ales să iasă de la guvernare de bună voie? Este pentru prima dată în istoria României post-decembriste când un partid se retrage de bunăvoie de la guvernare…

După cum bine se întreba și dragul meu prieten Olimpicu’, de ce s-au retras de bunăvoie și nu au înlăturat PDL-ul de la guvernare săptămâna trecută, când s-a votat moțiunea de cenzură? Ținând cont că au existat destul de multe voturi pentru, în comparație cu cele împotrivă (308 față de 371, dacă îmi aduc bine aminte), în parlament, aș spune că existau deja de atunci destule voci în cadrul PSD care vroiau să renunțe la coaliția cu PDL- am mari dubii că parlamentarii PNL și cei ai UDMR sunt 308, în total. Se pare, însă, că demiterea lui Dan Nica din fruntea Ministerului de Interne a aprins fitilul bombei, ca să zic așa.

Ambele partide au ridicat miza foarte sus: pseudo-premierul Emil Boc nu a vrut să renunțe sub nicio formă la demiterea lui Dan Nica, chiar cu riscul de a dezechilibra coaliția, care deja începuse să se cutremure serios. Poate mulți credeau că amenințarea PSD-ului cu demisiile în bloc ale tuturor miniștrilor era o cacealma (probabil și Emil Boc a crezut la fel, precum și Traian Băsescu, care a semnat decretul de demitere a lui Dan Nica).

Ei bine, cred că mai interesante decât evenimentele în sine sunt efectele, pe plan politic și economic, ale acestui fenomen:

Cât va rezista PDL la guvernare, de unul singur…? Nu va dura mult până se va depune următoarea moțiune de cenzură și, din moment ce opoziția reprezintă majoritatea parlamentară, în momentul de față, inevitabil guvernul va fi remaniat. Ce se întâmplă în această situație? Din ce partide va fi formată următoarea coaliție? PSD+PDL iese din discuție; PNL+PDL ar fi riscant pentru PNL, după criticile vehemente ce s-au adus partidului aflat la guvernare de către membrii PNL; PNL+PSD ar fi cea mai mare inepție din istoria politcă moderna a lumii- un partid de dreapta, în coaliție cu unul de centru-stânga. Așadar…?

În ceea ce privește apropiatele alegeri prezidențiale, un lucru este cert: se anunță o bătălie „la baionetă”. Actualul președinte amână la nesfârșit momentul în care își va anunța candidatura (între noi fie vorba, a amânat atât de mult momentul, încât nu va mai surprinde pe nimeni). Pentru el, se anunță o decizie foarte grea: să candideze independent sau cu sprijinul PDL. Aș zice că o asociere cu PDL, în momentul de față ar fi extrem de riscantă pentru Traian Băsescu, ținând cont de antipatia pe care și-o va atrage acest partid din partea electoratului, în perioada imediat următoare. Iar dacă până acum mai existau câțiva „clienți” ai PSD care ar fi înclinat spre actualul președinte, ca o alternativă mai bună la Mircea Geoană, odată cu semnarea decretului de demitere a lui Dan Nica, Traian Băsescu și-a pierdut niște potențiali susținători.

Despre posibilitatea ca Traian Băsescu să candideze independent, găsiți un întreg articol, scris de „son of alerik”.

Mircea Geoană, la rândul său, a luat decizia de a-l numi pe Cozmin Gușă coordonatorul campaniei sale electorale, o decizie cu două tăișuri: pe de-o parte, Cozmin Gușă este un „PR-ist” politic excelent (se spune despre el că a fost „mâna dreaptă” a lui Traian Băsescu în campania electorală din 2004) și l-ar putea ajuta foarte mult la îmbunătățirea imaginii. Pe de altă parte, acest lucru i-ar putea deranja pe simpatizanții PSD, gândindu-se că Gușă a fost un „trădător” al PSD-ului în 2004 și a continuat să critice partidul după această ieșire.

Dintre cei 3 principali candidați, Crin Antonescu este cotat ca având cele mai slabe șanse de a ajunge în turul al doilea. Șansele lui, însă, se bazează pe faptul că nu a fost implicat (nici el, nici partidul pe care îl conduce) în tot acest scandal politic din ultima perioadă. Totuși, asta nu l-a împiedicat să apară în public cu critici la adresa actualului guvern și nici să inițieze moțiuni de cenzură sau să delcare anumite proiecte de legi ca fiind neconstituționale. Deși mulți spuneau despre el că este prea „blând”/„moale”/tăcut ca să aibă vreo șansă, în ultima perioadă, ține să demonstreze contrariul și a devenit din ce în ce mai agresiv la adresa partidelor aflate la guvernare, cu fiecare ocazie care i se oferă.

Concluzia: se anunța o bătălie politică pe cinste, una cum nu cred că a mai văzut România până acum.

Pe plan economic, primul efect a fost acela al creșterii cursului leu/euro cu 5 bani (asta, după ce BNR a „injectat” în piața monetară peste 1 miliard de euro, după spusele unor analiști, pentru a menține un curs stabil), imediat după ce PSD s-a retras de la guvernare. Cel mai interesant este faptul că accizele pentru anul viitor vor fi stabilite la cursul leu/euro de astăzi. Nu cred că mai este nevoie să menționez că accizele sunt plătite, indirect, de către consumatorul final (adică noi, „aștia mai prăpădiți”)…

Alte efecte pe plan economic nu vor întârzia să apară: dată fiind situația politică haotică, vor fi investitori străini care se vor retrage de pe piața din România sau potențiali investitori străini care vor alege altă destinație pentru dezvoltarea afacerilor. Nu în ultimul rând, sunt sigur că agențiile de rating nu vor întârzia să ne retrogradeze.

În fine, în momentul de față, cea mai firească întrebare mi se pare a fi cea care dă titlul acestui articol…

Scurtă incursiune în marketing-ul din România (ep.3)

Pentru cei care au gustat primele 2 episoade din serialul „Scurtă incursiune în marketing-ul din România”, și nu doar pentru ei, reiau astăzi, cu episodul al 3-lea, un episod care se anunță la fel de plin de acțiune, dramă și comedie.

Încep cu o chestiune care mi-a atras atenția de mult timp și am uitat să o menționez în episoadele anterioare: cine circulă cu transportul în comun prin București, știe de cartela specială RATB+Metrorex. Pentru cei care nu știu: un abonament pe transportul în comun la suprață este sub formă de cartela digitală, pe care este imprimat numele deținătorului și abonamentul respectiv se reîncarcă lunar la casele de bilete RATB. În fiecare tramvai, autobuz sau troleibuz există niște „cititoare de card”, cu ajutorul cărora controlorii îți verifică valabilitatea abonamentului și care te ajută și pe tine să vezi când expiră.

Ideea în sine este una cât se poate de bună- îmi aduc aminte că în Cluj Napoca erau doar vreo 4 case în tot orașul care eliberau abonamente pentru studenți și la fiecare început de semestru sau început de lună, erau cozi interminabile. Asta, pentru că trebuia să îți dea un talon (o bucată de hârtie) pe care trebuia să scrie de mână numele tău, să scrie numele liniei pe care mergi și să capseze să-ți ștampileze abonamentul pe luna în curs, să capseze talonul pe linia de transport pe care vroiai să circuli… și asta nu este tot- mai trebuia să te treacă și în registrul lor.  Aici, în schimb, totul se face cu ajutorul unui calculator și, dacă ai deja un abonament, durează aproximativ 1 minut să ți-l încarci.

Și dacă credeați că asta face parte dintr-o strategie de marketing a celor de la RATB, vă înșelați amarnic. Pentru că, în situația pe care am întâlnit-o, nu poate fi vorba de marketing: văzând că la metrou există, în fiecare stație, cel puțin un cititor de card RATB, am zis să mă interesez despre ce este vorba. Ei bine, am aflat că există un card special pe care îl poți folosi atât pe mijloacele de transport RATB, cât și la metrou. Bucuros că pot avea un singur abonament, în loc de două, merg la o casă de bilete RATB și întreb cât costă un card RATB+Metrorex cu reducere pentru studenți (de menționat că, la vremea respectivă, un abonament lunar la metrou pentru studenți era 11 lei, iar unul RATB pe toate liniile, 25 de lei). Doamna din spatele geamului îmi spune „47 de lei”. „Cum așa, întreb eu, nu ar trebui să fie mai ieftin?” (un calcul simplu m-a făcut să-mi dau seama că ar trebui să fie maxim 36 lei) Replica a venit pe un ton cât se poate de firesc: „Păi se oferă reducere doar la abonamentul RATB”. Desigur, am ajuns la concluzia că, pentru 11 lei, lunar, merită să țin 2 abonamente în portofel, în loc de unul. Totuși, mă așteptam ca prețul la abonamentul „special” să fie sub prețul cumulat al celor două, cumpărate separat. Eu așa am învățat la școală, că la cantități mai mari cumpărate, se face o reducere… Și nu cred că trebuie să urmezi o facultate (de profil economic) ca să cunoști acest principiu de bază în vânzări.

Rămân în zona Bucureștiului… cei dintre voi care au vizitat zona magazinului Unirea probabil au observat, la intrarea dinspre aripa Splai, un „panou luminos indicator bancomat” (ca să folosesc termenul tehnic) aparținând Băncii Transilvania. Sunt sigur că nu puțini au fost cei care au verificat existența bancomatului la intrarea în magazin sau chiar înăuntru. Și nu puțini au fost cei care au înjurat Banca Transilvania, văzând că nu este nicio urmă de bancomat în zonă. Nu reușesc să-mi dau seama… cei de la BT au găsit o modalitate mai ieftină (decât un banner sau un mesh) de a se promova, o modalitate încă neexplorată de concurenții lor…? Dacă da, este un plus la capitolul „eficientizarea costurilor”. Totuși, există riscul de a-și enerva clienții, care se consideră oarecum „păcăliți” de prezența acestui panou. Curiozitatea mea este dacă panoul respectiv a fost lăsat acolo intenționat sau, pur și simplu, cineva a uitat să-l ia de acolo (în ideea că a existat un bancomat acolo, în trecut).

Cu riscul de a părea inactual, cred că ar trebui să pun în discuție și „colaborarea” dintre Gazeta Sporturilor si arhi-cunoscuții, arhi-mediatizații (acum vreo 7-8 ani, ce-i drept) B.U.G. Mafia. Poate vă întrebați și voi, poate nu… Eu unul, mă întreb unde este legătura dintre B.U.G. Mafia și Gazeta Sporturilor. Adică, eu am avut întotdeauna impresia că GSP au ca public țintă oamenii cu adevărat pasionați de sport – și campania cu care încă se mai laudă, „Ne pasă de sport. Poate prea [puțin]” (adaptare proprie) îmi sugerează că ei au ca segment-țintă un public educat, intelectuali, oameni „citiți” etc. care în mod sigur nu ascultă „muzică de cartier”. Pe când B.U.G. Mafia, din câte îmi aduc aminte, se adresează mai degrabă celor pe care chiar și GSP îi blamează (pe motivul că ei sunt acei „ultrași” violenți care strică imaginea fotbalului și, uneori, chiar a sportului, în general): băieții de cartier, „șmecherii”, „golănașii” (cum zicea „Cumătru”, un adevărat clasic în viață) ș.a. Cu alte cuvinte, un public total opus celui vizat de GSP. Și, totuși, cum de au ales să promoveze noul album al acestei „formidabile” trupe de pseudo-rapper-i…? Răspunsul la toate aceste paradoxuri de marketing este unul singur: „criza”. Este momentul în care mai toate companiile s-au hotărât să treacă pe o abordare de mass marketing, chiar dacă asta înseamnă să se îndepărteze de la unele din valorile cu care și-au atras segmentul-țintă „pre-criză”. Nu mai vorbesc de faptul că săptămâna asta se va lansa și noul LP Paraziții, ce conține și single-ul „un mix bun”, despre care vorbeam într-un articol anterior. Ăsta da mass marketing…

Iată că, după Cosmote (vor urma și ei, în cadrul articolului), o altă companie de telecomunicații s-a hotărât să facă investiții în marketing, deși suntem în perioadă de criză economică, pentru a-și atrage mai mulți clienți. Este vorba de Orange, care au încheiat un parteneriat cu eMAG. În ce constă parteneriatul? Clienții eMAG care achiziționează laptop-uri sau notebook-uri primesc reduceri la aceste produse, dacă achiziționează si abonamente de date de la Orange. Îmi aduc aminte că acum ceva vreme citeam prin presă un articol cu un managerul general sau cel de marketing al Orange România și zicea că strategia lor pe anul acesta este să intre pe o nișă încă neexplorată, cea a abonamentelor de date. Și se pare că se țin de cuvânt; pe lângă asta, am observat că au inclus și în noile abonamente (cele 3 tipuri diferite de abonament, pe care le promovează în momentul de față) și pachete de transfer de date (internet mobil, cu alte cuvinte). Aș putea spune că se anunță o bătălie interesantă  pe nișa de internet mobil între Orange si Cosmote, care au achiziționat de curând Zapp tocmai pentru infrastructura lor foarte bună pe această secțiune.

Și dacă tot vorbeam de Cosmote, trebuie să spun că sunt dezamăgit de noua lor strategie de mass marketing. I-am apreciat până acum tocmai pentru faptul că au sfidat criza, au încercat să-și păstreze o poziționare și au investit masiv în campanii de marketing adresate unui segment de public bine definit (aș zice că acesta era format din tineri- 18-25 de ani- non-conformiști, cu simțul umorului, de o inteligență peste medie). În ultima vreme, însă, au trecut și ei pe o abordare mass marketing, începând cu spotul în care „băiețașii” fac rime cu Mirela și cartela, care „umblă trela-lela” etc., campania (penibilă, după mine) cu „stop verde” sau spot-ul „nu vezi dublu” și terminând cu colaborarea pe care o au cu Antena 1, în cadrul matinalului prezentat de cei „2 băieți și-o ștrengăriță” (cum zice un vers al trupei Getto Daci datând din 2000). Deși matinalul respectiv se vrea a fi unul adresat publicului tânăr, el nu este urmărit de publicul tânăr. De ce? În primul rând, postul TV Antena 1 a avut dintotdeauna o grilă de programe adresată mai degrabă familiei sau oamenilor trecuți de 35 de ani (vezi „Din dragoste”, „Duminica în familie”, „Divertis Show” și altele). Deși au renunțat la programele respective, încă nu au reușit să scape de imaginea de post TV pentru familiști. În al doilea rând, tinerii nu prea urmăresc matinalele; ei sunt cei care se grăbesc mereu să ajungă la facultate sau la lucru și fie pleacă în grabă dimineața, fie dau drumul la radio când își iau micul dejun. Cu alte cuvinte, Cosmote începe să țintească și segmentul de public mai vârstnic, trecând, astfel, la o strategie de promovare de masă.

Pe lângă asta, înclin să cred că cei de la Cosmote au mai făcut o greșeală: în momentul în care au încheiat parteneriatul cu matinalul „Neața cu Răzvan și Dani” nu au luat în calcul faptul că aceștia colaborează cu- cine altcineva decât unul din concurenții lor direcți- Vodafone (vezi print-urile outdoor cu Dani care îl întreabă pe Răzvan dacă ies „în seara asta”). Spun „înclin să cred” fiindcă nu știu care este ordinea cronologică a încheierii parteneriatelor respective- dacă Vodafone au venit după Cosmote, atunci greșeala este a celor de la Vodafone, că nu au luat în calcul faptul că se poate crea o confuzie prin promovarea de către trio-ul Răzavan, Dani și Daniela Crudu (apare și ea în campania Vodafone), a ambelor companii de telecomunicații.

Despre vinurile Murfatlar sunt sigur că mulți dintre voi au o părere bună, că le văd ca un produs de calitate (ca dovadă și prețul ridicat pe care suntem dispuși să-l plătim pentru vinurile din gama lor). Cu alte cuvinte, vorbim de un produs premium. Aduce-ți-vă aminte de clipurile publicitare la Murfatlar Vinul, care puneau accent pe tradiția de secole a acestui produs și cât suflet se pune în cultivarea viței de vie din care este făcut vinul (dacă nu vă aduceți aminte, le găsiți pe youtube), spot-urile la Beciul Domnesc sau, cele cu cel mai ridicat impact (după părerea mea), la Zaraza. Ei bine, iată că criza a început să bântuie și prin podgoriile Murfatlar (la figurat vorbind, desigur), iar cei care se ocupă de marketing au hotărât să facă ceea ce face toată lumea în perioada de față: să acapareze un număr cât mai ridicat de clienți, chiar dacă asta presupune o ne-/repoziționare. Ei au făcut asta prin: 1. ultimul spot Murfatlar, unul absolut penibil pentru mine, care mă regăseam în segmentul lor țintă din anii trecuți (este vorba de spot-ul cu angajatul care iese dintr-o bancă și începe să-i cânte unui trecător despre premiul de 1 milion de RON pe care îl poate câștiga trimițând codul de bare de pe sticlă prin sms; 2. concursul „Sticla de 1 milion de RON”. Să zicem că trecem cu vederea faptul că o regulă simplă de marketing spune că un produs premium nu se promovează prin acordarea de premii sau bani în schimbul achiziției produsului… chiar și așa, asocierea brand-ului Murfatlar cu OTV și Dan Diaconescu (în emisiunea căruia se promovează concursul și au loc extragerile câștigătorilor) este una extrem de periculoasă, pe termen lung. Nu mai vorbesc de asocierea cu brand-urile Unirea sau Babanu’, care participă și ele la concurs. Părerea mea este că, dacă în momentul de față ar apărea un nou producător de vinuri pe piața din România, pe segmentul premium (care să știe să se promoveze ca atare), o mare parte din clienții fideli ai Murfatlar ar face trecerea către acesta. Aș zice că cei de la Murfatlar mizează tocmai pe faptul că nu au un concurent direct, pe piața locală, pentru segmentul premium și de aceea și-au permis această abatere.

Iată-ne ajunși și la partea mea preferată: spot-urile publicitare…

În ultima lună am văzut 2 spot-uri absolut penibile și unul care mă face să mă întreb dacă nu cumva CNA-ul doarme…

Să începem cu primul: Se dă o familie care se vrea a fi tipic românească (dacă ne gândim la segmentul țintă al produsului promovat în cadrul spot-ului): părinți, un băiat și o fată (maxim 10 ani fiecare dintre copii, aș zice). Familia noastră tipic românească are o activitate în familie care, din nou, se vrea a fi tipic românească: vizonează împreună un program la televizor. Ei bine, la un moment dat „eroii noștri” își dau seama (toți odată) că, de fapt vor să se uite la alt program. Așa că fiecare încearcă să pună mâna pe telecomandă, pentru a schimba canalul. Băiatul, printr-un fel de forță împrumutată de la Neo, din Matrix, reușește să oprească timpul (și, implicit, pe restul membrilor din familie) și pune mâna pe telecomandă. După un râs al acestuia care se vrea a fi malefic (între noi fie vorba, într-o familie „tipic românească” telecomanda i-ar fi fost luată și ar mai fi luat un dos de palmă de la tată pentru că a avut tupeul să pună mâna pe ea), urmează concluzia: „fără certuri în familie… 4 pulpe, una pentru fiecare.”

Bun, întrebările mele pentru cei care au realizat spot-ul:

1. Care este legătura dintre bătaia pe telecomandă și faptul că există 4 pulpe, câte una penru fiecare?

2. Ce vă face să credeți că există vreo familie ai cărei membri să stea, toți, seara, în fața televizorului?

3. Ce se întâmplă dacă familia numără mai mult de 4 membri? fiecare primeste 4/nr de membri dintr-o pulpă? Sau părinții se gândesc la binele copiilor și renunță la porția lor (totuși, nu este de ajuns, dacă familia numără mai mult de 6 membri)…?

4. De ce copiii sunt de sex opus si de ce sunt doar 2?

5. De ce tocmai băiatul prinde telecomanda, și nu fata? observ cumva o doză de misoginism….?

Bun… Să trecem la următorul spot: eu zic că pur și simplu nu aveați cum să scăpați din vedere un asemenea spot publicitar de excepție (sic). Este vorba de berea Servus, adresată unui segment de public care face subiectul știrilor de la ora 5, aș zice eu. Personajul principal ne povestește despre tradiția de la ei din sat, care constă în a turna bere și a pune gura pe pahar/halbă înainte ca spuma să dea pe afară. Trecem peste faptul că spot-ul sugerează că oamenii de la țară au un grad de inteligență atât de scăzut încât nu știu să toarne berea fără să facă spumă (unul din primele lucruri pe care le înveți când începi să bei bere)… Nu-mi dau seama cum poți să dai afară din sat un om care nu a vrut să respecte o tradiție absolut cretină, care n-are nimic de-a face cu tradițiile românești. În al doilea rând, aș spune că este mai dergabă un obicei, nu o tradiție (tradiția implică, pe lângă obiceiuri, concepții despre oameni și viață, datini și credințe). Unde mai pui că, dintre toți sătenii, l-au ales pe cel mai pricăjit. Mie, unul, mi se face milă de bătrânul respectiv, de fiecare dată când văd reclama. Să excluzi din comunitate un om pentru simplul fapt că nu vrea să bea spuma berii mă duce cu gândul la subiecte abordate de știrile de la ora 5: oameni care își dau în cap pentru o sticlă de băutură sau care, atunci când se îmbată devin, din cei mai buni prieteni, cei mai mari dușmani.

Într-o țară în care știrile de la ora 5 ating cote de audiență foarte ridicate, nu pot spune că mă surprind astfel de spot-uri publicitare. Mă deranjează, însă, că se încurajează un tip de comportament dăunător unei societăți care ar trebui să aibă un set de valori mult mai înalte…

Ah, și două mici ponturi pentru „băieții de la Propaganda” (cei care au realizat spot-ul): sunt foarte puține zonele în care se oamenii se salută cu „servus” (eu mă gândesc că de acolo a venit ideea celui care a ales acest nume pentru marca berii) și folosesc cuvinte precum „pă” sau „dă” (echivalentul bucureștean al lui „de”); formele verbului a fi „sunt” și „e” nu se folosesc în niciuna din aceste regiuni (cel puțin, nu la sate)- cuvintele folosite sunt „îs” și „îi”.

În fine, cel de-al treilea spot, care mă face să mă întreb care este, de fapt, rolul CNA, promovează produsul medicamentos Aspirin Cardio. Nu știu alții ce au înțeles din reclama respectivă, dar mie îmi sugerează că pot fuma oricât, pot să devin obez, pot să bag dulciuri în mine cu nemiluita, că Aspirin Cardio rezolvă orice afecțiune a inimii cauzată de vreunul din fenomenele negative menţionate. Cu alte cuvinte, noi nu doar că nu încurajăm o viaţă sănătoasă, ci chiar te sfătuim să îţi neglijezi sănătatea pe cât posibil.

Desigur, dacă toţi oamenii ar duce o viaţă sănătoasă, medicamentele nu ar mai avea cui să se vândă şi industria farmaceutică ar intra în faliment. Deci, este de înţeles că producătorii de medicamente îşi doresc ca oamenii să ducă o viaţă total nesănătoasă, fiindcă veniturile lor cresc invers proporţional cu sănătatea oamenilor. Dar să încurajezi un stil de viaţă nesănătos mi se pare o lipsă totală de etică, iar să ţi se dea voie să promovezi un astfel de spot nu poate sugera decât că cineva de la CNA doarme…

Deşi a fost o incursiune destul de lungă, ea rămâne „scurtă” fiindcă au rămas destule aspecte pe dinafară (trebuie să mai rămână și pentru episodul 4, la care o să vă aștept cu mult drag ).

Mulțumesc anticipat celor care vor lăsa comentarii la articolul de față, pentru că asta îmi arată că au avut o răbdare de fier, pentru a citi tot.